Vara, prin galeriile de artă bucureștene
– La fel ca multe alte orașe ale țării, Bucureștiul a început să-și dezvolte – dincolo de citadinismul lui zgomotos și vulgar – refugii rafinate de artă, care amintesc de anii interbelici, când cultura națională reușise să producă elite recunoscute pe plan internațional. Povestea pe care v-o spunem are ceva din rafinamentul anilor de atunci. O poveste despre un om de afaceri, devenit proprietar al unei galerii de pictură, care prin vernisajele ei înlesnește – nu doar contactul cu marea artă, ci și intimitatea cu ea. Toate astea, pe-o stradă veche, umbrită de falnicul „Ateneu”, marca nobilă de cultură a Capitalei –
București, început de iunie 2020. Lângă „Ateneul român”, pe o stradă pustie, o mulțime de împătimiți ai picturii s-au strâns, așteptând pe marginea trotuarelor un eveniment cultural aparte: Galeria Rotenberg – Uzunov tocmai va deschide expoziția „Suflet de copil”, a pictorului interbelic Bob Bulgaru, o colecție de aproape 30 de tablouri, toate cu portrete de copii.
Vernisajul este aparte, căci aici, în cocheta galerie, cu aerul ei occidental, deschiderea expozițiilor se face afară, în stradă. De data aceasta, amatorii de artă vor vedea un pictor interbelic, mai puțin cunoscut. Amfitrioni sunt Eduard Uzunov și Adina Rențea, curatoarea expoziției: „Într-o vreme în care am stat mai mult… depărtaţi, avem nevoie de… apropiere. Apropiere de noi, de ceilalţi, de tot ceea ce înseamnă frumos! Iar în artă, există un frumos pentru fiecare!”. Răspund invitației și, cu masca pe față și respectând distanțarea impusă, o rog pe Adina Rențea, să-mi facă cunoștință cu pictorul, ale cărui portrete de copii au umplut spațiul expoziției, cu inocență și grație.
Un tânăr dandy, sărac lipit
„Cu imaginile lui gingaşe şi misterioase, Bob Bulgaru a reuşit să îşi construiască, până la 30 de ani, propriul stil. Și în cei doar 32 de ani cât a trăit, cea mai mare parte a picturii lui a fost dedicată copilăriei. De fapt, era și el un copil. Se simţea foarte bine în lumea celor mici. Se însuflețea din gesturile lor, din puritatea lor, și asta l-a ajutat să-și încarce picturile cu o anume gingășie diafană.
– Care a fost drumul lui Bob Bulgaru prin lumea anilor 30?
– Mai întâi să vă povestesc puțin și despre începuturile lui. Era moldovean, născut într-un sat din județul Vaslui, în 1907, anul răscoalei ţărăneşti. A fost dezmierdat „Bob”, chiar de ai săi, şi apoi de prieteni. Un „bob” care a rodit frumos, chiar dacă prea puțin. La București, a urmat Liceul „Sf. Sava”, fiind coleg și prieten cu Eugen Ionescu şi Edgar Papu. În timpul studiilor la Facultatea de Filologie, era nelipsist de la întâlnirile săptămânale, organizate de Edgar Papu, unde veneau Eugen Ionescu, Emil Botta, şi alții. Apoi, Bob Bulgaru virează brusc spre picură. Ca autodidact. Obține și un premiu la un Salon important al vremii, dar celebritatea și bunăstarea erau încă departe. Prietenii care i-au admirat arta au lăsat mărturii despre el. Toți au fost scriitori cunoscuți ai vremii, precum M. R. Paraschivescu, Arșavir Acterian, Pericle Martinescu, Eugen Jebeleanu, Ion Vinea, Barbu Brezianu, Edgar Papu, Ion Frunzetti. Bob Bulgaru a trăit mai tot timpul în mizerie. O cămăruță cât o cutie de chibrituri, și în ea era doar un pat de fier… Sărac lipit, artistul era însă frumos și mândru. Picta în față la Capșa, și puținii bani pe care îi avea, îi dădea pe haine bune și extravagante. Încât mulți au crezut că Bob Bulgaru era un dandy boem.
– Cum de a murit așa tânăr?
– Până în 1937, Bob Bulgaru a fost o forță creatoare. Apoi, leucemia l-a lovit fără milă. O expoziție a lui de răsunet, din toamna lui 1937, de la Târgovişte, a fost ultima. Bolnav și operat, imobilizat la pat și îngrijit de sora sa, înțelegea că sfârşitul este aproape. Dar inspiraţia nu-l lăsa. Cu brațele legate şi suspendate deasupra capului, ca să nu își atingă ganglionii dureroşi, pictorul cerea insistent să-i fie lăsată liberă, mîna dreaptă. Cu eforturi neomenești, sfidând durerea, schiţa pe cearceaf vreun tablou imaginar. Apoi, pe 31 martie 1938, băiatul acela înalt și blond, cu părul răvăşit și cu ochi mari, visători, a devenit amintire. Trăise discret, ca un înger. Poate de aceea, pictura lui pare scăldată într-o lumină cerească. Căci pictura lui Bob Bulgaru este o artă care farmecă, precum inocenţa unui copil rătăcit între miracole şi magie. Un portret de fetiţă, făcut de el, se află la „British Museum” din Londra, alături de alte lucrări ale altor artişti români de valoare.”
EDUARD UZUNOV: „În ceea ce faci, trebuie să fii cel mai bun”
Am dorit, apoi, să stau de vorbă și cu d-l Eduard Uzunov, patronul galeriei.
– Ştiu că și dvs. ați avut o copilărie împletită cu arta. La început ați fost fermecat de pian, pentru ca după aceea, să o luați pe drumul afacerilor. Dar se pare că nu v-aţi uitat prima dragoste, legată de artă.
– La şase ani am început să studiez pianul, la liceul „George Enescu”, unde am avut-o profesoară pe doamna Ileana Busuioc, care m-a dus până la nişte performanţe speciale, în clasa a şasea având un concert la Ateneul Român, ceea ce era un apogeu pentru vârsta aceea. Și ăsta a fost germenele din care a răsărit iubirea mea pentru artă. După care, viaţa m-a dus la Sfântul Sava, care era un liceu al elitelor şi pentru care a trebuit să muncesc mult, ca să recuperez ceea ce pierdusem pe parcurs, urmând şcoala de muzică. Până la urmă, am terminat Sfântul Sava şi am încercat la medicină de două ori, după care tatăl meu a spus: „Lăsăm prostiile, intrăm să facem o facultate şi pe urmă mai vedem”. Și înainte de a da la chimie, că până la urmă asta am absolvit, am avut un meditator care m-a întrebat: „Ce vrei să faci în viaţă?”. I-am zis: „Ce să mă fac, că tata mi-a spus că dacă nu intru la facultate, o să mă fac ciocănar”. Şi profesorul mi-a spus atunci ceva care apoi m-a condus în viaţă: „Mai bine să fii cel mai bun ciocănar din ţară, decât cel mai prost inginer”. N-am uitat asta niciodată: dacă fac un lucru, trebuie să-l fac cel mai bine. Aşa s-a întâmplat când, după 1990, mi-am deschis compania imobiliară, Regatta. Am vrut să fie cea mai bună din țară şi a și ajuns să fie așa. Acum opt ani, când am deschis galeria, am avut aceeași dorință, să fie vârf. Și am creat evenimente şi am făcut totul de aşa natură, încât galeria noastră are acum o notorietate specială. Nu pot să spun că e cea mai bună, fiindcă nu ştiu ce componente intră în competiție. Dar existența ei îmi face plăcere şi îmi satisface un hobby. Acolo întâlnesc oameni de cea mai bună calitate. În jurul artei se strâng oameni care cunosc și valoarea vieţii.
„Am expus mari artiști”
– Să vorbim despre câteva din expoziţiile organizate de galeria dvs.
– Am făcut multe expoziţii în decursul celor patru ani de când am deschis galeria de artă contemporană. Important este că am avut mari artişti. Ca pictură, cu Sorin Ilfoveanu am avut două expoziţii, iar ca sculptură, l-am avut pe Mircea Roman, care cred că este cel mai mare sculptor al României. Am mai avut şi autori contemporani, mulți artişti pe care îi urmărim și îi creştem, respectiv Raid Raimund Vernica, Sașa Lazăr, Alexandru Lazăr, Mark Caraian – un puști de 19 ani. Toți sunt foarte tineri, se află în Wikipedia, nume cărora eu le-am crescut forța, atât prin faptul că le-am făcut expoziții, dar i-am ajutat să participe la licitații, să expună și la alte galerii, atât naționale cât și internaționale, lucru incredibil, pentru un puști care caută să se lanseze. Această activitate de mecenat este o mare plăcere pentru mine, și în numele ei, chiar acum constitui și o asociație culturală ASAF (Asociația Pentru Sprijinirea Artelor Frumoase), pentru că vreau să-i sprijin pe acești tineri foarte talentați.
– Cum și-a luat avântul, galeria aceasta a dvs.?
– În 2013, în galeria aceasta mică, aveam deja nume mari ale picturii românești: Băncilă, Baba, Theodor Aman, Eustaciu Stoenescu. În majoritate, proveneau din colecția mea și cea a lui Mișa Rotenberg. Mai târziu, am primit lucrări de artă, și sub formă de consignație. Însă ne-am dat seama că acest spațiu mic era prea expus, și atunci, am mai cumpărat un alt apartament, lângă galerie, și pe ăsta l-am lăsat numai de artă contemporană, punându-ne ca obiectiv, la vremea respectivă, să descoperim artiști și să-i promovăm.
Show de artă, în stradă
– Înțeleg că galeria mai are un amfitrion, pe d-l Rotenberg. Nu e greu să împarți cu altcineva preferințele artistice?
– Apropierea de Rotenberg a fost foarte specială pentru mine, pentru că noi ne-am cunoscut la imobiliare, când eu i-am vândut câteva clădiri pe care le construise. Ulterior, toate activitățile imobiliare le-a făcut cu mine. Și când ne întâlneam, discutam și despre artă. Discuțiile despre imobiliare durau trei minute, iar discuția despre artă, două ore. Ne-am descoperit pasiuni comune. Prietenia asta înseamnă: să ai valori și pasiuni comune. Am rămas prieteni, chiar dacă afacerea e afacere, că de multe ori se zice că banul e ochiul diavolului. De fapt, Rotenberg a venit cu ideea să facem o galerie. Am zis: „Ok, unde să fie locul?”. Şi el a zis: „Chiar lângă Ateneul Român, că acolo există şi energia Ateneului, a acestei minunate şi poate cea mai frumoasă clădire din Bucureşti şi din România”. Şi am găsit acest spaţiu, de 15 metri pătraţi, şi pe urmă am luat şi apartamentul de-alături, şi acum ne dorim să ne mai extindem puţin, pentru că facem lucruri frumoase, pe sufletul omului, și afluența vizitatorilor este mare.
– Vernisajele dvs. sunt absolut originale. Strada devine o prelungire a galeriei…
– Da, facem showul de artă direct în stradă. A fost şansa noastră să facem primul vernisaj al unei galerii de artă, imediat după perioada asta de stat în casă, pentru că fiind în stradă, restricţiile sunt mai puţine.
– Lansări la umbra Ateneului…
– Asta facem de trei-patru ani. Și mereu ni se întâmplă ceva minunat. Avem parte de vreme frumoasă orice-ar fi. Dumnezeu e alături de noi. Căci de cele mai multe ori, noi facem un adevărat mecenat.
– M-a impresionat faptul că sunteți așa de pasionat de arta românească.
– Nu-i cunosc tot cuprinsul, dar încerc şi vreau să mă documentez şi să ştiu cât mai multe despre lumea picturii, să fiu un expert. Momentan, apelez la experţi cu care mă consult permanent. Mulţi ochi îţi dau o opinie mai clară.
„În spatele unui colecționar trebuie să stea cartea”
– Îmi închipui că aveţi o colecţie de pictură impresionantă.
– Da, am o colecţie frumoasă, dar care este dublată de cărți. Trebuie totdeauna să şi citeşti, să fii cât mai documentat, pentru că asta înseamnă cunoaştere. Am avut şansa să merg la Artcurial, cea mai mare casă de licitaţii din Franţa, împreună cu un amic care e chiar proprietarul ei şi pe care-l cheamă Dassault. Și el mi-a zis într-o zi: „Uite, ai văzut toate spaţiile casei de licitaţii, acum mergem în locul cel mai important, unde este tezaurul nostru”. M-am aşteptat, după cum arăta locul acela plin cu seifuri, cu uși care se deschideau cu coduri, cu cifruri, să fie nişte bijuterii sau nişte lucrări excepţionale de Picasso. Ştiţi ce era în spatele acelei uşi? Ei bine, era biblioteca Artcurialului. Asta spune tot. În spatele unui colecţionar trebuie să stea cartea. Să ştie unde să caute o lucrare.
– Dassault este o familie faimoasă în Franța.
– Dassault sunt pe locul doi ca bogăţie în Franţa. Am avut şansa să-l cunosc şi să rămânem într-o bună relaţie, iar câţiva din artiştii mei, de exemplu Raid Raimund Vernica, se află în colecţie la el. O lucrare care se află chiar la el în birou, biroul fiind pe Champs-Élysées, într-o piaţetă foarte cochetă, care poartă numele bunicului său.
– Să revenim la expoziția Bob Bulgaru, care m-a impresionat mult. Ce v-a mânat către acest pictor prea puțin cunoscut?
– Arta o faci și o colecționezi din instinct și din experiențele de viață, pe care le regăsești în lucrările pe care le apreciezi. Eu am vrut să trag un semnal de alarmă asupra unor tablouri excepționale, cu chipuri de copil. De asta s-a și numit „Suflet de copil”, expoziția noastră. Fiecare dintre acele portrete, în jur de 25, fiecare spune ceva. În plus, sunt pictate cu o tehnică remarcabilă. Iar simeza expoziției, pe care a organizat-o Adina Rențea, a fost excepțională: atunci când te afli în mijlocul galeriei și toți copiii aceia se uită la tine, te impresionează profund.
„Arta și vinul merg mână în mână”
– Frumos mi se pare și ceea ce ați scris în preambulul expoziției, că ați început să colecționați portretele de copii ale lui Bob Bulgaru, când fetele dumneavoastră erau mici…
– Copiii iubesc copiii, și din cauza asta m-am îndreptat către portrete de copii. Mai am ștrengari făcuți de Magdalena Rădulescu, dar în orice caz, nu așa de mulți cum sunt în colecția Bob Bulgaru. În 15-20 de ani, am strâns circa 34 de lucrări. Am și dedicat această expoziție, atât memoriei artistului, cât și fetelor mele, Marie Rose și Yvonne. Această expoziție este o hrană spirituală care mă împlinește, nu numai pe pe mine, ci și pe fetele mele. Și ca să vă dau un exemplu de cât de mult au fost influențate de artă, cea mare este studentă la „Art Management” la Goldsmith University, la Londra, iar cea mică vrea să facă tot art management, dar în Los Angeles. S-a înscris și au acceptat-o. Mai trebuie să-și dea bacalaureatul, pentru că abia trece în clasa a 11-a. Când trăiesc în preajma artei, copiii își dezvoltă un simț estetic.
– Ce mai aveți în plan pentru viitor? Ce vom mai putea vedea?
– Am o expoziție Raimund Vernica Raid, tânărul pictor despre care v-am vorbit și care va avea loc spre sfârșitul lunii acesteia. Apoi, în funcție de cât de bine s-au pregătit ceilalți artiști, pentru că a fost perioada de izolare, care le-a permis poate să fie mai creativi, vor urma și alte expoziții. Toată lumea, în frunte cu maeștrii picturii românești vor să facă expoziții la noi, pentru că strângem sute de amatori de artă. Ne calcă pragul oameni deosebiți. Elite.
– Lumea se simte bine, în această galerie, mică, cochetă, cu parfum franțuzesc. Și mai e și surpriza vinurilor Rotenberg…
– Arta și vinul merg mână în mână! Sunt foarte bucuros pentru faptul că alături de vinul Rotenberg, unul dintre cele mai apreciate Merloturi din România, arta noastră este, și ea, de calitate. Totul este de înalt nivel. Așa cum am spus, trebuie să fii cel mai bun în ceea faci.