Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Clipe mari de istorie românească: TRIANON – 100 de ani

Grand Trianon Palace, locul unde s-a semnat Tratatul din 1920

– Dacă despre Marea Unire de la 1918 se mai știe câte ceva, despre marele eveniment de la Trianon, care stârnește atâtea patimi internaționale, marea masă a românilor nu știu aproape nimic. Or, fără strălucita victorie diplomatică obținută la masa tratativelor purtate în Franța, România de astăzi nu ar fi existat. Am considerat că cititorii revistei noastre, iubitori de istorie, vor fi bucuroși să celebreze împreună cu noi, împlinirea a 100 de ani de la adevărata sărbătoare națională a României. Călăuză pe dru­mul evenimentelor ne va fi d-l Ioan Sabău, profesor universitar și avocat, inegalabil cunoscător al trecutului și prezentului transilvănean –

IOAN SABĂU POP (prof. univ. dr., avocat, arbitru comercial, membru al Curţii Internaţionale de Arbitraj): „În jur de 170 de milioane de euro au fost direcționați de Budapesta pentru atacul la Trianon!”

– Domnule Ioan Sabău Pop, se împlinesc, zile­le acestea, 100 de ani de la sem­narea Tratatului de la Trianon, marea victorie diplomatică prin care s-a consfințit voința ex­pri­mată de românii din Tran­silva­nia, de alipire la Țara Mamă. Era în 4 iunie 1920, la un an și jumătate după Ma­rea Unire de la 1 De­cem­brie… Ce reprezintă din pers­pec­ti­va istori­cului și avo­catu­lui, a omu­lui de drept care sunteți, ziua sem­nării Tra­tatului de la Trianon?

Ioan Sabău Pop

– Ca să începem cu în­ceputul, trebuie să pornim de la ziua de 1 De­­cembrie 1918, de la acea efu­ziu­ne populară extraordinară, de la mo­mentul în care poporul ro­mân din Ardeal s-a ridicat pentru uni­rea cu țara. S-a întâmplat un lucru foar­te semnificativ a­tunci. În timpul Pri­mu­lui Răz­boi Mondial, bărbații ar­de­­leni au fost încorporați în armata austro-ungară, iar conducerea armatei imperiale a fost de acord ca satele sau rudele să facă parte din aceleași forma­țiuni militare. Asta s-a întâmplat atât în Galiția, cât și în nordul Italiei. Stând împreună în tranșee, lup­tând cot la cot, românii au avut și ocazia să prindă încredere în idealul comun. Când a căzut frontul din nordul Italiei, toată armata a fost părăsită de coman­danți. Bieților soldați români le-a luat luni de zile să vină pe jos până în Transilvania! Dar ajunși în satele lor, s-au organizat în Gărzile Națio­nale ro­mânești și au participat cu acel entuziasm copleșitor pe 1 De­cem­brie, la Alba Iulia. Însă nici momentul Decembrie 1918, nici toată lucrătura sfântă a poporu­lui român pentru Marea Unire nu ar fi ajuns la finali­zarea do­rită de români, dacă nu ar fi existat Tratatul de la Tria­non. Tratatul de la Tria­non, sem­nat de 27 de state, a stabilit foarte clar întoarcerea Transil­va­niei la Țara Mamă, irevo­ca­bil, ireme­diabil, pentru totdeauna.

– Cu toată legitimitatea con­ținutului său, Tratatul de la Tria­non avea să deschidă un șir lung de dispute și con­tro­verse care nu s-au în­cheiat nici în ziua de azi…

– Toate tratatele internaționale semnate atunci, în 1920, sunt supuse unor discuții ulterioare, dato­rită unor așa-numite elemente de „caducitate”. E o greșeală pe care opinia publică românească o face când repetă că nu e posibilă revizuirea trata­tului. Într-adevăr, revizuirea nu e posibilă, dar se poate constata că Tratatul este depășit, că nu mai e de actualitate. Asta dorește să facă Ungaria în pre­zent: în primul rând, să demonstreze faptul că prin Tratatul de la Trianon i s-a făcut o nedreptate istori­că „Ungariei Milenare” și, în al doilea rând, că acel tratat nu mai e de actualitate. Și atunci, presând pe principiile autodeterminării, ale drepturilor minori­tăților, ale colectivităților mai mici sau mai mari, Ungaria promovează, de mai mulți ani, o acti­vitate intensă de atacare a Tratatului de la Trianon. Vorbim de o campanie dură: în jur de 170 de mi­lioane de euro au fost direcționați de Buda­pesta pentru atacul la Trianon!

– Dincolo de frustrarea isto­rică și de atacurile sistematice ale Unga­riei, Tratatul de la Trianon a dus la consecințe usturător de cos­tisitoare pentru statul român. E știut faptul că v-ați ocupat și vă ocupați în­dea­proape de problema retro­cedărilor făcute de statul ro­mân foștilor op­tanți unguri de du­pă Trianon. Care e situația la zi?

1 Decembrie 1918. Marea Adunare de la Alba Iulia

– Într-adevăr, pe lângă aspec­te­le de natură istorică și diploma­tică, Tra­tatul a abordat și problema le­ga­tă de cetățenii fostului Imperiu Aus­tro-Un­gar. Cetățenii erau che­mați să opteze pentru a aparține unuia dintre statele succesoare. Și locuitorii Tran­silvaniei au fost puși în fața acestei alegeri. Sigur, nu s-a pus problema oamenilor obișnuiți, ei nici nu au fost întrebați. De optat, au putut opta doar fruntașii, ma­rii proprietari, vreo 300 de familii cu ramificațiile lor. Cam 99% dintre ei au ales să plece din Tran­sil­vania, au ales cetățenia maghiară sau alte cetă­țenii. Atunci a apă­rut, de fapt, problema „optanților” un­guri, cum i-a numit Tratatul. Iar situația aceasta are legătură cu ade­vărata problemă, foarte com­plicată, a pro­prietă­ții. Proprietatea latifundiară din Transil­vania, în jur de 80%, aparținea familiilor de grofi, de conți, de ba­roni unguri, obținută de-a lun­gul se­co­lelor, știm bine cum… Ei bine, toți aceștia au trebuit despăgubiți.

– Care au fost primele măsuri luate de auto­ritățile românești?

– În Transilvania, după Pactul Dualist din 1867, imperialii au lăsat Transilvania la totala discreție a ungurilor. Deși se abolise iobăgia și se făcuseră o serie de reforme, Transilvania a fost întoarsă la un feudalism de secol XVIII în privința cetățenilor români. Cam asta era situația în 1918. Așa că după Marea Unire, românii s-au văzut nevoiți să treacă la reforme. Consiliul Dirigent din Ardeal, format din oameni foarte valoroși – Iuliu Maniu, Alexan­dru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș – s-a întrunit chiar de pe 2 decembrie 1918! Dacă vă uitați peste decre­tele lor, o să vă minunați cum au fost capabili românii, în acele vremuri de restriște, de dezordine, de lipsă de legislație, să țină sub control situația în ma­terie de proprietate, uneori cu soluții extraor­dinare! Apoi, după întrunirea primului Parlament al României Mari, s-a dat Legea Reformei Agrare din 28 iulie 1921, considerată în întreaga Europă a tim­pului drept cea mai democratică lege cu putință. Legea viza Ardealul, Banatul și Crișana: statul ro­mân i-a expropriat pe marii latifundiari, majo­ri­tatea maghiari, și a împroprietărit familiile sătești sărace – românești, maghiare, care cum erau –, fa­mi­liile veteranilor de război, indiferent în ce armată au luptat, familiile văduvelor, ale orfanilor, familiile celor răniți. S-au dat câte 5 hectare, câte 10 hectare, după mărimea comunei. De asemenea, au primit și comunele drept de împroprietărire, dar și parohiile catolice sau ortodoxe sărace au primit păduri, tere­nuri, să se susțină.

„S-a plătit echivalentul a 5 tone de aur”

Sosirea delegațiilor la Trianon, pe 4 iunie

– Cum au reacționat marii latifundiari unguri?

– În Ardeal, reforma agrară aducea în discuție aproape 3 milioane de hectare, din care 2 milioane erau ale „optanților”. Ungurii au atacat Legea Agra­ră, spunând că afectează proprietatea „optanților”. Văzând că nu au câștigat nici un proces în țară, între 1921 și 1923, s-au adresat Ligii națiunilor, Tribu­na­lului de Arbitraj de la Paris. Aflate în situații simi­lare, Iugoslavia, Cehoslovacia și Polonia au refuzat, pur și simplu, să discute problema „optanților”. Sta­tul român, reprezentat de Nicolae Titulescu, a ac­cep­tat arbitrajul de la Paris. Titulescu știa că Româ­nia are dreptate și, cum era un individ orgolios, și-a dorit această dispută, această competiție juridică. Presa timpului, din 1923 până în 1927, a urmărit cu multă suculență și cu mare in­teres disputa. În urma arbitra­ju­lui câștigat la Paris, statul ro­mân s-a obligat să plătească compensații „optanților”. S-au constituit două fonduri agrare, în exterior, unde România tre­buia să facă vărsăminte bănești. Plăți au făcut și bisericile sau comunitățile împroprietărite, în negociere directă cu foștii pro­prietari. Între timp, prin marele avocat Sigmund Rosenthal de la București, România a obținut 187 milioane de dolari de la statul ungar, ca despăgubiri de război. O sumă uriașă! De ne­crezut, dar România a transmis statului maghiar să verse toți banii către aceiași „optanți” unguri. Dacă guvernul maghiar i-a dat sau nu „optanților”, e problema lui! Din 1927 până în 1934, România a tot făcut plăți către „optanți”. S-a plătit echivalentul a 5 tone de aur! (Atât am putut urmări, pentru că suntem îngrădiți în cercetările noastre.) Deși în procesul arbitrajului de la Paris s-au stabilit niște valori, Brătianu a venit cu o ofertă și mai generoasă: România dă 10% în plus peste ce dă tribunalul, pentru deranjul proprietarilor. Ei bine, groful Urmanczy din Toplița a primit 4 mili­oane de lei atunci, iar acum, după 1990, și-a luat din nou proprietatea! Asta e esența problemei cu „optanții”. România a câștigat la Paris, dar marele istoric Onisifor Ghibu i-a spus de-atunci lui Titu­lescu: „Maestre, felicitări, dar nu uita că hemora­gia asta nu se va închide niciodată!”. A avut drep­tate, nici azi disputa nu este închisă. Nu are pro­bleme Ungaria, nu au probleme statele fostei Iugo­slavii, nu are nimeni problema asta, dar o avem noi. Cine nu a deschis disputa e bine-mersi!

„Noi, azi, în Transilvania, aplicăm legislația lui Horty!”

Monumentul maghiar în memoria deciziei de la Trianon

– Cum a fost posibil ca după averile colosale plătite de România optanților unguri, problema să se redeschidă după 1990? Și cum a fost posibil ca românii împroprietăriţi prin Reforma Agrară din 1921 să își vadă, azi, amenințate pământurile și pădurile?

– După Revoluția din ‘89, și-au impus punctul de vedere cei care lucrau, din exterior, la distrugerea României. Iar unul dintre punctele vizate de ei era modul de stabilire a proprietății. Restabilirea tre­buia făcută pentru fostul proprietar de dinainte de Colectivizare – dar care nu se regăsea în cartea fun­ciară. Din păcate, după legea din 1921, au rămas foar­te multe probleme, căci oamenii nu s-au înscris în cartea funciară. Înscrierea era scumpă, statul n-a vrut să plătească, nu erau experți topografi. Apoi, s-au furat numeroase cărți funciare și titluri de proprietate. Și așa au apărut, din negura istoriei, a treia sau a patra generație a foștilor proprietari unguri, cu complicitatea celor de la noi. Am avut un litigiu de retrocedare în care erau trei așa-ziși moștenitori: unul trăia în Africa, unul în Spania, nici nu știau că aveau origine ungurească! S-a dus de la noi cineva cu hărțile și le-au spus că dacă primesc 20% sau 50%, intermediază retroceda­rea. Încă un lucru extrem de grav: Tratatul de la Trianon spunea clar că Ungaria trebuie să res­tituie arhivele de carte funciară României. N-au făcut-o nici până în ziua de azi! Mai mult, în 1940, în Ardealul de Nord, aflat sub ocupație horthistă, s-au mai furat din cărțile funciare și s-au făcut alte împroprietăriri, prin anularea celor din 1921. Ca să vă dau un exemplu, bisericii de la Ghimpeș-Făget i s-au luat proprietățile printr-o ordonanță a statului ungar din 1941, care spunea că toate proprietățile care au fost trecute la români sau la evrei între 1918 până în 1940 revin la situația anterioară. Noi, azi, în Transilvania, aplicăm legis­lația lui Horthy! Judecătorii fie nu știu, fie nu îi inte­resează, fie sunt iresponsabili. În Hațeg, de pildă, e o dispută foarte mare între urmașii familiei Ken­deffy, foștii Cândești. Acolo sunt 26.000 de hectare de pădure, care în 1926 au fost luate de Academia Română, în Rezervația Retezat. Despre ce retrocedare poate fi vorba? E o bătălie juridică foarte mare, iar comunele din zonă au adus hotărâri de la Paris, din care rezultă că proprietățile fac obiectul expro­prie­rilor din 1921, hotărâte de primul gu­vern al României Mari (Legea agrară), iar noi nu discutăm la restituiri decât de ce a luat statul român după 1945. În 1921 nu erau comuniștii la putere! În arhivele tribunalului de arbitraj de la Paris sunt sute de situații în care statul român nu a întors o filă de 75 de ani! Acolo trebuie să meargă arhivari, cunoscători ai limbii de atunci, ingi­neri. Ele trebuie aduse acasă și trebuie verificat unde s-au făcut restituiri de proprietate. Apoi, există cazuri când s-au împroprietărit mai multe per­soane pe aceeași suprafață. Numai că cei cu bani au intabulat mai repede și au vândut mai de­parte, iar când a venit țăranul la pădure, a văzut că nu mai e a lui. „Prinde hoțul, scoate-i ochii!”. Aici este jaful foarte mare. În jur de 65 de miliarde de euro este valoarea, în Tran­­silvania, la minim calcu­lat, a acestor păduri și re­tro­cedări absolut nelegale!

„Alături de echipa cu care am lucrat, am readus 85.000 de hectare de pădure României”

– Care a fost reacția jus­tiției noastre față de acest jaf uriaș?

– Statul român, prin judecătorii lui, aprobă astfel de aberații! Așa a primit familia Urmanczy înapoi castelul, 3.000 de hectare, un curs de apă, bunuri publice. Iar cei din familia Urmanczy, de două ori, au făcut masacre împotriva populațiilor românești, și în 1919, și în 1940. Lucrurile trebuie oprite până va fi prea târziu. Chiar acum i-am dat președintelui Klaus Iohannis, care a fost în vizită la Târgu Mureș, un material pe problema retrocedării pădurilor. Eu duc această luptă pe cont propriu, am fost în pro­cese în care am apărat instituții publice, prefecturi, comune, orașe în mai multe județe și, alături de echi­pa cu care am lucrat, am readus 85.000 de hectare de pădure României. Păduri care fuseseră pierdute, dar pentru care am făcut cereri de revi­zuire, prezentând documente. Orientarea instanțelor românești este absolut contrară. Am cerut stră­mutarea proceselor din Transilvania, pentru că se lucra pe același automatism. Intervenea UDMR-ul, iar autoritățile nu erau în măsură să le facă față. Știu cazuri de funcționari care se speriau de ce va zice UDMR-ul dacă iau o decizie contrară intereselor acestora. Asta era problema lor, ce va zice UDMR-ul!

– Ce i-ați transmis în memoriu președintelui Klaus Iohannis?

– I-am relatat care e situația reală din Ardeal. De 5 ani, Ungaria desfășoară o propagandă extraor­dinară anti-românească. În toate țările lumii, la ma­rile puteri, în special la ruși, inclusiv la Uniunea Eu­ropeană. A dat milioane de euro pentru presa de ex­presie maghiară din Transilvania, cu „temă de lucru”. Oricum, ziarele ungurești făceau propa­gan­dă. Apoi, Guvernul lui Viktor Orban a dat milioa­ne de euro pentru stadionul din Sfântu Gheorghe. Nu mai vorbesc de cele 170 de milioane de euro pentru așa-zisul proiect despre Trianon al Academiei Un­gare! Sunt firme cu capital maghiar care distribuie reviste cu Transilvania lipită de Ungaria. Aici, la noi, în România! Și nu există nici o reacție, nu face nimeni nimic. Au o propagandă foarte bine desfă­șurată. Au acțiunile de la Balvanyos, în fiecare an, unde discută lucruri care depășesc bariera cultu­rală și etnică. Sunt atâtea lozinci care au fost lansate acolo! Din păcate, statul român nu își exprimă autoritatea în Transilvania!

„Statul român stă într-o expectativă totală”

Versailles, locul unde s-a hotărât destinul României
(Foto: Shutterstock)

– Care trebuie să fie atitudinea României față de problema Tratatului de la Trianon?

– Guvernul Ungar a alocat, cum ziceam, peste 170 de milioane de euro pentru zădărnicirea efec­telor Tratatului de la Trianon, pentru revizuirea acestuia, și au prezentat mincinos așa-zisa nedrep­tate care s-ar fi făcut Ungariei. Se desfășoară deja de câțiva ani acțiuni publice, conferințe, sesiuni, mese rotunde, acțiuni de presă, cumpărare de lobby la instanțe și organisme internaționale, pen­tru a influența opinia publică și reprezentanții unor state. Statul român stă într-o expectativă totală, dă replici rare, palide, fără consistență, deseori expri­mate de amatori sau de politiceni ageamii, doar pentru a se afla în treabă. Este necesar, de urgență, ca statul român să stabilească în sarcina Minis­terului de Externe, prin toate ambasadele României, să se dea replicile cuvenite și documentate științific fiecărei atitudini anti-românești și iredentiste a guvernului din Ungaria, precum și a cozilor sale de topor din țară.

– Domnule Sabău Pop, mi-aș dori să încheiem discuția pe o notă mai personală. Ce vă mână în această luptă dură împotriva nedreptăților care li se fac românilor din Ardeal?

– Fratele bunicului meu a fost ucis la Moisei. Vărul bunicului la fel. Când eram de trei ani, bunica mă lua de mână și-mi arăta: „Uite, aici s-o în­tâmplat asta, aici asta!”. Mergeam, de Sfântă Mărie, la Nicula, la mânăstire, în fiecare an. Mergeam pe jos, cum era frumosul obicei: trebuia să ajun­gem noaptea, la 10-11, iar noi por­neam cu o noapte înainte. Și peste tot, pe drum, aflam despre străbunii mei români, care au avut de suferit, vreme de secole, în Ardeal. A intrat în mine dorința asta de dreptate și nu mai iese. Nu am ce să-i mai fac…

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian