Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ADRIAN DESPOT: „Adaptare, acesta este cuvântul prezentului”

Sincer şi direct

„Sfinte, am alergat după bani!”

– Adrian, începem cu o întrebare directă: cum îţi merge în această perioadă de pandemie?

– Este o întrebare legitimă în con­textul prezentului. Cum îmi merge?!… Pe de o parte, mă străduiesc să văd par­tea bună a lucrurilor, acolo unde există. Aşadar, încerc să mă bucur de această perioadă ca de o vacanţă, una altfel, una impusă, dar măcar lipsită de stresul pregătirii ei. Dintr-odată, am timp liber, ceea ce, de fapt, se dovedeşte o himeră: nu există timp liber, nici măcar atunci când, teoretic, îl ai. Mereu este ceva de făcut, chiar şi între pereţii casei: o lampă de rearanjat, o uşă de vopsit, un geam de reglat. Îmi pare câteodată că e un mecanism construit fundamental gre­şit: noi, cum avem un strop de pau­ză, imediat o umplem cu ceva. Pe de altă parte, din punct de vedere finan­ciar, merge foarte prost. Nu am mai avut încasări cu trupa din luna martie, de când am intrat în această pauză forţată. Sunt într-o bătălie destul de dură să găsesc soluţii pentru a ieşi din acest impas financiar. Noi suntem o trupă profesionistă, ceea ce înseamnă că Viţa de Vie este singura noastră sursă de venit. Avem studioul, o echipă întreagă de tehnicieni care au la rândul lor nevoie de sprijin. Eu sunt managerul în acest proiect amplu, aşadar resimt pe umeri greutatea responsabilităţii pentru fie­care om care lucrează cu noi, din­colo de faptul că îmi sunt şi foarte buni prieteni. Este o situaţie destul de tulbure, iar ceea ce mă supără cu adevărat foarte tare este că nu văd din partea autorităţilor niciun fel de ghidaj, nu există ab­solut nimic pe care te poţi baza din ceea ce spun ei. Dar, ce să mă mir?!… Eu oricum îi bănuiesc de foarte mulţi ani de in­competenţă, ar fi culmea ca, brusc, să se nască un dram de pricepere în ei, fix în mijlocul unei pandemii mondiale. Avem parte, din păcate, de aceiaşi incompetenţi din ultimii zeci de ani, nici măcar nu sunt alţii.

– Sărăcim financiar, asta este ade­vărat, dar poate că ne îmbo­găţim spiritual… Simţi că e posibilă o ast­fel de schimbare în oameni?

– Oooh, ar fi foarte frumos, dar exact cuvântul rostit de tine, „financiar”, ne-a deformat de mult pe toţi la nivel genetic, aş îndrăzni să spun. Generaţia mea, a celor care vin după mine, toţi suntem azi caracterizaţi în primul rând de goana după bani. Când vom ajunge Sus, pe norişor, şi Sfântul Petru ne va întreba ce-am făcut în viaţă, vom răspunde: „Sfinte, am alergat după bani!”. Poate acum realizez că e greşit, dar în mo­mentul în care am observat că toţi oamenii din jurul meu alergau după bani, m-am înscris şi eu în cursă. La fel şi alţii, şi alţii, un maraton întreg. E o demenţă. Nebunia unei societăţi bolnave. Poate că îmi vei spune că a venit timpul să ne schimbăm, să realizăm că un tricou bun e de-ajuns pentru a ne îmbrăca… şi ai avea dreptate. Cât timp suntem în casă… Când vom ieşi, însă, îl vom vedea din nou pe vecin cu un tricou mai şmecher şi brusc vrem şi noi. Nu ne vom schimba. Istoria ne spune lim­pede că aşa este. Am trecut împreună prin momente de mare cumpănă: revoluţia, mineriadele, Colectivul… Imediat după aceste puncte roşii ale vieţii României, am părut schimbaţi, ne-am unit, am arătat ca o naţiune, dar apoi ne „spargem” în mii de cioburi şi ne întoarcem la ce eram. Memoria colectivă este extrem de scurtă. Stan­dardele morale şi spirituale au fost absolut de fiecare dată înfrânte de cele fi­nan­ciare. Îmi pare rău să spun asta, dar este ceea ce cred.

„Din ecuația care compune ființa mea trebuie să existe și pământul, și norii”

– Adrian, eşti un artist discret, care se lasă văzut şi auzit rar, numai când are lucruri importante de spus. Ești și foarte prețuit pentru asta. Meseria pe care o faci este, totuși, o meserie de public, trebuie să ieși să te expui, să accepți relațiile cu mediile de presă, de promovare. Cum ții în echilibru omul și artistul?

– Bătălia asta nu e una uşoară, dar eu nu mai resimt de mult presiune din partea media. Încă de acum mai bine de zece ani am făcut pace cu mine: m-am descoperit, am învăţat, printr-un proces extrem de interesant şi benefic, să spun „nu”! Apariţiile mele media sunt extrem de rare, fac doar ceea ce cred eu că e bine. La fel procedez şi cu muzica, melodiile nu-mi sunt dictate de public şi de modă. Cred că un artist trebuie să impună curente, nu să le urmeze. În ce privește distincţia de care aminteai, ea este adevărată. Există în mine un om şi un artist, tocmai de aceea tot timpul mi-a plăcut să mă descriu ca pe o persoană cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ. Din ecuaţia care compune fiinţa mea trebuie să existe şi pă­mântul, şi norii, într-un mod bine armonizat. Am momentele mele, în care scriu muzică sau versuri, ore, zile, în care nu se poate vorbi cu mine, sunt o prezenţă fizică şi atât. Copiii se învârtesc pe lângă mine, dar eu nu-i aud. Apoi vine un timp în care mă dedic cu totul familiei şi mă simt vinovat că trădez muzica. Apare mereu această frustrare, că nu petrec de-ajuns timp cu familia sau că nu stau destul cu himerele din mintea mea. Repet, singura soluţie pe care am găsit-o în această bătălie inte­rioa­ră este de a fi cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ.

„Un mariaj bazat pe iubire rezistă și pe un metru pătrat”

Pe vremea concertelor incendiare

– Ai pomenit de familie, iar tu ai una foarte frumoasă… Cum v-aţi petrecut timpul în izo­lare?

– Am avut noroc, pentru că izolarea ne-a prins exact când ne mutaserăm în apartamentul pe care-l amenajam de şase luni. Bucuria locului nou, a descoperirii detaliilor, a familiarizării cu un spaţiu refăcut total a anulat mult din frustrarea obligaţiei de a sta acasă. Un alt avantaj a fost că suntem cinci: eu şi soţia, doi copii şi un câine pui, ceea ce a creat o comunitate în miniatură foarte plăcută. Amuzante au fost bătăliile pentru cine scotea căţelul la plimbare. Un alt noroc a fost că familia noastră avea deja nişte obiceiuri vechi, nişte tabieturi, care acum ne-au fost de mare folos. Serile noastre de jocuri erau, oricum, sfinte: toate formele de jocuri de cărţi, Monopoly, chiar avem teancuri întregi de astfel de jocuri, care azi se numesc board game (jocuri de masă). Am ajuns ca după două luni de izolare să jucăm chiar şi bridge cu copiii. O bună parte din timp, ei sunt ocupaţi cu şcoala online, dar în rest, noi, părinţii, trebuie să găsim mereu metode prin care să-i stimulăm. Lucrul acesta este valabil indiferent de vremuri, ţine strict de implicarea continuă a părinţilor în educaţia copiilor. Odată stimulaţi şi acti­vaţi, cei mici vor merge pe drumul bun. Poate fi un proces obositor pentru părinţi, dar el trebuie să nu înceteze, până când copiii îşi iau zborul de acasă. E singura soluţie, în opinia mea.

– Adrian, tu şi Lisa, soţia ta, sunteţi un cuplu încă din liceu. Oare izolarea impusă de pan­demie, statul acasă, nas în nas și zi după zi, nu duce la sațiu, la exasperare?

– O mare greşeală care se face într-un cuplu este aceea de a lua lucrurile de bune, de a le con­sidera într-o formă finită. O iubesc, mă iubeşte, asta e de ajuns. Ei, bine, nu e așa. Într-un mariaj, energiile sunt în perpetuă schimbare. Noi, ca indi­vizi, ne schimbăm de la un an la altul, şi tocmai de aceea trebuie să păstrăm mereu un ochi deschis şi atent către celălalt. Acest lucru este valabil indiferent că e pandemie sau cea mai frumoasă vacanţă exotică. Nevoile omului se schimbă, iar dacă nu ai mereu o privire vie pe relaţia de cuplu, ea nu are nicio şansă să reziste. După ce înţelegi bi­ne dinamica aceasta şi intri în dansul ei, un ma­riaj bazat pe iubire va rezista chiar şi pe un metru pătrat.

„Azi, televiziunile sunt Satana”

Trupa „Viţa de Vie”

– Odată cu măsurile de relaxare, începem, uşor, uşor, să ieşim din metrii pătraţi ai apar­tamentelor cam speriaţi, cam nesiguri. Cum crezi tu că va arăta ziua de mâine?

– Habar n-am, iar asta mă deranjează cel mai tare. Ce va fi şi nu va fi voie, ce înseamnă „valul doi” al pandemiei, ce presupune un vaccin pentru boala asta, cum se generează anticorpii, cum, ce, când, cine?… Trăim deja de trei luni într-o mare incertitudine. În continuare, mass media prezintă lucrurile într-un mod total neobiectiv, mizând numai şi numai pe panică. Dacă lucrurile se relaxează puţin, ei amplifică panica, tocmai pentru a nu pierde audienţă şi bani. Din acest punct de vedere, eu susţin cu asumare că, azi, televiziunile sunt Satana. Dacă banii sunt ochiul dracului, televiziunea este Satana în­suşi.

– Crezi că vieţile noastre se vor schimba ireversibil?

– Recunosc că am şi eu am fricile mele, dar în ceea ce priveşte pande­mia, mai mult mă enervez decât mă tem. Pe mine viaţa m-a învăţat că pot face absolut orice pentru a supravieţui. Nu am nici teama sau regretul că aş putea pierde frumuseţea existenţei dinainte de pandemie. Viaţa poate fi frumoasă oricum, de asta sunt ferm convins. În ceea ce mă priveşte, eu me­reu m-am mulţumit cu puţin. Chiar nu am nevoie de mai nimic ca să zâmbesc şi să fiu fericit. Ţin să spun, totuşi, că viaţa ne-a fost pusă pe pauză de cineva împotriva voinţei noastre, şi acum ar fi o mare greşeală să aşteptăm ca tot cineva să ridice butonul de pauză în numele nostru. Acum noi trebui să găsim soluţii pentru ca viaţa să se pună iar în mişcare. Trebuie să facem propriile scenarii pentru noi, pentru copiii noştri. Este momentul să realizăm că suntem mai întâi indivizi şi apoi turmă. Turma se schimbă şi ea, dar prin acţiunile fiecărui individ în parte. Re­venind: nu mă tem pentru mine, dar recunosc că sunt îngrijorat pentru oa­menii din Viţa de Vie, mă simt respon­sabil pentru ei.

„În criză apar oportunități. Trebuie doar să le vezi”

Invitaţie la plimbare

– În cel mai negru scenariu, spec­tacolele realizate pe scenă nu se vor relua prea curând…

– Adaptare, acesta este cuvântul prezentului. Vă spune asta nu numai un artist, ci şi un mare, mare, mare devo­rator de muzică, de festivaluri, de concerte. Doar pentru anul acesta îmi luasem bilete pentru trei uriaşe festiva­luri de muzică din Europa. Să fiu acolo, pe pajiştea aceea, între sute de mii de oameni, fugind de la o scenă la alta este, literalmente, una dintre fericirile mele su­preme. Da, mor de nervi că nu mai pot face asta, dar trebuie să mă adaptez. În momentul acesta nici nu contează dacă vor mai fi sau nu spectacole, important este ce facem în prezent, în clipa aceas­ta. Prin urmare, imediat după începerea stării de urgenţă, eu mi-am început activitatea online, or­ganizând discuţii. Ele sunt susţinute de cei de la Electric Castle. Le numesc Back Stage Pass, pentru că sunt chiar discuţii de culise despre partea nevăzută a vieţii de artist. Că sunt Irina Rimes sau Loredana, Vama sau alţii, în fiecare marţi, încerc să conduc privitorii în spatele scenei, acolo unde vorbele sunt mai calde, mai intime, mai sincere. Am intuit cumva că vieţile noastre se vor muta un timp îndelungat pe Internet, aşa că am investit de timpuriu în aparatură specifică: lumini, camere video… Dacă nu putem ţine spec­tacole cu public nu înseamnă că nu mai cântăm, nu creăm, nu muncim. Dimpotrivă. Viţa de Vie va lansa varianta integrală a concertului nostru de la Festivalul Awake din 2018, unul special, pentru că e simfonic. Tot anul acesta vom pune pe piaţă o ediţie limitată, pe vinil, a concertului nostru acustic. Nu sunt pla­nuri de lungă durată, sunt unele de adap­tare la situaţia pre­zen­tului. Aşa a fost şi lansarea de pe 18 martie a celui mai nou single al nostru „84-85. Muzica nu moare niciodată”. Chiar dacă nu am avut voie să o facem cu public, am ales să nu o amâ­năm, ci să păstrăm totul exact aşa cum plănuisem, doar că fără spec­tator, fizic. A fost, cred, primul eveniment online din pandemie, iar noi, în loc să avem 1000 de oameni din România în public, am avut 180.000 de urmăritori pe Internet, din toate colţurile lumii. În artă, cu cât lucrurile sunt mai constrânse, cu atât ceva din efervescenţa ei în­cearcă să biruiască, iar rezultatul va fi unul spec­taculos. În criză apar oportunităţi, trebuie doar să le vezi. Toată lumea se miră de ce înainte de revoluţie arta era atât de vie, atât de plină de metafore, de înţelesuri şi adevăruri subtile… Din cauza constrângerilor! Când a venit momentul libertăţii depline a cuvân­tului, ea a sărăcit simţitor. Pe scurt, perioadele dure, oprimate, precum această pandemie, pot fi un izvor de idei noi, de creativitate, de inedit. Va trebui, aşadar, să ne adap­tăm.

„Când mintea e ocupată de bani, nu mai e loc de emoție”

Momentul zero

– Este mai uşor de spus decât de făcut, unii ar zice chiar imposibil…

– Nu e adevărat! Aş putea spune, aşa cum se aşteaptă mulţi, că e o anomalie să fii artist fără public Dar aş minţi. Sunt mulţi artişti fără public, cei mai mulţi dintre noi sunt singuri în camerele lor şi scriu sau pictează sau dansează. Au un scaun şi o chitară şi compun. În aceste camere există un fior artistic viu, care arde, arde încântător. Un vers, un acord, o tuşă trasată chiar şi în singurătate totală este o binecuvântare, o iluminare. De acolo pleacă totul, din propria mulţumire. Pentru mine, muzica este terapie, simt o forţă vindecătoare în tot corpul când compun. O melodie trebuie să-mi placă mie când o scriu, mie, egoist, abia apoi o dau publicului, care o poate aprecia sau nu. Dar atâta timp cât vor exista oameni care să aibă nevoie terapeutic de muzică, de artă, ea nu va muri. Felul în care se transmite azi emoţia unei melodii este o cu totul altă poveste. Cred că unii abordează greşit problema: se adună în sufragerie şi cântă exact ca într-un concert piesa respectivă. Apoi se plâng că nu e ace­laşi lucru. Păi, nu e. Pentru că acasă nu ai costume cu paiete, nu ai tone de ma­chiaj, nu ai milioane de waţi de lumini. Un singur lucru ar trebui să fie comun interpretării tale de pe scenă şi din sufragerie: EMOŢIA. Aceea este a ta, pentru că tu ai scris melodia, sunt ver­surile tale, smulse din interiorul tău. Cum să nu poţi transmite emoţie prin ecran? Ba poţi, cântă-ţi viaţa acolo, că poţi! Unicul lucru pe care un artist trebuie să-l transmită este emoţia. Tu, când îl priveşti, trebuie să-L simţi pe Dumnezeu în sufletul acelui artist. Că e o notă muzicală, o culoare, o mişcare de dans, Dumnezeu e acolo. Dar artiştii au devenit foarte mercantili. S-au obişnuit cu viaţa de turneu, se laudă cu cantitatea de concerte pe care le au săptămânal. Randamentul a înlocuit de mult emo­ţia, pentru că nu mai este loc de ea când mintea e ocupată doar de bani. Ei acum încearcă să re­producă online cantitatea aceea de cântări pe care le aveau înainte, şi nu se poate. Stop! Re­setare! De la capăt! Ce faci? Iei chitara în mână, singur, aşa cum erai în clasa a IX-a. Un om cu o chitară, ca în prima clipă când ai simţit că muzica este viaţa ta. Dorul, angoasa, frustrarea le pui în acor­durile acelea, tu şi chitara ta. Aceasta este adap­tarea de care vorbeam mai devreme: pentru artişti, adaptarea este egală cu întoarcerea la momentul „zero”. Acest moment este cel în care am simţit impulsul de a pune mâna pe o chitară, pe lut, pe creion. Atunci nu cream pentru bani, faimă sau public. Eu, personal, în acel moment zero voiam să cânt numai pentru mine, pentru că simţeam că era ceva în interiorul meu care nu putea fi exprimat altfel decât prin sunetele chitarei. Momentul zero este cel mai pur din viaţa unui artist, iar dacă reuşim acum să ne întoarcem la el, o simplă cameră va filma acel moment şi vă jur că va fi divin. Sin­gurul bun pe care-l are un artist este esenţa lui. Moneda noastră este harul. Vindem un pic de Dumnezeu!… Iar­tă-mă, m-am aprins…

– Dacă nu ne aprindem, dacă nu ardem, atunci chiar că suntem pier­duţi…

– Da, despre asta este vorba. Tre­buie să ardem şi vom fi ia­răşi emoţie pură!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian