Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Duduțu

Foto; Dreamstime

M-am hotărât să vă scriu și eu povestea unui pui de căprioară. Aș fi vrut să pot vorbi despre el la timpul prezent. L-am văzut prima dată într-o după-amiază de vară, în casa bunicilor mei, undeva la munte. Cu o săp­tămână în urmă, unchiul meu îl găsise în pădure, dormind dus. Nu avea mai mult de câteva zile…

L-am zărit la câteva minute după ce am intrat în casă, ițindu-se de după o ușă, ușor, cu teamă. Un căpușor curios cu ochi mari, al­baștri închis, cu gene lungi și arcuite, cu pi­ciorușe ca firul de ață și o delicatețe în mișcări imposibil de descris în cuvinte. Era absolut in­credibil: un puiuț de căprioară mic, gingaș, sfi­os! Se simțea în largul lui doar alături de cei ai casei, cu deosebire alături de verișoara mea, o fetiță care iubește enorm animalele, încon­ju­rată toată ziua de câini și pisici. Ea-i era ca o mamă. Îi plăcea să doarmă cu ea, s-o lase să-i ronțăie părul, să primească mâncare din mâi­nile ei. Încet, încet, m-a acceptat și pe mine. Îi dădeam de mâncare – îi plă­ceau foarte mult frunzele de zmeur, de păpădie. Se agita de bucurie când simțea sticla de lapte, dar era înnebunit după ciocolată și napolitane. Cu toate acestea, n-ar fi luat nimic, oricât i-ar fi fost de foa­me, dacă persoana care îi oferea hrana nu-i era cu­nos­cută.

Petele albe, „puișorii”, i-au dispărut pe mă­sură ce a crescut. Nu am știut că blana unei că­prioare e atât de moale și nici faptul că e roș­cată sau maronie doar la suprafață, în pro­fun­zime, spre piele, fiind gri. Blana de iarnă foș­nește la atingere și e atât de deasă, încât cu greu se poate ajunge la piele. Am aflat toate astea în nenumărate rânduri, când am încercat să mă împrietenesc cu Duduțu, alintându-l, masându-i spatele și gâtul. Cu multă, multă răbdare, am reușit să mă apropii de el, fără să se mai sperie, să-l fac să mă lase să-l mângâi. Îmi amintesc și plânsul lui, exact ca al unui copil. Închis în grajd, dacă simțea prezența ve­rișoarei sau a mă­tu­șii mele, cu care se obiș­nuise din prima zi, plân­gea, chemându-le. A le­gat prietenie cu un motan mare, negru și foar­te cuminte, care în fiecare di­mi­nea­ță mie­u­na la ușa grajdului, în dorința de a mer­ge să-l viziteze. Stăteau împreună, își lingeau unul al­tuia blănița, căpriorului îi plăcea foarte mult să-i ron­țăie vârful cozii, făcând-o să pară tăiată cu foarfeca.

I-au crescut cornițe și începuse să îm­pun­gă. Îi plă­cea să fie scărpinat, sărutat pe ochi­șo­rii cu ge­nele acelea incredibil de lungi și ar­cuite, pe botic și pe urechiușe. Ronțăia cu plă­ce­re fân, dar aștepta în fiecare dimineață bi­be­ronul cu lapte cald și cât mai des posibil bu­că­țica lui de ciocolată. Mânca cu plă­ce­re și pâi­ne, iar dacă-i strecuram în miez vreo pasti­lu­ță, o mesteca fără să dea semne că nu o dorește.

În primăvară s-a îmbolnăvit. Când l-am văzut din nou, înaintea sărbătorilor de Paște, mi-a fost greu să-l recunosc. Slăbise foarte mult, era sche­letic. Adăugând la boala lui și faptul că era în pe­ri­oa­da când își schimba blă­nița… arăta deplorabil. A făcut injecții și, deși mai tușea, părea că începe ușor, ușor să se în­zdră­venească. Fiecare bucățică pe care o în­ghițea părea o victorie. În noaptea Învierii s-a chi­nuit groaznic. Ar fi vrut să doarmă, i se în­chi­deau ochii, dar durerile și tusea îl îm­pie­di­cau să se așeze. A doua zi era mult mai bine, mer­gea prin curte și chiar a încercat să-l îm­pungă pe unul din musafirii veniți în vizită. Ne-am distrat, încredințați că e un semn bun. M-am întors liniștită acasă, dar două zile mai târziu, am aflat că murise. Singur, în ieslea care-i servea drept culcuș, părând că doarme.

Prin Duduțu, am aflat o mulțime de lucruri des­pre căprioare… Aș fi preferat să nu le știu și el să trăiască. Mi-au rămas câteva fotografii și amin­ti­rea unui căprior de o delicatețe și sfiiciune in­cre­di­bi­le, privind curios lumea în care intrase fără voia sa.

ANCA POPA

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian