Părintele LIVIU MIHAIL MOISIU (comuna Sadu, jud. Sibiu): „Adevărata biserică e cea clădită din cărămizi vii, nu doar din astea care crapă în timp”

Fiu și nepot de preoți, părintele Liviu Mihail Moisiu slujește de 15 ani în bise­rica ortodoxă „Sfânta Treime” din locali­tatea Sadu, județul Sibiu. Are 38 de ani, dar pare mult mai tânăr. În glas și-n privire are ceva de copil, în vreme ce în spusele sale se simte o verticalitate matură, de neclintit. Își amintește de lumâ­nările pe care el și fratele său le pur­tau, cu emoție, în mâini, și de scăunelele cele mici pe care stă­teau amândoi, cu­minți, în altar, privindu-și bunicul, apoi tatăl slu­jind. Zâmbește, gândind la „mita duhovnicească”, cum o nu­mește, pe care bunicul le-o strecura în palmă celor doi băieței, ca să-i mo­tiveze să meargă la biserică, să ci­teas­că o carte sau să se roa­ge. „Bunicul, Alexandru Moi­siu, a fost profesor la Facul­tatea de Teologie din Sibiu, iar de slujit, slujea la cate­drala din oraș. El își făcuse studiile în Italia, tot acolo și doctoratul, și țin minte cum ne spunea mereu că, în via­ță, pre­țuirea lui Dumnezeu este lucrul cel mai impor­tant. Pot spune că, văzând ce se întâmplă în altar, am ajuns să descopăr de mic tainele lui Dumnezeu în, din și prin bise­rică”.

Părintele Liviu Mihail Moisiu nu și-a dorit să ajun­­­gă preot. A urmat cursurile Facultății de Teolo­gie „doar din dorința de a pătrunde cât mai adânc în tainele Lui Dumnezeu”. În anul trei, însă, cu aju­torul dogmaticii, „acea parte a teologiei care pă­trunde până în sângele lui Dumnezeu”, l-a des­co­perit pe Dumnezeu în partea Sa filozofică și abia atunci, după îndelungi căutări, și-a dat seama că preoția e drumul pe care vrea să pășească. „Iar Dum­nezeu a rânduit și aici am ajuns!”, spune, zâmbind.

„Într-o familie, tata e altarul iar mama, jertfa”

– Copilărind într-o familie de preoți, ați văzut și partea mai puțin cunoscută, mai grea, a preo­ției: înmormântări, parastase, zile de sărbătoare, în care tatăl, preot, nu vă era alături, așa cum poate v-ați fi dorit. Cu toate acestea, ați ales să urmați și dvs. această cale…

– Pentru noi, toate astea însemnau normalitate. Nouă ni se părea anormal să vedem oameni care pleacă la grătar, duminica, și chiar să mergi la mun­te de Paști. E drept, tata nu putea fi mereu alături de noi, dar făcea în așa fel încât să ajungă și în mijlocul familiei. Duminica, eu, fratele meu și mama ajungeam acasă mult înaintea lui, pregăteam masa, dar nu mâncam până nu venea și el. Poate că puțini știu, dar, după Li­turghie, preotul trebuie să consume Sfintele Da­ruri, Împărtășania, să facă rugăciuni speciale de mulțumire, care se fac doar în biserică, trebuie să încheie ce e de rezolvat din punct de vedere administrativ, iar toa­te astea durează destul de mul­ticel. Nu era simplu, co­pii fiind, să stăm să-l aștep­tăm nemâncați. Dar astea nu erau neapărat niște reguli ale tatei, să respectăm rânduie­lile sale preoțești, ci erau niște reguli de bun simț. Pentru că, într-o fa­milie, tata e altarul, iar mama este jertfa, asta, de când lumea și pământul. Altarul fără jertfă nu se poa­te, dar nici jertfa fără altar. Mama și tata știau asta și știau foar­te bine ce rol are fiecare dintre ei. Nu se începea masa fără rugăciune, fără bine­cuvântarea mâncării, pentru că se știa că mâncarea aia nu e din mâinile noastre, ci din alte mâini spre mâinile noastre.

– Păstrați aceleași reguli și în familia dvs. de acum?

– Da, încercăm să transmitem toate astea și celor doi copii. Eventuala reușită va fi, însă, a lor. Tu, ca părinte, încerci, dacă reușești, bine, dacă nu, se va vedea peste câțiva ani, când copiii vor crește și vor ajunge să ne dea dreptate. Pentru că, ceea ce tu poate consideri a fi o reușită, ei să nu o vadă astfel și atunci se schimbă puțin planurile.

„Copiii au niște întrebări, de nici Apostolul Pavel n-ar ști să răspundă”

– Merge vorba că, în biserica dvs., aveți și acti­vități foarte interesante cu tinerii…

– Da. Eu am considerat tot timpul că pietrele de temelie ale bisericii nu suntem noi, ci cei care vin după noi. Mi-a plăcut să fiu aproape de tineri, să-i înțeleg, să-i ghidez, să-i ajut, și cred că asta au sim­țit și ei. Am început acum vreo zece ani, din dorința de a face un cor, de a-L colinda pe Hristos prin sat. Repetam în biserică, dar am văzut că se cam plic­tisesc copiii la repetiții, și mi-am zis s-aduc chitara. Erau vreo 45 de copii, de la 6 la 16 ani. Au fost foarte entuziasmați. Le-am cântat ceva, iar ei mă tot întrebau cum sunt corzile, cum țineți mâna… I-am întrebat: „Vreți să vă învăț să cântați la chitară?”. Au zis da, fără să stea pe gânduri. Se apropia Cră­ciunul. Jumate de sat și-au schimbat scriso­rile către Moș Crăciun și au cerut chitară. Erau disperați părinții. Copiilor le-am spus că asta presupune disci­plină, exercițiu… Nu știu ce au înțeles, ce nu, dar au vrut chitară. Așa au des­coperit și poezia, și pe Adrian Pău­nescu, și Ce­naclul Flacăra, și cântecele de haiducie. Iar acum, în grupul pe care l-am format, sunt 12 fete din sat care cântă foarte bine și cărora le-am dat misiunea de a-i învăța, la rândul lor, pe cei mai mici să cânte la chitară. Și, odată cu repetițiile, au început să înțe­leagă ce înseamnă, de fapt, și credința, pentru că nu doar cântăm, ci și poves­tim, povestim mult și mai ales de Dum­nezeu. Vreau să vă spun că au niște între­bări, de Apostolul Pavel n-ar ști ce să răspundă și ar sta să se gândească, întrebări existențiale, inclusiv legate de Liturghie. Le-am arătat ce înseamnă sfintele vase, le-am explicat ce se în­tâmplă în altar. Omul nu vede, crede că preotul vine la biserică liniș­tit, de aca­să, cu cămașa curată, spune câteva cu­vinte și apoi pleacă. Nu. Preotul face o pregătire insistentă și pertinentă în fața lui Dumnezeu pentru fiecare Liturghie. Copiii vin cu bucurie și la repetiții, și la biserică, și le place mult să le vorbesc în pilde.

– S-a întâmplat ca acești copii să fie ei cei care-și aduc părinții la biserică?

– Da. Ce-ți poți dori mai mult decât să vezi că acel copil, pe care părintele ar trebui să-l aducă la biserică, întoarce el familia spre credință, se face el preot în familia sa? Adevărata biserică e cea clădită din cărămizi vii, nu doar din astea care crapă în timp.

„Singura «modă» veșnică e rugăciunea”

– Și câte cărămizi dintr-astea, umane, aveți în grijă, părinte?

– În Sadu sunt două parohii, două biserici. Eu am în grijă peste 1000 de persoane. Dar să știți că suntem o comunitate foarte închegată, îmi sunt de mare ajutor în slujire. Ei păstrează rânduielile, le respectă, adormiții trebuie să-și primească darurile de pomeniri când trebuie, căpețelele, care sunt niște pomeniri mai scurte, se fac tot timpul, ori de câte ori îi visează, îi au în minte pe cei adormiți. Aici se păstrează foarte bine rânduielile bisericii. Totuși, tangența cu orașul, în special a celor tineri, a reușit să „fashioneze” un pic și sufletul, adică să-l îmbrace mai puțin în hainele lui Hristos, și mai mult în haine lumești. Tocmai de aceea încerc să lucrez cu tinerii, să-i fac să înțeleagă că biserica e încă vie, că rugă­ciunea și postul sunt la modă, dar nu e vorba despre o modă trecătoare, ci despre singura modă veșnică.

– Dacă tot aminteați de modă, mai vin oamenii îmbrăcați în costum popular la biserică?

– Mai vin, deși puțin trași de mânecă. Aici, toți morții se îngroapă în costum popular. Le-am spus oamenilor: nu puneți haine bune pe trupuri pe care le vor mânca viermii, purtați-le voi, pentru că noi, cei vii, îl lăudăm pe Dumnezeu, nu cei morți. Așa, ușor, cu implicarea financiară a primăriei, au ajuns să aibă aproape toți costume populare și să le poarte des.

– Sunteți singurul preot slujitor în această bi­se­rică?

– Da. Înaintașul meu, părintele Gheorghe Boorel, a plecat la cele veșnice la puțin timp după tatăl meu. Tata s-a stins la doar 48 de ani, în urma unor complicații apărute cât timp a fost internat în spital. Nici acum nu știm exact ce a avut. Eram în anul IV de facultate. Totul se schimbă în astfel de momente.

– Și pe dvs. v-a schimbat?

– Mult! Dacă știi și dacă vrei să vezi, îți asumi lecțiile vieții, dacă nu, le lași așa, să treacă, precum Oltul prin județele Sibiu și Vâlcea. Oltul trece, duce crengi și tot, iar tu rămâi și te uiți la el și-atât. Dar dacă-ți asumi fiecare întâmplare, fiecare pas ca pe o lecție, dacă-ți pui întrebări, atunci înveți. Tata n-a apucat să mă vadă slujind, deși știu că și-ar fi dorit asta foarte mult. Mamei i-a fost mult mai greu decât ne-a fost nouă, mie și fratelui meu, care e cu trei ani mai mic. V-am spus că femeia este jertfa. În zadar altarul fără jertfă.

– Părinte, știu că ați avut în sat câteva cazuri de coronavirus, ceea ce a făcut ca și pe plan local măsurile să fie ceva mai dure ca în alte părți. Au fost postul mare, Paștile… Cum ați gestionat toată această situație?

– Impulsul e să spun că a fost greu, dar știți povestea ciobanului care e plecat cu oile, câte jumate de an, și vrea să se spovedească? Unde merge? La un brad. No, așa, m-am gândit și eu! „Doamne, Tu ești mare și știi foarte bine și harul Tău lucrează!”. Să nu înțelegem gre­șit: una e spovedania aceasta, la brad, alta, când ajungi sub epitrahil. Dar păcatele trebuie să ți le cunoști tu întâi, căci, de fapt, taina spo­vedaniei e cunoașterea ta prin Dumnezeu, o înțelegere a ta în fața lui Dumnezeu. În mo­mentul în care ai reușit să te birui tu, într-un moment de intimitate duhovnicească, ai nu nea­părat medicamentul, ci pansamentul, care ține cât de cât rana închisă, să nu sângereze, să nu se infecteze. Așa înțeleg eu spovedania, pe care, în momente de criză, cred că o poți face și în intimitatea familiei tale, a iubirii tale, a rugăciunii tale. Ceea ce credincioșii din Sadu au înțeles și au făcut întocmai.

„Să ții liturghia de unul singur. O durere mai mare ca asta nu-ți trebuie”

– Ce vi s-a părut cel mai greu, în toată aceas­tă perioadă delicată?

– Liturghia de unul singur. O durere mai mare ca asta nu-ți trebuie. Știi că oamenii sunt dincolo de un ecran de telefon, știi că sunt lângă tine cu inima, știi că poate plâng, undeva, în colțul lor, femeile jertfitoare, dar una e să-ți vezi credincioșii în fața ochilor, și alta doar să știi că sunt undeva, departe. Și Hristos a fost între oa­meni, n-a fost singur. N-a umblat singur, n-a pro­povăduit singur, a trăit între oameni, a făcut mi­nuni între oameni. Deci, cel mai greu a fost să țin liturghia de unul singur. Dar ne-am mângâiat cu prezența sfinților din biserică. Că se întreabă unii de ce pictăm chipuri de sfinți în biserică? Uite, pentru cazuri dintr-astea. Când sunt doar cu cântă­rețul și cu crâsnicul, dacă nu văd oameni, să văd măcar sfinți. Să slujesc sub privirile lor. Sunt sute de sfinți pictați, care și-au pogorât ochii spre noi și pentru noi, de-a pururi, în Liturghie.

– Nu v-a încercat, știu eu, o oarecare trufie, că, uite, slujiți Liturghia singur cu Dumnezeu?

– Să știți că tot timpul se simte asta, nu numai când suntem singuri în biserică. Știți cum spunea părintele Cleopa? „Măi, fraților, cea mai mare ispită e în fața sfântului altar. Acolo sunt ispitele cele mai mari”. Tocmai asta este lupta preotului: să știe să biruiască și ispitele lumii, dar să știe să le aducă bine și frumos și în fața potirului și acolo să lupte cu ele, chiar să le bi­ru­iască. Când ții în mână un potir în care știi că e sângele lui Hristos, nu poți decât să biruiești. Altfel n-ai cum să ieși în fața credincioșilor și să spui: „Apropiați-vă!”, când tu nu te apropii. Deci, da, am trăit și asemenea momente, dar vreau să cred că am biruit această mândrie.

„Primul pas pe care trebuie să-l faci spre biserică e spovedania”

– Ați regretat vreodată că ați ales drumul preoției?

– Niciodată! Să-L slujești pe Dumnezeu este o bucurie. Vreau să vă spun că e chiar invers: toate ne-bucuriile și tristețile pe care le aduni din lume, din viața de zi cu zi, dacă le pui acolo, pe masa sfântului altar, știți cum pier? Instantaneu! Vii încărcat, de multe ori spui: „Doamne, astăzi n-o să Te pot sluji cum ar trebui, că am nu știu ce pro­bleme, trebuie pusă podeaua în biserică, turla tre­buie reparată…”. Dar în mo­mentul când ai început Sfânta Liturghie, efectiv, totul dis­pa­re. E o lucrare dumnezeiască, nu omenească. Noi doar mij­locim.

– Oare noi, credincioșii, cum putem face să atingem starea asta de înălțare?

– Venind la Liturghie. Din­colo de niște haine străluci­toare ale preotului, care nici măcar nu-s scumpe, dincolo de niște cruci, care nici măcar nu-s aurite, dincolo de frumu­sețea unei biserici, trebuie să vezi frumusețea interiorului bisericii, care este Dumnezeu. Atâta timp cât nu-L descoperi pe Dumnezeu în biserică, în preot, în rugăciune, n-o să în­țelegi și n-o să ai dorul de liturghie niciodată.

– Care din tainele cre­din­ței credeți că îi aduce astăzi, pe oameni, spre bise­rică?

– Spovedania! Spovedania înțeleasă, făcută cu inimă bună și inimă curată, te va aduce la liturghie necondiționat. Și ăsta este primul pas pe care trebuie să-l faci. Dacă tu te legi de Dumnezeu în spo­vedanie, care este singura taină prin care tu te întâlnești plenar, total, cu harul cerului, prin duhovnic, atunci toate se vor schimba.

– Cum a fost în prima duminică, după ridi­carea stării de urgență?

– Emoționant! Slujesc pe treptele bisericii, în ușă, cumva, știți, ca-n basmul acela de Ispirescu: nici pe drum, nici pe lângă drum, nici înăuntru, nici afară. Au fost oameni mai puțini, în compa­rație cu alte duminici și sărbători, pentru că încă sunt precauți. Am avut niște răscruci mari în sat, cu acele cazuri pozitive de coronavirus, iar noi le-am spus că ne vom reuni cândva în biserică, dar deocamdată e bine să fim precauți. Iar grija asta, mai ales pentru oamenii mai în vârstă, există aici. Nu le-am văzut duminică oamenilor chipul, doar ochii, deasupra măștii, dar ochii sunt oglinda sufletului. Iar Hristos spune că dacă ochii tăi sunt curați, și sufletul tău e curat. Am văzut lacrimi de bucurie, de dor în ochii oamenilor cu care-mi petrec viața și duhovnicia.

– Ce credeți că au învățat oamenii din ab­sența de la biserică?

– Aștept cu sufletul la gură să văd ce au învă­țat. Când vor fi deschise ușile bisericii și va fi permis accesul tuturor, atunci vreau să văd ce au învățat, ce s-a lucrat în inima lor. Aștept să văd lu­crarea lui Dumnezeu în inima lor. Atât.