Poliomielita și săculeții cu usturoi
– Domnule Dinu, e o bucurie enormă să ne revedem, mai ales după o așa de lungă perioadă de izolare. Cum v-a prins pandemia de COVID-19?
– La început am privit totul cu mare atenție, pentru că era ceva ce nu se mai văzuse, cu toate că eu am o oarecare experiență de viață. Chiar mă gândeam la vremurile când eram mic – pe atunci era foarte prezent pericolul poliomielitei – și țin minte că ni se puneau pe gât niște săculeți cu usturoi, ca să alunge virusul. Mai gravă decât pandemia mi se pare, însă, pandalia asta de la televizor, unde apar, toată ziua, fel și fel de specialiști-nespecialiști. Avea dreptate Petre Țuțea, când zicea cum e cu datul cu părerea pe la noi… În rest, de ieșit din casă, pe timpul izolării, n-am ieșit decât de vreo două ori, la farmacie. Nu că mă speria boala, dar eu, de felul meu, nu prea suport măștile, am fost toată viața un om fără mască. Paradoxal, izolarea asta mi-a prins bine, pentru că m-a țintuit în fața mesei de scris, și uite așa, m-am apucat să lucrez la o nouă carte. Am redescoperit, încă o dată, efectul terapeutic al scrisului. Scriam cât era noaptea de lungă și adormeam abia în zori. Mi-am cam dat peste cap fusul orar, dar am scris deja jumătate de carte, o mulțime de amintiri care vin în continuarea precedentei mele cărți.
– Precedentul dvs. volum, „Misterele lui Mister”, se termină cu momentul de la Kosice, celebrul meci cu Cehoslovacia, după care ați plecat de la cârma echipei naționale. Succesele, însă, au continuat: imediat după Kosice, ați reușit să vă relansați cariera.
– Noua carte la care lucrez începe după 1993, după momentul Kosice, cu cei doi ani în care am construit frumosul proiect sportiv de la FC Național, când am reușit să duc echipa la mare bătaie cu Steaua, pentru locul întâi. Apoi m-am reîntors la Dinamo, într-un moment foarte greu, poate mai greu decât cel de acum. Anii aceia, imediat după ’90, erau anii în care ajunsese în fruntea treburilor țării numai cine nu trebuia, și așa s-a ales praful, și de industrie, și de agricultură, și de sport… Era, deci, un moment foarte greu, dar am avut alături oameni deosebiți. Îmi aduc aminte că cel care a venit lângă mine să conducă societatea era generalul George Dănescu. După doi ani de muncă grea, am reușit să readucem clubul Dinamo pe primul loc, respectând tradiția pe care am învățat-o când am pășit prima oară în „Ștefan cel Mare”, bazându-ne pe cei mai buni antrenori din țară și pe jucătorii tineri pe care clubul îi promova an de an. Am mai adus niște jucători cu experiență, printre care Ionuț Lupescu, și am făcut echipa aceea excelentă din 1998, 1999, 2000, 2001, cu care am luat titluri și cupe ale României… Am scos, literalmente, clubul din bălării și, în câțiva ani, eram campioni nu doar la fotbal, ci la vreo cinci discipline!
„Sper să vină o străluminare de sus”
– Ne-ați obișnuit cu faptul că volumele pe care le semnați nu sunt doar despre sport, ci și despre societate…
– În acest nou volum fac foarte multe referiri la maniera de a conduce un club, o societate, un proiect. Arta conducerii m-a fascinat de prin 1972, când am avut ocazia să o descopăr la generalul Mihuleac, în timpul unei perioade de instrucție cu Dinamo. A fost un mentor al meu, mă vizita și după 1995, în biroul de la Dinamo. Arta conducerii înseamnă să iei decizii în așa fel încât toți să le urmeze, convingându-i că drumul tău este drumul de urmat. Pentru mine, ca șef, principiile au fost întotdeauna clare: accepți greșeala o dată, că toți putem greși, a doua oară vii cu sancțiunea, iar a treia oară urmează strângerea de mână: „Rămânem prieteni, dar lucrăm cu alții!”.
– În afară de scrisul la carte, cum ați depășit izolarea, din ce vă luați puterea de a merge mai departe?
– Eu am fost crescut în spiritul credinței. Nu sunt practicant, nu mă călăuzesc neapărat după preceptele bisericești, ci după morala creștină, după cele zece porunci. Mă preocupă în ultimul timp progresul făcut de umanitate, de la sălbăticia comunei primitive, până la capitalism și, acum, la această globalizare. M-am născut când se făcea numărătoarea pe abac și am ajuns la informatica asta incredibilă, care ne este, cred, inspirată de Sus. Sper ca tot de Sus să vină o străluminare, iar societatea noastră să nu mai fie una în care omul face rău omului. Sper că voi prinde zilele în care lumea se va apropia mai mult, prin comportament, de morala creștină.
„Am o nepoțică teribilă”
– Există vreo șansă să învățăm ceva din criza pe care o traversăm?
– De cele mai multe ori, din păcate, omenirea nu s-a reașezat din convingere, ci prin suferință. Suferința îl apropie pe om de adevăr mai mult decât bunăstarea. Această molimă ne arată cât de săraci și de slabi suntem în lupta cu natura, pe care o desconsiderăm prin tot ceea ce facem. Convingerea mea este că lumea se va deștepta la timp, așa cum s-a întâmplat după toate crizele. Vorbeam mai demult, la un pahar, cu un prieten. Și el lua paharul, îl învârtea și îmi zicea: „Uite, lumea e ca acest pahar pe care, dacă îl agiți prea mult, dă pe dinafară”. Eu sper ca lumea să nu dea pe dinafară. Dar ține de noi să se întâmple așa.
– De ce v-a fost cel mai dor în perioada în care nu s-a putut ieși din case?
– În ciuda unor lovituri pe care le-am mai primit, pentru că sunt prea bun și prea sincer, satisfacția mea nemaipomenită din ultima perioadă e că sunt înconjurat de prieteni adevărați. Mi-a fost dor să mă revăd cu ei, față în față, nu pe Internet sau Facebook, pe care le consider niște nenorociri. Dincolo de prieteni, marea mea bucurie din ultima vreme este familia. Familia este marea mea împăcare. Locuiesc cu fiul meu și cu soția lui, am o nepoțică teribilă, de o perspicacitate care mă și sperie, la nici 7 ani. E o pictoriță extraordinară, sunt topit după tablourile ei! E tot timpul după mine, nebunul de fiu-meu o îmbracă exact cum mă îmbrac eu, cu cămașă și cravată, iar ea pune la cale scenete în care îmi imită gesturile și felul de a vorbi, într-un mod incredibil. E o atmosferă teribilă în casă, râdem cu toții de ne prăpădim! Ce-ți poți dori mai mult?!