Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

CORNEL DINU – mare maestru al fotbalului românesc: „Am fost toată viața un om fără mască”

Poliomielita și săculeții cu usturoi

– Domnule Dinu, e o bucurie enormă să ne re­ve­dem, mai ales după o așa de lungă perioadă de izolare. Cum v-a prins pandemia de COVID-19?

Foto: Mediafax

– La început am privit totul cu mare atenție, pentru că era ceva ce nu se mai văzuse, cu toate că eu am o oarecare experiență de viață. Chiar mă gândeam la vremurile când eram mic – pe atunci era foarte prezent pericolul poliomielitei – și țin minte că ni se puneau pe gât niște săculeți cu ustu­roi, ca să alunge virusul. Mai gravă decât pandemia mi se pare, însă, pandalia asta de la televizor, unde apar, toată ziua, fel și fel de specialiști-nespecialiști. Avea dreptate Petre Țuțea, când zicea cum e cu da­tul cu părerea pe la noi… În rest, de ieșit din casă, pe timpul izolării, n-am ieșit decât de vreo două ori, la farmacie. Nu că mă speria boala, dar eu, de felul meu, nu prea suport măștile, am fost toată viața un om fără mască. Paradoxal, izolarea asta mi-a prins bine, pentru că m-a țintuit în fața me­sei de scris, și uite așa, m-am apu­cat să lucrez la o nouă carte. Am redes­coperit, încă o dată, efectul te­ra­peutic al scri­sului. Scriam cât era noaptea de lungă și adormeam abia în zori. Mi-am cam dat peste cap fusul orar, dar am scris deja jumătate de carte, o mulțime de amintiri care vin în con­tinuarea precedentei mele cărți.

– Precedentul dvs. volum, „Mis­terele lui Mister”, se ter­mină cu momentul de la Kosice, celebrul meci cu Cehoslo­va­cia, după care ați plecat de la cârma echipei naționale. Succesele, însă, au continuat: imediat după Kosice, ați reușit să vă relansați cariera.

– Noua carte la care lucrez începe după 1993, după momentul Kosice, cu cei doi ani în care am con­struit frumosul proiect sportiv de la FC Național, când am reușit să duc echipa la mare bătaie cu Steaua, pen­tru locul întâi. Apoi m-am reîntors la Dinamo, într-un moment foarte greu, poate mai greu decât cel de acum. Anii aceia, imediat după ’90, erau anii în care ajunsese în fruntea tre­burilor țării numai cine nu trebuia, și așa s-a ales praful, și de industrie, și de agricultură, și de sport… Era, deci, un moment foarte greu, dar am avut ală­turi oameni deosebiți. Îmi aduc aminte că cel care a venit lângă mine să conducă societatea era gene­ralul George Dănescu. După doi ani de muncă grea, am reușit să readucem clubul Dinamo pe primul loc, respectând tradiția pe care am învățat-o când am pășit prima oară în „Ștefan cel Mare”, bazându-ne pe cei mai buni antrenori din țară și pe jucătorii tineri pe care clubul îi pro­mova an de an. Am mai adus niște ju­cători cu expe­ri­ență, printre care Ionuț Lu­pescu, și am făcut echipa aceea exce­lentă din 1998, 1999, 2000, 2001, cu care am luat titluri și cupe ale României… Am scos, lite­ralmente, clubul din bălării și, în câțiva ani, eram campioni nu doar la fotbal, ci la vreo cinci disci­pline!

„Sper să vină o străluminare de sus”

Cornel Dinu, împreună cu fiul său

– Ne-ați obișnuit cu faptul că volu­mele pe care le sem­nați nu sunt doar despre sport, ci și despre societate…

– În acest nou vo­lum fac foarte multe referiri la ma­niera de a con­duce un club, o societate, un proiect. Arta con­ducerii m-a fascinat de prin 1972, când am avut oca­­zia să o desco­păr la ge­neralul Mihuleac, în timpul unei perioade de instrucție cu Dinamo. A fost un mentor al meu, mă vizita și după 1995, în biroul de la Dinamo. Arta conducerii înseamnă să iei deci­zii în așa fel încât toți să le urmeze, convingându-i că drumul tău este drumul de urmat. Pentru mine, ca șef, principiile au fost întotdeauna clare: accepți greșeala o dată, că toți putem greși, a doua oară vii cu sancțiunea, iar a treia oară urmează strângerea de mână: „Rămânem prieteni, dar lucrăm cu alții!”.

– În afară de scrisul la carte, cum ați depășit izolarea, din ce vă luați pute­rea de a merge mai departe?

– Eu am fost crescut în spiritul credinței. Nu sunt practicant, nu mă călăuzesc neapărat după pre­ceptele bisericești, ci după morala creștină, după cele zece porunci. Mă preocupă în ultimul timp pro­gresul făcut de umanitate, de la sălbăti­cia comu­nei primitive, până la capitalism și, acum, la această globalizare. M-am născut când se făcea numără­toarea pe abac și am ajuns la informatica asta incre­dibilă, care ne este, cred, inspirată de Sus. Sper ca tot de Sus să vină o străluminare, iar societatea noastră să nu mai fie una în care omul face rău omului. Sper că voi prinde zilele în care lumea se va apropia mai mult, prin com­portament, de morala creștină.

„Am o nepoțică teribilă”

Pe scenă, alături de nepoțică

– Există vreo șansă să învățăm ceva din criza pe care o traversăm?

– De cele mai multe ori, din păcate, ome­nirea nu s-a reașezat din convingere, ci prin suferință. Suferința îl apropie pe om de adevăr mai mult decât bunăstarea. Această molimă ne arată cât de săraci și de slabi sun­tem în lupta cu natura, pe care o descon­si­derăm prin tot ceea ce facem. Convingerea mea este că lumea se va deș­tepta la timp, așa cum s-a în­tâmplat după toate crizele. Vorbeam mai demult, la un pahar, cu un prieten. Și el lua paharul, îl învâr­tea și îmi zicea: „Uite, lumea e ca acest pahar pe care, dacă îl agiți prea mult, dă pe dinafară”. Eu sper ca lumea să nu dea pe dinafară. Dar ține de noi să se întâmple așa.

– De ce v-a fost cel mai dor în perioada în care nu s-a putut ieși din case?

– În ciuda unor lovituri pe care le-am mai pri­mit, pentru că sunt prea bun și prea sincer, satis­fac­ția mea nemaipomenită din ultima perioadă e că sunt înconjurat de prieteni adevărați. Mi-a fost dor să mă revăd cu ei, față în față, nu pe Internet sau Facebook, pe care le consider niște nenorociri. Dincolo de prieteni, marea mea bucurie din ultima vreme este familia. Familia este marea mea împă­care. Locuiesc cu fiul meu și cu soția lui, am o nepoțică teribilă, de o perspicacitate care mă și sperie, la nici 7 ani. E o pic­toriță extraordinară, sunt topit după tablourile ei! E tot timpul după mine, nebunul de fiu-meu o îmbracă exact cum mă îm­brac eu, cu cămașă și cravată, iar ea pune la cale scenete în care îmi imită gesturile și felul de a vorbi, într-un mod incredibil. E o atmo­sferă teribilă în casă, râdem cu toții de ne prăpădim! Ce-ți poți dori mai mult?!

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian