Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

„SUFLET DE COPIL” – Expoziție a pictorului interbelic Bob Bulgaru, la Galeria Rotenberg-Uzunov din București

Vara, prin galeriile de artă bucureștene

– La fel ca multe alte orașe ale țării, Bucureștiul a început să-și dez­­volte – dincolo de citadinismul lui zgomotos și vul­gar – refugii ra­finate de artă, care amintesc de anii interbelici, când cultura na­țională reușise să producă elite recunoscute pe plan internațional. Povestea pe care v-o spunem are ceva din rafinamentul anilor de atunci. O poveste despre un om de afaceri, devenit proprietar al unei galerii de pictură, care prin vernisajele ei înlesnește – nu doar contactul cu marea artă, ci și intimitatea cu ea. Toate astea, pe-o stradă veche, umbrită de falnicul „Ateneu”, marca nobilă de cultură a Capitalei –

Eduard Uzunov, afacerist iubitor de artă

București, început de iunie 2020. Lângă „Ateneul român”, pe o stradă pustie, o mulțime de împătimiți ai picturii s-au strâns, așteptând pe marginea trotuarelor un eve­niment cultural aparte: Galeria Rotenberg – Uzu­nov tocmai va deschide expoziția „Suflet de copil”, a pictorului interbelic Bob Bulgaru, o co­lec­ție de aproape 30 de tablouri, toate cu por­trete de copii.

Vernisajul este aparte, căci aici, în cocheta galerie, cu aerul ei occidental, deschiderea ex­pozițiilor se face afară, în stradă. De data aceasta, amatorii de artă vor vedea un pictor interbelic, mai puțin cunoscut. Amfi­tri­oni sunt Eduard Uzu­nov și Adina Rențea, curatoarea expo­ziției: „Într-o vreme în care am stat mai mult… depărtaţi, avem nevoie de… apropiere. Apropiere de noi, de ceilalţi, de tot ceea ce înseamnă frumos! Iar în artă, există un fru­mos pentru fiecare!”. Răspund invitației și, cu masca pe față și respec­tând distanțarea impusă, o rog pe Adina Rențea, să-mi facă cunoștință cu pictorul, ale cărui portrete de copii au umplut spațiul expoziției, cu inocență și grație.

Un tânăr dandy, sărac lipit

Bob Bulgaru – autoportret

„Cu imaginile lui gingaşe şi miste­rioase, Bob Bulgaru a reuşit să îşi con­struiască, până la 30 de ani, propriul stil. Și în cei doar 32 de ani cât a trăit, cea mai mare parte a picturii lui a fost dedicată copilăriei. De fapt, era și el un copil. Se simţea foarte bine în lumea celor mici. Se însuflețea din gesturile lor, din pu­ritatea lor, și asta l-a ajutat să-și încarce pic­turile cu o anume gingășie diafană.

– Care a fost drumul lui Bob Bulgaru prin lumea anilor 30?

– Mai întâi să vă povestesc puțin și despre în­ceputurile lui. Era moldovean, născut într-un sat din județul Vaslui, în 1907, anul răscoalei ţărăneşti. A fost dez­mier­dat „Bob”, chiar de ai săi, şi apoi de pri­eteni. Un „bob” care a rodit frumos, chiar dacă prea puțin. La București, a urmat Liceul „Sf. Sa­va”, fiind coleg și prieten cu Eugen Ionescu şi Ed­­gar Papu. În timpul studiilor la Facultatea de Filo­logie, era nelipsist de la întâlnirile săptă­mâ­nale, organizate de Edgar Papu, unde veneau Eu­gen Ionescu, Emil Botta, şi alții. Apoi, Bob Bul­garu virează brusc spre picură. Ca auto­didact. Obține și un premiu la un Salon important al vremii, dar celebritatea și bunăstarea erau încă departe. Prietenii care i-au admirat arta au lăsat mărturii despre el. Toți au fost scriitori cunoscuți ai vremii, precum M. R. Paras­chi­vescu, Arșavir Ac­terian, Pericle Martinescu, Eugen Jebeleanu, Ion Vinea, Barbu Brezianu, Edgar Papu, Ion Frun­zetti. Bob Bulgaru a trăit mai tot timpul în mizerie. O cămăruță cât o cutie de chibrituri, și în ea era doar un pat de fier… Sărac lipit, artistul era însă frumos și mândru. Picta în față la Capșa, și puținii bani pe care îi avea, îi dădea pe haine bune și extra­va­gan­te. Încât mulți au crezut că Bob Bulgaru era un dandy boem.

– Cum de a murit așa tânăr?

– Până în 1937, Bob Bulgaru a fost o forță crea­toare. Apoi, leucemia l-a lovit fără milă. O ex­poziție a lui de răsunet, din toamna lui 1937, de la Târ­govişte, a fost ultima. Bolnav și operat, imo­bi­lizat la pat și îngrijit de sora sa, înțelegea că sfâr­şi­tul este aproape. Dar inspiraţia nu-l lăsa. Cu bra­țele legate şi suspendate deasupra capului, ca să nu își atingă ganglionii dureroşi, pictorul cerea insis­tent să-i fie lăsată liberă, mîna dreaptă. Cu eforturi neomenești, sfidând durerea, schiţa pe cearceaf vreun tablou imaginar. Apoi, pe 31 martie 1938, băiatul acela înalt și blond, cu părul răvăşit și cu ochi mari, visători, a devenit amintire. Trăise dis­cret, ca un înger. Poate de aceea, pictura lui pare scăldată într-o lumină cerească. Căci pictura lui Bob Bulgaru este o artă care farmecă, precum ino­cenţa unui copil rătăcit între miracole şi magie. Un portret de fetiţă, făcut de el, se află la „British Mu­seum” din Londra, alături de alte lucrări ale altor artişti români de valoare.”

EDUARD UZUNOV: „În ceea ce faci, trebuie să fii cel mai bun”

Eduard Uzunov

Am dorit, apoi, să stau de vorbă și cu d-l Eduard Uzunov, patronul galeriei.

– Ştiu că și dvs. ați avut o copilărie împletită cu arta. La început ați fost fer­mecat de pian, pentru ca după aceea, să o luați pe drumul afacerilor. Dar se pare că nu v-aţi uitat prima dragoste, legată de artă.

– La şase ani am început să studiez pianul, la liceul „George Enescu”, unde am avut-o profesoară pe doamna Ileana Busu­ioc, care m-a dus până la nişte performanţe speciale, în clasa a şasea având un concert la Ateneul Român, ceea ce era un apogeu pentru vârsta aceea. Și ăsta a fost germenele din care a răsărit iubirea mea pentru artă. După care, viaţa m-a dus la Sfântul Sava, care era un li­ceu al elitelor şi pentru care a trebuit să mun­cesc mult, ca să recuperez ceea ce pier­dusem pe parcurs, urmând şcoala de muzică. Până la urmă, am terminat Sfântul Sava şi am în­cer­cat la medicină de două ori, după care tatăl meu a spus: „Lăsăm prostiile, intrăm să fa­cem o facultate şi pe urmă mai vedem”. Și înainte de a da la chimie, că până la urmă asta am absolvit, am avut un meditator care m-a în­tre­bat: „Ce vrei să faci în viaţă?”. I-am zis: „Ce să mă fac, că tata mi-a spus că dacă nu intru la facul­tate, o să mă fac ciocănar”. Şi profesorul mi-a spus atunci ceva care apoi m-a condus în viaţă: „Mai bine să fii cel mai bun ciocănar din ţară, decât cel mai prost inginer”. N-am uitat asta ni­ciodată: dacă fac un lucru, trebuie să-l fac cel mai bine. Aşa s-a întâmplat când, după 1990, mi-am des­chis com­pania imobiliară, Regatta. Am vrut să fie cea mai bună din țară şi a și ajuns să fie așa. Acum opt ani, când am deschis galeria, am avut aceeași dorință, să fie vârf. Și am creat eve­nimente şi am făcut totul de aşa natură, încât galeria noas­tră are acum o notorietate specială. Nu pot să spun că e cea mai bună, fiindcă nu ştiu ce componente intră în competiție. Dar existența ei îmi face plăcere şi îmi satisface un hobby. Acolo întâlnesc oameni de cea mai bună calitate. În jurul artei se strâng oameni care cunosc și valoarea vieţii.

„Am expus mari artiști”

Portret de adolescentă

– Să vorbim despre câteva din expoziţiile organizate de galeria dvs.

– Am făcut multe expoziţii în decursul celor patru ani de când am deschis galeria de artă con­tem­­porană. Important este că am avut mari artişti. Ca pictură, cu Sorin Ilfoveanu am avut două expo­ziţii, iar ca sculptură, l-am avut pe Mircea Roman, care cred că este cel mai mare sculptor al Ro­mâniei. Am mai avut şi autori contemporani, mulți artişti pe care îi urmărim și îi creştem, res­pectiv Raid Raimund Vernica, Sașa Lazăr, Ale­xan­dru La­zăr, Mark Ca­raian – un puști de 19 ani. Toți sunt foarte tineri, se află în Wikipedia, nume că­rora eu le-am crescut forța, atât prin faptul că le-am făcut expoziții, dar i-am ajutat să participe la licitații, să expună și la alte galerii, atât naționale cât și inter­na­ționale, lucru incredibil, pentru un puști care ca­ută să se lanseze. Această activitate de mecenat es­te o mare plăcere pentru mine, și în nu­mele ei, chiar acum constitui și o asociație cul­turală ASAF (Aso­ciația Pentru Sprijinirea Artelor Fru­moase), pentru că vreau să-i sprijin pe acești tineri foarte talentați.

– Cum și-a luat avântul, galeria aceasta a dvs.?

– În 2013, în galeria aceasta mică, aveam deja nume mari ale picturii românești: Băn­cilă, Baba, Theodor Aman, Eustaciu Stoe­nescu. În majoritate, proveneau din colecția mea și cea a lui Mișa Ro­tenberg. Mai târziu, am primit lucrări de artă, și sub formă de consig­nație. Însă ne-am dat seama că acest spațiu mic era prea expus, și atunci, am mai cumpărat un alt apartament, lângă galerie, și pe ăsta l-am lăsat numai de artă contemporană, pu­nân­du-ne ca obiectiv, la vremea respectivă, să descoperim artiști și să-i promovăm.

Show de artă, în stradă

Fetița blondă

– Înțeleg că galeria mai are un amfitrion, pe d-l Roten­berg. Nu e greu să îm­parți cu altcineva pre­ferințele artistice?

– Apropierea de Rotenberg a fost foarte spe­cială pentru mine, pentru că noi ne-am cunoscut la imobiliare, când eu i-am vândut câteva clă­diri pe care le construise. Ulterior, toate acti­vită­țile imobiliare le-a făcut cu mine. Și când ne întâlneam, discutam și despre artă. Discu­ții­le despre imobiliare durau trei minute, iar dis­cuția despre artă, două ore. Ne-am desco­perit pa­siuni comune. Prietenia asta înseam­nă: să ai valori și pasiuni comune. Am rămas prie­teni, chiar dacă afacerea e afacere, că de mul­te ori se zice că banul e ochiul diavolului. De fapt, Rotenberg a venit cu ideea să facem o galerie. Am zis: „Ok, unde să fie locul?”. Şi el a zis: „Chiar lângă Ateneul Român, că aco­lo există şi energia Ate­neului, a acestei minu­nate şi poate cea mai frumoasă clă­dire din Bucureşti şi din Ro­mânia”. Şi am găsit acest spaţiu, de 15 metri pătraţi, şi pe urmă am luat şi aparta­men­tul de-alături, şi acum ne dorim să ne mai extin­dem puţin, pen­tru că facem lucruri frumoa­se, pe sufletul omului, și afluența vizitato­rilor este mare.

– Vernisajele dvs. sunt ab­solut originale. Strada de­vi­ne o prelungire a ga­le­riei…

– Da, facem showul de artă direct în stradă. A fost şansa noastră să facem pri­mul vernisaj al unei galerii de artă, imediat după pe­rioada asta de stat în casă, pen­tru că fiind în stradă, restricţiile sunt mai puţine.

– Lansări la umbra Ate­neului…

– Asta facem de trei-patru ani. Și mereu ni se întâmplă ceva minunat. Avem parte de vreme fru­moa­să orice-ar fi. Dumnezeu e alături de noi. Căci de cele mai multe ori, noi facem un adevărat me­cenat.

– M-a impresionat faptul că sunteți așa de pasionat de arta românească.

– Nu-i cunosc tot cuprinsul, dar încerc şi vreau să mă docu­mentez şi să ştiu cât mai multe despre lumea picturii, să fiu un expert. Momentan, apelez la experţi cu care mă consult permanent. Mulţi ochi îţi dau o opinie mai clară.

„În spatele unui colecționar trebuie să stea cartea”

Adina Renţea în galerie

– Îmi închipui că aveţi o colecţie de pictură impresionantă.

– Da, am o colecţie frumoasă, dar care este dublată de cărți. Trebuie totdeauna să şi citeşti, să fii cât mai documentat, pentru că asta înseamnă cunoaştere. Am avut şansa să merg la Artcurial, cea mai mare casă de licitaţii din Franţa, împreună cu un amic care e chiar proprietarul ei şi pe care-l cheamă Dassault. Și el mi-a zis într-o zi: „Uite, ai văzut toate spaţiile casei de lici­taţii, acum mergem în locul cel mai impor­tant, unde este tezau­rul nos­tru”. M-am aşteptat, după cum arăta locul acela plin cu seifuri, cu uși care se deschideau cu co­duri, cu cifruri, să fie nişte bijuterii sau nişte lu­crări excepţio­nale de Picasso. Ştiţi ce era în spa­tele ace­lei uşi? Ei bine, era biblioteca Artcuria­lu­lui. Asta spune tot. În spatele unui colecţio­nar tre­buie să stea cartea. Să ştie unde să caute o lucrare.

– Dassault este o familie faimoasă în Franța.

– Dassault sunt pe locul doi ca bogă­ţie în Franţa. Am avut şansa să-l cunosc şi să rămânem într-o bună relaţie, iar câţiva din artiştii mei, de exemplu Raid Raimund Vernica, se află în colecţie la el. O lucrare care se află chiar la el în birou, biroul fiind pe Champs-Élysées, într-o piaţetă foarte cochetă, care poartă numele bunicului său.

– Să revenim la expoziția Bob Bulgaru, care m-a impresionat mult. Ce v-a mânat către acest pictor prea puțin cunoscut?

– Arta o faci și o colecționezi din instinct și din experiențele de viață, pe care le regăsești în lucră­rile pe care le apreciezi. Eu am vrut să trag un sem­­nal de alarmă asupra unor tablouri excepțio­nale, cu chipuri de copil. De asta s-a și numit „Su­flet de copil”, expoziția noastră. Fiecare dintre ace­­le portrete, în jur de 25, fiecare spune ceva. În plus, sunt pictate cu o tehnică remarcabilă. Iar si­meza expoziției, pe care a organizat-o Adina Ren­țea, a fost excepțională: atunci când te afli în mij­lo­cul galeriei și toți copiii aceia se uită la tine, te impresionează profund.

„Arta și vinul merg mână în mână”

Adina Rentea, curatoarea expoziției, pe stradă

– Frumos mi se pare și ceea ce ați scris în preambulul expoziției, că ați început să colec­ționați portretele de copii ale lui Bob Bulgaru, când fetele dumneavoastră erau mici…

– Copiii iubesc copiii, și din cauza asta m-am în­dreptat către portrete de copii. Mai am ștrengari făcuți de Magdalena Rădulescu, dar în orice caz, nu așa de mulți cum sunt în colecția Bob Bulgaru. În 15-20 de ani, am strâns circa 34 de lucrări. Am și dedicat această expoziție, atât memoriei artistu­lui, cât și fetelor mele, Marie Rose și Yvonne. A­ceastă expoziție este o hrană spirituală care mă îm­­plinește, nu numai pe pe mine, ci și pe fetele me­le. Și ca să vă dau un exemplu de cât de mult au fost influențate de artă, cea mare este studentă la „Art Management” la Goldsmith University, la Lon­dra, iar cea mică vrea să facă tot art mana­gement, dar în Los Angeles. S-a înscris și au ac­cep­­tat-o. Mai trebuie să-și dea bacalaureatul, pen­tru că abia trece în clasa a 11-a. Când trăiesc în preaj­ma artei, copiii își dezvoltă un simț estetic.

– Ce mai aveți în plan pentru viitor? Ce vom mai putea vedea?

Vernisaj pe stradă, la umbra Ateneului

– Am o expoziție Raimund Vernica Raid, tânărul pictor despre care v-am vorbit și care va avea loc spre sfârșitul lunii acesteia. Apoi, în func­ție de cât de bine s-au pregătit ceilalți artiști, pentru că a fost perioada de izolare, care le-a permis poate să fie mai creativi, vor urma și alte expoziții. Toată lumea, în frunte cu maeștrii picturii românești vor să facă ex­poziții la noi, pentru că strângem sute de ama­tori de artă. Ne calcă pragul oameni deo­sebiți. Elite.

– Lumea se simte bine, în această ga­lerie, mică, co­che­tă, cu parfum franțu­zesc. Și mai e și sur­priza vi­nu­ri­lor Rotenberg…

– Arta și vinul merg mâ­nă în mână! Sunt foarte bucu­ros pentru faptul că alături de vinul Ro­ten­berg, unul dintre cele mai apre­ciate Merloturi din Ro­mânia, arta noastră este, și ea, de calitate. To­tul este de înalt nivel. Așa cum am spus, trebuie să fii cel mai bun în ceea faci.

Valentin Iacob

Valentin Iacob s-a născut pe 12 octombrie 1955, în Bucureşti. Este scriitor şi jurnalist. În 1979 a absolvit Facultatea de Matematică din Bucureşti, secţia Informatică. Până în 1993, a fost IT-st şi profesor de Matematică, iar din 1992 este redactor la „Formula AS”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania încă din 1997, după debutul cu „Petrogradul într-un pahar cu șampanie”, primită elogios, a publicat 10 cărți de poeme și proze, pentru care a primit numeroase premii în țară și străinătate. Ca jurnalist, s-a format la Școala de Jurnalism de la „AS” a Sânzianei Pop. „A fost o experiență splendidă și acaparantă, de mentorat și de lucru nemijlocit, care mi-a clarificat până și scrisul literar. De altfel, am cunoscut-o pe doamnna Sânziana Pop încă dinainte de 1989 pe căi literare. Și, din clipa în care m-a chemat la <>, ea mi-a tăiat luminos destinul, nonșalantă și energică”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian