Selecția „Formula AS”

* Julian Barnes, „Tour de France”, traducere de Mihai Moroiu, Ed. Nemira (tel. 0721/74.74.64), 400 p.

Pe la mijlocul secolului tre­cut, România era încă francofilă și francofonă. Aproape că nu era român trecut prin școală care să nu poată citi și conversa cât de cât inteligibil în franceză. În ado­lescență, ascultam de pe discuri sau benzi de magne­to­fon șansonetiști și inter­preți pop fran­cezi, în­drăgiți pe viață. În toate bibliotecile exis­ta, în original sau tradusă, li­teratură clasică și mo­­dernă franceză, din care se găseau și în li­brării ediții ieftine, cu tiraje mari, deși probabil su­puse cenzurii. Relația afectivă și intelectuală a generației mele cu „dul­cea Franță” străpungea Cortina de Fier. Poate de aceea, cartea lui Julian Barnes, oricum, scriitorul meu britanic preferat, în care își declară iubirea pentru cultura, pei­sajele și spiritul francez m-a încântat. „Tour de France” – cum i s-a pus titlul traducerii ro­mâ­nești a volumului „Something to declare” – adu­nă 17 articole și cronici publicate timp de 20 de ani în reviste literare en­gle­ze și ame­ricane, toate având ca nu­mitor comun Franța. Unele au o di­men­­si­une me­mo­rialistică: francofilia i se trage din familie, părinții lui, cărora le e de­di­cată car­tea, erau pro­fesori de fran­ceză și l-au dus de la 13 ani în vacanțe prin zonele rurale de peste Ca­nal. Apoi și-a spo­rit empatia culturală în anii lui tineri, evocați cu umor, când a fost profesor de engleză la un colegiu ca­tolic din Rennes. În ca­pitole – unul mai savuros ca altul –, care dau seama de interesele lui variate, scrie despre gastro­no­mie, sport, muzică, cinema, pic­tură, politică, dar cea mai mare pon­dere în volum, vreo 240 de pa­gini, o au textele con­sa­crate scriitorului de care e în­dră­gostit, Gus­tave Flaubert. Ți­nân­­du-se strâns de docu­men­te – scri­sori (au rămas în jur de patru mii!), pa­gini de manuscris, jurnale private, arti­cole din presa vremii, bogata li­teratură de exegeză flaubertiană – Julian Barnes reface și po­ves­tește cu talent de roman­cier, epi­soade din viața lui Flau­bert, inter­sec­tată cu biografia și opera al­tor contemporani ai lui, azi canonici: Baudelaire, pictorul Courbet, George Sand, Mallar­mé, Turgheniev, frații Goncourt ș.a. Sunt însuflețite și personaje ale că­ror nume s-au păstrat doar pentru că au avut tan­gență cu autorul „Educației sentimen­ta­le”: ma­ma lui, iubita din tine­rețe, ex­cesiva Louise Colet, care ajunsese să-l agaseze, guver­nan­ta engle­zoaică Juliet Herbert, cu care a avut o legătură din 1855 până la moarte. În 1880, nepoata lui, Caroline, moște­nitoarea drep­turilor de autor, după moartea unchiului deja faimos, a cenzurat pican­teriile din corespondența primită de la el, cu grijă bur­gheză, pentru ono­ra­bilitatea familiei). Poves­tirile unor fapte sunt com­pletate, tot strict docu­mentat, cu ideile lite­rare ale celui care, cu „Madame Bovary”, a re­vo­lu­ționat în 1857 arta ro­manului și a provocat un scandal: ca și Baudelaire, pentru cartea lui, „Florile rău­lui”, și Flaubert a fost dat în jude­cată pentru „aten­tat la bunele moravuri”. Suculente sunt și arti­colele în care Barnes polemi­zea­ză tăios cu Sartre și analizele lui marxisto-freudiene din „Idiotul familiei”, cele trei volume care i se par bri­ta­ni­cu­lui „o sminteală”; în schimb, consună cordial cu Mario Vargas Llosa, cel din „Or­gia per­pe­tuă”. Scris cu o vervă irezistibilă, tandru, inte­li­gent și ironic, „Tour de France” e o de­lec­tare și îți face poftă să-l reci­tești pe Flaubert, cu o înțe­legere mai pătrunzătoare. Cred că Flaubert, care denunța cu fe­rocitate „ideile primite de-a gata” și care e azi un simbol al triumfului artei asu­pra urâțeniei, ar fi apreciat originalul demers al lui Julian Barnes.