Între fracții și spice: RĂZVAN DUMITRU, profesorul-fermier

Un lucru minunat oferit de această biată democrație, pe care ne tot străduim să o învățăm, este libertatea de a alege ce facem cu viața noastră. Alegem totul, de la haine la profesie. Posibilitățile sunt mult mai numeroase decât într-o societate închisă, autoritaristă, unde puterea decide pentru oameni și nu oamenii pentru ei.

Răzvan Dumitru e profesor de matematică la o școală generală dintr-un sat din șesul Brăilei și, în același timp, fermier. A studiat la București in­gineria auto, a urmat și cursuri universitare de ma­tematică, dar a ales să revină acasă. Mulți tineri au plecat la oraș sau chiar în țări străine. Răzvan a decis că e mai bine pentru el să muncească în țară și în satul lui, iar acesta nu este un clișeu cules din vreo revistă sau de pe vreun site care încura­jează întoarcerea la natură. E, pur și simplu, opțiu­nea lui, planul lui gândit încă din studenție.

Șesul ca o tablă de șah

În Câmpia Bărăganului, dacă nu ai la bordul mașinii sau instalat în telefonul mobil un sistem de orientare, te poți rătăci la fel de ușor ca în creierii munților, chiar dacă locul e întins ca tabla de șah. Drumurile formează aici un păienjeniș deseori derutant. Fără să bagi de seamă, apuci într-o direcție greșită, iar reperele spațiale nu prea te ajută. Satele sunt cam la fel, cu gospo­dării pitite sub salcâmi, cu plopi înalți și cu fântâni la răscruci. Iar în jurul acestor sate, cât vezi cu ochii, se întind culturi agricole. În de­păr­tare, zărești câte o măgădaie de beton, ca un castel ciudat: e silozul pentru cereale, cea mai înaltă construcție. Trec prin localități de al căror nume aflu iarna, de la buletinele de știri, când nă­meții de zăpadă spulberați de viscol blo­chează șosele și izolează mii de oameni: Revi­ga, Traian, Roșiori. Ajung în Dudești, traversez calea ferată, apoi cotesc la dreapta, după indi­cațiile unui tractorist care îl cunoaște bine pe Răzvan Dumitru. Cel mai sigur indiciu că ai ajuns la casa unui fermier sunt utilajele agricole din preajma gospodăriei sale. Am norocul și îl găsesc pe profesorul-fermier acasă. Am și mai mult noroc că e de acord să stăm de vorbă.

Banii europeni i-au fost de folos

„După ce am absolvit facultatea la Bucu­rești, am venit înapoi în sat, hotărât să deschid un service auto. Voiam să am o afacere a mea, numai că lucrurile nu au mers chiar bine. M-am angajat profesor de matematică, neti­tula­rizat. Un prieten m-a îndemnat să merg din nou la București, să fac cursuri universitare de matematică, să mă pot titulariza. Așa am făcut, apoi m-am întors iar în sat, am luat post de profesor plin. Voiam însă să fac și agricultură. Am aflat atunci că sunt disponibile fonduri europene pentru tinerii fermieri. Am depus un proiect și am câștigat 40.000 de euro”, povestește Răzvan. Banii oferiți de Uniunea Europeană s-au transformat în tractoare și echipamente agricole, în suprafețe de teren fertil, în munți de pepeni galbeni și verzi ajunși pe piețele Bucureștiului. Banii aceia au fost bobârnacul care l-a plasat pe Răzvan pe o traiectorie antreprenorială. A lăsat deoparte ideea deschiderii unui service auto. A îmbrățișat meseria de fermier, fără să renunțe însă la profesorat: „Dimineața merg la ore, după-amiaza urc la volanul tractorului. Lucrez 50 de ha și nu am ni­ciun angajat, nu îmi permit acest lucru. Mun­cesc până seara târziu sau mă trezesc dimineața de noapte”. Cu așa program, aproape că timpul dispare, nu mai are nicio noimă. Rămâne numai spațiul, care se transformă la unii fermieri într-o veritabilă și chinuitoare obsesie.

Fermier mic, fermier mare

Hectarul de teren din Bărăgan nu este egal cu hec­tarul de teren din Carpați, deși matematic su­pra­fața este aceeași, 10.000 de mp. Formula lor chi­mică e diferită, dar diferită e și formula lor psihică, reflectarea în conștiința proprietarului. Pe văile Carpaților, un hectar de teren e o avere. Mai mult, o lume! În câmpie, un hectar e bucățica aia de pământ pe care nu găsești decât un singur soi de plantă, cultivată monoton, și pe care un utilaj mo­dern, de ultimă generație, o frământă sau o tun­de cât ai clipi. Hectarul de la câmpie e aritmetică pură: kilograme de semințe semănate, tone de semințe recoltate, litri de combustibil consumat, kilograme de îngrășăminte dispersate. E aici atât de mult pământ, încât unele ferme cuprind mii de hectare. Numărul lor mare dau puterea, câștigul, orgoliul și chiar aroganța celor care le dețin. Desigur, și ei prețuiesc un hectar de pământ fertil, fiindcă se adaugă latifundiei, dar prestigiul lor e probat de cele trei zerouri care exprimă suprafața totală. „Peste 1000 de ha” e unitatea de măsură pentru high life-ul agriculturii românești, dar eu am acum, în fața mea, un fermier care lucrează 50 de ha! „E o suprafață care îmi aduce câștig, nu muncesc în gol”, susține Răzvan, cu onestitate. „Păi dacă 50 de ha aduc câștig unui singur fermier, de ce oare nu mai sunt și alți tineri care să lucreze fiecare câte 50 de ha și să își asigure astfel traiul?”, mă întreb. Două sunt explicațiile pentru această situație: mulți tineri au ezitat, inițial, să practice agricultura, iar între timp, fermieri cu experiență în agricultura de dinainte de 1990 au reușit să pună mâna pe su­pra­fețe însemnate de pământ, au avut acces la credite bancare, au arendat cu bucata teren după teren, au accesat apoi sume mari de bani din bugetul Uniunii Europene și astfel au ajuns să înființeze în câmpie mici imperii agricole. Pe lângă ei, au venit și in­vestitori străini, au cumpărat și ei teren, au aren­dat și, în cele din urmă, jocul pare că s-a închis. Unui tânăr care ar vrea să se apuce de agricultură, statul român îi tot promite de ani buni 50 de ha, dar nu prea are de unde să i le ofere. Răzvan Dumitru le are deja, le muncește și îi aduc câștig. A renunțat să mai cultive pepeni. Vânzarea lor era mereu o mare problemă și se stricau în scurt timp. Acum cultivă cereale, floarea soarelui și lucernă.

5 bani

În marginea Dudeștilor se ridică un siloz din beton cu aparență sumbră, care contrastează cu verdele luminos al grâului răsărit împrejur și cu silueta zveltă a centralelor eoliene din vecinătate. Silozul e moștenire a regimului comunist, la fel și câteva clădiri din apropierea căii ferate, care însă s-au ruinat sau zac nefolosite. Silozul este însă deschis, aici sunt depozitate cerealele strânse de pe ogoarele care se întind până la Dunăre. Pe calea ferată, din când în când, sosește o garnitură de tren care încarcă grâul și îl transportă în portul Constanța, de unde vapoare uriașe îl duc, cu precădere, în Egipt. Acesta este traseul grâului ob­ținut în Bărăgan. La poarta silozului, e cân­tarul. Anul trecut, prețul unui kilogram de grâu a variat între 65 și 70 de bani. O diferență în minus de 5 bani în stabilirea prețului îl doare pe fermier, fiindcă acei cinci bani sunt înmulțiți cu numărul de kilograme vândute. Cu marii comercianți se mai înțeleg ei, fermierii, dar cu seceta nu pot ne­gocia nimic. Se instalează și arde. Din Dunăre vine un canal de irigații până aproape de Dudești. Un fermier mai experimentat a înființat o aso­ciație și a reușit să atragă 1.000.000 de euro de la Uniunea Europeană, ca să reabiliteze infra­struc­tura de irigații. Numai că seceta a lovit când lu­cră­rile erau în toi și culturile nu au putut fi ajutate. Lui Răzvan i-a distrus în această primăvară câ­teva hectare cultivate cu grâu. Guvernul a promis despăgubiri financiare, dar acestea se lasă aș­teptate. În ciuda greutăților, Răzvan își vede liniș­tit de treabă. Dimineața, la școală, după-amiaza în câmp: „Puteam rămâne la București, la Buzău sau la Slobozia, am avut oferte de muncă, dar le-am refuzat. Nu-mi place să trăiesc la oraș. Mie îmi place aici, la țară, unde trăiesc și părinții mei”. Pro­fesorul de matematică ia pixul și seara calcu­lează. Agricultura e prin aceste locuri și un lanț de operații aritmetice. Mai mult decât atât, profesorul din Dudești face calcule și în planul mai subtil, al vieții, și rezultatele îi sunt favorabile.