Psih. Gáspár György: „O relație fără obligații e o relație iluzorie, în care fiecare vinde o imagine despre el”

De ce ne e frică de iubire?

Psihologii o numesc „teamă de intimitate”, oamenii obișnuiți îi spun „independență”. Un lucru e cert, paradigma relațiilor noas­­tre a început să se schimbe. Fugim de anga­ja­mente, de promisiunile de viitor. Ne temem de implicare și nu mai facem planuri pe termen lung. Suntem cu adevărat mai liberi și mai emancipați sau doar cu mult mai singuri ? De ce ne e greu să ne îndrăgostim? Și, în fond, de ce ne e atât de teamă de iubire? Am făcut pe avocatul diavolului și am pus întrebările incomode unui psiholog expert în sănă­tate relațională.

„Când un pacient îmi intră în cabinet, îmi dau seama imediat, de pe chipul lui, dacă are sau nu are o relație intimă, dacă trăiește sau nu în singurătate”

– Gáspár, îți pun o întrebare fără me­na­ja­mente: sunt relațiile fără obligații, relațiile de week­end, chiar așa de condamnat?

– Durata și calitatea vieții noastre depind direct de calitatea relațiilor pe care le avem. Asta nu o spun eu, ci statisticile. Or, o relație de calitate e o relație care implică un schimb zilnic de energie și o serie de experiențe comune. Cel mai ade­sea, cei care preferă să se vadă cu un parte­ner ocazional, „de weekend”, cum bine spui, nu-și împărtășesc nici dificultățile de la serviciu, nici problemele de sănătate, nici momentele de tristețe. Relațiile de weekend devin în felul ăsta niște relații pentru momentele în care te simți bine. Sunt relații în care te pui în cea mai bună lumină, în cea mai bu­nă formă. Pentru o zi sau două, cât petreci împreună, te controlezi perfect. Apoi, te reîntorci la viața ta, la sms-urile trimise celuilalt doar din când în când, la faptul că nu știi dacă celălalt nu se mai vede cumva și cu altcineva, ceea ce nu te face să te simți iubit și acceptat, la momentele de tristețe care vor rămâne neîmpărtășite, pentru că nu vei îndrăzni să le confesezi. La finalul zilei, te simți de fapt destul de singur și deprimat. În plus, faptul că nu avem relații bazate pe intimitate adevărată crește cu 40% riscul de moarte prematură. E un risc destul de mare, zic eu.

– Dar ce este, de fapt, intimitatea? Relațiile ocazionale pot avea și ele intimitatea lor.

– Intimitatea nu înseamnă doar sex, ci presupune să mă las descoperit de celălalt nu doar în latura mea fru­moasă, ci și cu durerile și traumele mele, cu vul­nerabilitățile, fricile și emoțiile mele, cu nopțile în care mă simt singur, cu slăbiciunile și nesiguranțele mele. Intimitatea înseamnă să mă las cunoscut, văzut de celălalt. Avem mare nevoie să fim văzuți, auziți, înțeleși, să știm că cineva știe ce se întâmplă cu noi, că ne e alături. Avem nevoie să fim speciali pentru cineva. De aia avem nevoie de angajament, de fidelitate, de mai mult decât de o relație ocazională. Când un pacient îmi intră în cabinet, îmi dau seama imediat, de pe chipul lui, dacă are sau nu are o relație intimă, dacă trăiește sau nu în singurătate. Oamenii care se simt în siguranță, care se simt iubiți, au o liniște și o lumină pe chip, funcționează mai bine pe toate palierele vieții. Ceilalți, cei singuri, sunt mereu cu garda pusă, mereu în defensivă.

– Are teama de iubire simptome?

– Cei cărora le este frică de intimitate nu vor spune niciodată că le e frică. Din contră, vor spune: „Dar eu abia aștept să mă îndrăgostesc, dar eu îmi doresc să fiu cu cineva!”. Tiparul e atât de adânc înrădăcinat, că nu le este accesibil nici lor. Pentru un terapeut, însă, acest atașament de tip evitant de care suferă e vizibil din felul în care își trăiesc viața. Unii se implică doar în relații la distanță, alții se îndrăgostesc doar de persoane indisponibile, căsătorite sau prinse cu alte obligații. Unii vor spune că, de fapt, nici nu-și doresc o relație, că ei preferă libertatea, alții că își doresc dragoste, dar nu au întâlnit persoana po­trivită. Mai sunt și cei care se protejează de vulnerabilitatea pe care ar putea-o aduce îndrăgostirea, rămânând mereu în­tr-un plan cerebral. Sunt cei care preferă să rămână în rolul partenerului impecabil, care nu-și permite să greșească, deci nici să înceapă ceva. Tot ei sunt cei care devin foarte critici și judecă fiecare defect al unui posibil partener, parcă în­cer­când să-și dovedească men­tal de ce dragostea cu respec­tivul nu ar fi posibilă. Psihicul nostru e neîntrecut în a confi­gura lucrurile în așa fel încât să ne reconfirmăm ceea ce am trăit în copilărie, anume – că, pen­tru noi, dragostea nu e posi­bilă, că nu putem fi iubiți, că nu s-a născut omul care să ne ac­cepte necondiționat. Facem as­ta fără să ne dăm seama, doar pentru a ne proteja de suferință. Dar paradoxul e că, fugind de iubirea posibilă, ne punem fără să vrem în situații definite din start de suferință.

„Sub crusta asta rece și rigidă, se ascund niște oameni extraordinar de sensibili și vulnerabili”

– Cum se naște, de fapt, frica asta de inti­mi­tate? De ce ne e atât de teamă de iubire?

– Teama de apropierea emoțională prea mare de o altă persoană vine din copilărie, din primii cinci ani de viață, atunci când din varii motive nu am avut acces la iubire, tandrețe, prezență, acceptare, căldură din partea părinților noștri. Când un copil e respins, ignorat, ținut la distanță, abandonat la bunici, neglijat, neauzit, când e lăsat într-un mediu în care părinții sunt absorbiți de treburile lor, atunci crește cu o convingere adânc întipărită că intimi­tatea e riscantă, e dăunătoare, că apropierea îl poate răni, că nu merită iubire și afecțiune, că nu e vrednic de ea, că nimeni nu e acolo pentru el, deci cel mai bine și mai sigur e să își vadă de treabă de unul singur, că ăsta e singurul fel în care nu va depinde de nimeni și, prin urmare, nu va putea fi refuzat. Alteori, cauzele sunt exact opuse, în copilărie a avut poate o mamă copleșitoare, care l-a invadat cu așteptările, cu cererile și criticile ei, care l-a iubit condiționat, care a fost prea intruzivă și i-a controlat fiecare mișcare, în fața căreia nu a putut să-și exprime propriile dorințe. Și a rămas cu convingerea că prea multă apro­piere îl anihilează, că intimitatea înseamnă să renunți complet la tine, să nu exiști. Și atunci, acești oameni preferă singurătatea. Pentru că lor nu le-au fost respectate limitele, nu au fost învățați să-și cultive independența în așa fel încât să nu piardă conexiunea cu celălalt. Raționamentul lor este: „Dacă am grijă de nevoile celuilalt, mă pierd pe mine, dacă am grijă de nevoile mele, celălalt se va supăra și mă va respinge, dacă mă va respinge voi suferi, și atunci cel mai bine e să nu mă mai apropii deloc”. În spatele fricii de intimitate, se ascunde teama de durere și suferință, dar și teama de a nu trebui să iei în spate responsabilitățile celuilalt, teama că nu vei putea satisface nevoile celuilalt, că nu ești destul de bun și vei fi respins. Dacă la tot ta­bloul ăsta moștenit din copilărie, se mai adaugă în adolescență și o despărțire dureroasă, e ca o con­firmare că dragostea și intimitatea sunt un teritoriu minat, de care e mai bine să te ții la distanță.

– Unii oameni refuză intimitatea pentru că au, pur și simplu, nevoie de mai multă libertate.

– Fiindcă nu înțeleg ce se întâmplă cu ei, oa­menii ajung să creadă că ei așa sunt, că poate nu sunt făcuți pentru iubire, că au nevoie de libertate, că de fapt nici nu-și doresc o relație. Sunt atât de convinși că lucrurile așa stau, că nici nu se mai gândesc că ar putea schimba ceva în viața lor, ca să le fie mai bine. Sub crusta lor ermetică, rece și rigidă, cu care țin durerea la distanță, se ascund însă niște oameni extraordinar de sensibili și vulnerabili. Care, uneori, când în armură se produce o fisură, chiar se îndrăgostesc.

„Și în relațiile ocazionale intervin rutina și plictiseala”

– Un lucru știm sigur: există și o parte fru­moasă în relațiile ocazionale. Riscul plictiselii e mult mai mic, e mai mult loc pentru noutate și inspirație.

– Cei care afirmă asta fac, de obicei, comparație cu relațiile de cuplu dis­func­ționale, în care partenerii sunt ca doi inamici, mereu tensionați. În timp ce într-o relație bună, plictiseala apare în doze modeste, pentru că cei doi au pla­nuri comune, activități, visuri pe care le transformă în realitate, împărtășesc mul­te, se inspiră reciproc și se bucură unul de altul. Prin raportare la o relație dis­funcțională, normal că o relație fără obligații poate părea de preferat. În timp, însă, știu de la cei care îmi calcă în cabinet, unul din ei începe să simtă că îi lipsește ceva. Că parcă nu e destul văzutul ăsta din când în când. Se simte prins în capcana acestei prie­tenii sexuale, care nu duce nicăieri. E un strat fin de nefe­ri­cire care curge pe dedesubtul sce­nariului repetitiv pe care l-au scris amândoi: se văd mereu acasă la unul sau la altul, mănâncă ceva, beau ceva, se iubesc, dimineață iau micul dejun împreună și cam aia e. Para­doxal, și în relațiile astea inter­vin rutina și plictiseala. Cu timpul, nu mai e nici entuziasmul, nici satisfacția de la început. Și cel mai grav e că nu poți evolua ca ființă umană, nu poți creș­te în ele, pentru că sunt lipsite de provocări.

– Nu putem crește și în afara iubirii?

– Din păcate, nu poți crește emoțional, nu te poți dezvolta, nu te poți reinventa, nu te poți vindeca de traumele din copilărie în afara unei relații zilnice. Nouă, psihologilor, ne place să spunem că ființa uma­nă se naște dintr-o relație, e rănită printr-o rela­ție și se vindecă tot datorită unei relații. Dar o relație fără obligații e o relație iluzorie, în care fiecare vinde o imagine despre el, în care nu-i permitem celuilalt să ne vadă cu adevărat, de teamă să nu fim judecați, și în care nu suntem dispuși să-l vedem pe celălalt așa cum e cu adevărat. Or, ca să creștem, ca să evoluăm, trebuie să avem curajul să ne lăsăm văzuți. Creșterea și vindecarea se în­tâmplă doar în momentele de vulnera­bilitate, când ne întâlnim cu crize, cu situații grele, cu dureri. Ca să ne vindecăm, avem nevoie să știm că suntem acceptați și atunci când ies la suprafață părțile noastre urâte, întunecate, părțile noastre mai puțin iubi­bile. Doar atunci când simți că celălalt te acceptă așa cum poate părinții nu au putut să o facă în copilărie, poți și tu să te accepți pe tine exact așa cum ești. Asta înseamnă vindecare: să integrezi părți pierdute din tine, să-ți lărgești perspectiva asupra pro­priei persoane, asupra celuilalt și asupra lumii întregi.

„Fantoma partenerului ideal e una din capcanele care ne țin la distanță de adevărata intimitate”

– Ai lansat recent un roman psihologic, „Suflete de sticlă”, o poveste com­pli­cată de dragoste, care atinge multe din punctele discutate aici. De ce ai ales să-i dai cărții un final ne­fericit?

– Nu are un happy end, pentru că mi-am dorit să fie o carte cât mai ancorată în realitate, o carte care să normalizeze o serie de experiențe pe care le au foarte mulți oameni, care să-i ajute să facă niște schim­bări, să-și pună niște semne de în­tre­bare, fără să le transmită că ceva e în neregulă cu ei. Personajele sunt inspirate din tot ce am trăit eu însumi și din tot ce am aflat, de-a lungul timpului, de la pacienții mei. Cu toată since­ri­tatea vă spun, și eu m-am con­fruntat cu această teamă de intimitate și am câteva relații la activ care s-au prăbușit din cau­za mea. Baltazar e o parte din mine, Silvia e o parte din toate femeile cu care am interacționat, alături de care am învățat să mă înțeleg mai bine.

„De teama de iubire nu ne putem vindeca decât cu iubire”

– Se poate vindeca frica de intimitate?

– Nu o putem vindeca de unii singuri. Nu o putem vindeca nici măcar în terapie, vorbind și înțelegând. E nevoie de o intimitate mult mai mare ca să schimbi tiparul de atașament și să înveți să te obiș­nuiești cu prezența unei alte persoane în apro­pierea ta. De teama de iubire nu ne putem vindeca decât cu iubire. Relațiile noastre scot la iveală în prima parte ce e mai frumos, în a doua parte ce e mai urât și abia după aceea ce e mai valoros. Asta înseamnă să intrăm pe un teren instabil, mișcător, unde ne izbim de foarte multe emoții negative. Nu putem depăși în totalitate niciodată frica de inti­mitate, dar cu fiecare relație în care avem curajul să intrăm, cu fiecare efort pe care îl fa­cem, ne rescriem tiparul de ata­șament și ne putem bucura mai mult de stabilitate, de afec­țiune, de prezența cuiva alături de noi.

– Tu cum ai depășit a­ceas­tă teamă, Gaspar?

– Am trecut și eu prin ceea ce trec mulți dintre pacienții mei: am trăit relații la distanță, am trăit relații imposibile, am lucrat cu mine să-mi găsesc armurile și să le dau jos. În pri­mele mele relații, am dat-o în bară, fiindcă încercam să re­zolv lucrurile așa cum le rezolvau părinții, pe urmă­toarele le-am ratat fiindcă încercam să le rezolv ca în manualele de psihologie. Am învățat cu timpul să-mi asum riscul că, odată intrat într-o relație, voi fi vulnerabil, că s-ar putea să greșesc eu, că s-ar putea să nu funcționeze, că s-ar putea să suferim, că poate n-o să țină o veșnicie. Am învățat și să nu mă mai las condus de aspectul fizic. Toate iubitele mele au fost foarte frumoase. Și mult timp am crezut, ca mulți bărbați, că dacă e atât de frumoasă la exterior, sigur e și la interior și mă va iubi ne­con­diționat. (râde) Acum iau totul ca pe un proces, ca pe un drum pe care nu știi când ajungi la capăt. Din fericire, sunt un om perseverent. Și fiecare relație m-a ajutat să mă apropii și să mă înțeleg mai mult pe mine. Sunt convins că nu întâmplător am deve­nit terapeut relațional.

– Vorbești de risc, dar totuși e greu să riști când, undeva, în sufletul tău, simți că celălalt nu e persoana potrivită. Nu toată lumea are șansa să întâlnească un suflet-pereche.

– Treaba asta cu sufletul-pereche, cu „the one”, este șlagărul relațional al majorității celor cu comportament evitant. Ei nu doar că intră foarte greu în relații și spun foarte greu „Te iubesc!”, dar au așteptări uriașe din partea partenerului, care nu pot fi împlinite. Au un soi de listă mentală cu defec­tele și minusurile partenerului, gata mereu să ex­pli­ce altora de ce omul cu care sunt nu e persoana po­trivită. Ironic, dar tot ei sunt cei care, după ce s-au despărțit de o persoană și au intrat în altă relație, la prima ceartă sau la primul moment dificil se gândesc: „Da, dar ce minunat era fostul sau fosta! El nu îmi făcea așa ceva!”, uitând că, atunci când erau cu el, nu le convenea nimic. Fantoma partenerului ideal, a sufletului-pereche, a „fostu­lui”, e una din capcanele cele mai mari care ne țin la distanță de adevărata intimitate și de posibilitatea de a intra într-o relație. Gândul că există undeva un partener ideal, care ne va salva de la singurătate, tristețe și așteptare și care ne va iubi necondiționat, ne menține speranța și ne ajută să ne ridicăm din pat dimineața. Eu îi încurajez pe pacienții mei să nu aștepte perfecțiunea, să intre în relație cu per­soane suficient de bune și să învețe să facă față frustrărilor pas cu pas, gândindu-se că există și o răsplată în toate lucrurile frumoase pe care le vor descoperi la celălalt. Teama de iubire scade, și ea, pe măsură ce îți asumi curajul de a înfrunta incer­titudinea unei relații. Cred cu convingere că femeia sau bărbatul de lângă noi pot ajunge să fie sufletul nostru pereche. Dar pentru asta e nevoie de atenție către celălalt, de implicare, de efort, de timp și devo­tament. Înseamnă să pui relația pe un loc de prioritate. Or, din păcate, în zilele noastre, cei mai mulți pun relația la coadă. Cum apare o provocare, își iau lucrușoarele și pleacă, pentru că, vorba aia, sunt atâtea opțiuni. În felul ăsta, riști să rămâi toată viața blocat într-un dans nefericit, în care sufletul-pereche e mereu în altă parte.