Un alt fel de a fi fericit

• Există oameni care pot să înlocuiască lipsa vederii, cu lumina bucu­riilor sufletești. Citiți despre ei și bucurați-vă că este adevărat •

Zilele trecute am găsit într-un ziar o știre mai puțin obișnuită pentru vremurile pe care le trăim: „Alex Benche și Răzvan Nedu, doi sportivi cu deficiențe de ve­de­re, legitimați la «Clubul Climb Again», se pregătesc intens pentru o expediție pe Mont Blanc – 4.810 metri. Programată pentru luna iulie a aces­tui an, ascensiunea face parte din visul celor doi temerari de a cuceri trei vârfuri: Kilimanjaro, Mont Blanc și Elbrus”. Rătăcită prin noianul de informații despre coronavirus și arti­cole de actualitate din politica româ­neas­că, știrea mi-a atras atenția ime­diat. Am început să caut adrese și date de contact, să dau mesaje și tele­foane, încercând să-i găsesc pe cei doi tineri protagoniști. Mi se părea minunat să des­copăr cum în vremuri atât de nesi­gure mai există oameni cu asemenea țeluri rupte parcă din altă lume, care, pe deasupra, erau și nevăzători. A doua zi dimineață eram deja în sala de cățărări și antrenamente a clubului Climb Again, locul în care peste o sută de tineri cu diferite diza­bilități, cei mai mulți cu deficiențe de vedere, învață cu o tenacitate uluitoare cum să-și învingă teama de a visa și de a urca tot mai sus.

Pe pipăite, în vârful muntelui

Am ajuns undeva, într-o zonă industrială a Bucu­reștiului, de pe șoseaua Berceni. Urc la primul etaj al unei clădiri care găzduiește cluburi și socie­tăți de tot felul și văd scris deasupra unei uși, pe un fond albastru ca cerul: „Climb Again – depășește imposibilul”. Îmi șterg tălpile încălțărilor pe un covoraș îmbi­bat cu dezinfectant și trec pragul cu oarecare sfială. Arunc apoi o privire și, într-o fracțiune de secundă, simt parcă o răcoare ciudată și o vioiciune care îmi învăluie trupul. Totul de jur împre­jur îmi apare ca o uriașă lume de jucă­rie. O hală imensă, plină de culori ve­se­le, se întinde cât vezi cu ochii, com­partimentată într-o geometrie zglobie cu zeci de panouri înălțate ca niște pie­se uriașe de lego. Ici, colo, câțiva tineri, unii chiar copii, stau cățărați pe panouri, ca niște oameni-păianjen, cău­tând cu mâna următoarele prize pentru a urca tot mai sus. Undeva, mai în spate, se văd câteva spații de antre­nament, o mică sală de forță și un fel de atelier pentru terapie. Totul e lumi­nos și plin de culori, o veselie croma­tică parcă ireală, care îți ține tonusul ridicat. Fac câțiva pași spre locul care pare un fel de recepție, când îmi taie calea un tânăr chipeș, care-mi zâm­bește prietenos. „Bine ai venit!”, îmi spune. „Eu sunt Răzvan Nedu, cu mine ai vorbit la telefon”. Da, el e unul dintre cei doi eroi. Îmi întinde hotărât mâna și mă invită apoi într-o sală mică de antre­nament. Pășește ferm, fără nicio ezitare. „O să stăm jos, pe saltea, așa se stă aici. Din păcate, Alex nu e aici, tocmai am vorbit cu el la telefon, e în Piatra Craiului, se antrenează pentru Mont Blanc. A zis să-l sunăm, să stai de vorbă și cu el”. Răzvan pare că se uită normal la mine, ochii lui sunt luminoși, expresivi, zâmbește și pare că mă studiază atent. El însă nu vede nimic, sau aproape nimic. Medicii i-au spus că nu va putea vedea niciodată mai mult de unu la sută din ceea ce vedem noi. Și totuși, acum doi ani, Răzvan a cucerit titlul de vicecampion european la proba de paraclimbing, adică alpinism pentru nevăzători, din Austria. S-a apucat de sportul ăsta acum patru ani, când încă era elev și când cei de la „Climb Again” au poposit la liceul lui cu un panou mobil, încercând să-i atragă pe copiii nevă­zători către o pasiune aparent imposibilă pentru ei. „La început am crezut că e o nebunie”, îmi zice. „E ca și cum ți-aș cere eu acum să te cațeri pe un perete legat la ochi. Din pă­cate, asta e mentalitatea ma­jorității ce­lor cu defici­ențe de ve­dere. Aproape toți se simt neajutorați. Sta­tistic, nouă din zece nevăzători nu ies din casă neînsoțiți. Chiar și eu eram tot tim­pul ajutat de cine­va. Părinții mă țineau ca într-un bol de sti­clă, abia la 18 ani am pus prima dată mâna pe un baston alb și am putut să merg singur. Nu e normal așa, iar eu lupt acum să schimb statistica asta, să dau încredere celor cu deficiențe de vedere, ca să încerce să se descurce singuri. Pentru mine, pasul decisiv a fost atunci când am putut să mă cațăr prima dată pe un panou. Atunci am câștigat încrederea. Pe urmă, pasiunea adevărată pentru sportul ăsta a apărut când am reușit pentru prima dată să urc un traseu pe stâncă. Asta s-a întâmplat la Stâna Regală, mi-a luat aproa­pe o săptămână să descopăr stânca, să-i cu­nosc toate prizele, să-mi fac singur un plan de bă­taie. Când am ajuns sus, a fost ca și cum aș fi cuce­rit Everestul. Eram cel mai fericit om din lume!”.

Lumea umbrelor mișcătoare

Răzvan nu vede din naștere. La fel și sora lui. Părinții lor însă nu au nicio problemă cu vederea. A fost o mare ciudățenie medicală, niciun doctor n-a reușit să-și explice cum s-a putut întâmpla așa ceva. Răzvan însă nu prea și-a bătut capul cu asta, a luat dintotdeauna lucrurile așa cum erau și îmi mărturi­sește zâmbind că n-a suferit aproape deloc. „Faptul că n-am văzut niciodată m-a făcut să trec ușor peste asta. N-am pierdut ceva ce-am avut, ca să îmi pară rău. Am știut tot timpul ce am, care sunt calitățile mele, și am încercat să profit cât mai mult de ele. În copilărie, am trăit ca orice copil. Am făcut și eu pozne, am spart geamuri, m-am jucat v-ați ascun­selea, leapșa, baba oarba, am învățat să înot, să mă dau cu rolele, să merg pe bicicletă, am jucat biliard, bowling, am făcut jiu-jitsu, șah de performanță, am citit cărți, am fost premiant la matematică, ce să-ți mai zic, am făcut cam tot ce face orice co­pil. Dar încrederea maximă în mine am dobândit-o de când am început să merg în drumeții pe munte și să mă cațăr pe stâncă. Asta încerc să fac și cu cei cu dizabi­lități care vin aici, să le schimb men­talitățile. E o lecție simplă, cu încredere și puțin curaj se poate orice”.

Dacă l-aș întâlni pe Răzvan pe stradă, nici prin gând nu mi-ar putea trece că e nevăzător. Cum spuneam, ochii lui căprui par tot timpul vii și atenți la tot ce mișcă în jur. Din cauza asta, mai îndură uneori insul­tele unor trecători de care se întâmplă să se lovească pe stradă. Le îndură zâmbind, fără să dea explicații. Îl întreb ce înseamnă să vezi unu la sută, sau, mai exact, ce anume vede el din lumea în care trăiește? „Nu mi-e deloc ușor să-ți explic”, îmi răspunde. „Nu pot să-ți spun cât înseamnă unu la sută, dacă eu nu știu cum este să vezi sută la sută. Oricum, depinde de lumină, poate și de con­trast și culoare. La cățărare, de exem­plu, nu disting aproape deloc prizele, poate că simt uneori că e ceva acolo, dar nu pot să-mi dau seama dacă e o priză bună sau nu. Uite, de exemplu, eu îți văd cu apro­xi­mație capul, și asta, pentru că bate lumina de-afa­ră pe tine. Dar e ceva vag, ca o umbră care uneori se mai mișcă. Când merg în drumeții pe munte, aud uneori cum oamenii sunt fascinați de peisaje și poate ai crede că sufăr pentru că eu nu le văd. Văd crestele munților doar ca pe niște forme maro. Să știi însă că pot să mă bucur și eu de momentele alea. Am fost de curând cu Alex și alți prie­teni pe vârful Moldo­veanu din Făgă­raș, și când am ajuns acolo, sus, mă simțeam la fel de fericit ca și ceilalți. Era ca și cum vedeam și eu minunățiile din jur. Pipăisem mun­tele ca să ajung până acolo, trecusem pe lângă foșnetul pădurilor, mă bucu­ra­sem de libertatea de a alerga prin poieni și, din toate astea, în mintea mea s-au format ima­gini care împre­ună cu liniștea și aerul proaspăt au făcut să mă simt minunat. Nu știu dacă înțelegi, e adaptarea la un alt mod de a te simți fericit. Mai aud câteodată pe câte cineva zicând că lumea nu știe să prețuiască frumosul. Iar eu pot să spun că știu să-l prețuiesc mai mult decât cei care văd”. Răzvan are 23 de ani și este mai nou și in­struc­tor al clubului „Climb Again”. În România trăiesc peste o sută de mii de oameni cu deficiențe de vede­re, iar în toată țara, sunt șapte școli speciale pentru copii nevăzători. Pentru ei își dedică Răzvan fiecare zi din viața lui. Să-i aducă lângă el, să-i îndrume, să-i învețe cum se dobândește curajul de a-și împlini orice vis. Pentru el, viitoarea expediție de pe Mont Blanc nu e decât o nouă provocare. Știe că fiecare priză, fiecare pas mai sus, fiecare nou record îl fac mai puternic. Vrea ca toate poveștile lui să-i inspire și pe ceilalți nevăzători.

Puternici împreună

A sosit timpul să-l sunăm și pe Alex, prietenul și camaradul de drumeții al lui Răzvan. E undeva prin munții Piatra Craiului, se antrenează asiduu pen­tru Mont Blanc. Până acum, după izolarea din tim­pul stării de urgență, cei doi au urcat împreună trei vârfuri din România: Omu, Pietrosul Rodnei și Mol­doveanu. Au fost, firește, însoțiți și de alți monta­niarzi, ei doi fiind singurii nevăzători din echipă.

L-am prins pe Alex chiar când făcea un popas în­tr-o zonă care se numește La Table. Era tare bucu­ros că se află acolo, în inima muntelui, chiar dacă un vânt rece părea să prevestească o ploaie din aia grea.

Alex Benchea este primul alpinist nevăzător din România care a escaladat vârful Kilimanjaro din Africa, de 5895 de metri. Celelalte două pe care își dorește să le urce anul ăsta sunt Mont Blanc (4810 metri) și Elbrus (5642 metri). Spre deosebire de Răzvan, Alex e complet nevăzător. S-a născut într-un sat din județul Neamț și are un frate geamăn care vede perfect normal. A copilărit aproape de Siret, îi plăcea să înoate și să exploreze împrejurimile. A făcut liceul special de la Târgu Frumos, iar acum este student la Fa­cultatea de Geografie a Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Na­poca. „Am început să fac alpinism acum doi ani”, îmi spune cu fer­voare în glas. „Am un prie­ten care îmi vorbea tot timpul despre asta, despre fru­mu­sețea muntelui și despre bucu­ria pe care o simți atunci când reușești să-i escaladezi crestele. Cineva mi-a poves­tit apoi despre «Climb Again» și, într-o zi, m-am hotărât să mă ală­tur și eu echipei de-acolo. În 2018, am par­ticipat la un festival de escaladă organizat de «Climb Again» sub deviza «Puternici îm­preună», și de atunci m-am îndră­gostit de sportul ăsta. De fapt, pri­ma mea cățărare în stâncă a fost momen­tul care m-a cucerit definitiv. Anul trecut am hotărât să strângem donații pentru expediția mea pe Kilimanjaro, și după ce-am adunat vreo 8000 de euro, am por­nit spre Africa. A fost o mare pro­vo­care, ma­sivul Kili­man­jaro este perfect etajat clima­tic, prin urma­re, am trecut prin toa­te zonele de climă. Am fost înso­țit de Cosmin Andron, un ghid și-un alpinist mi­nu­nat, căruia îi voi mulțumi mereu pentru curajul de a mă însoți într-o asemenea aventu­ră. Acum, visul meu merge mai de­parte. Ascensiu­nea de pe Kiliman­jaro a fost dova­da că orice vis se poate împlini, dacă ai voin­ță și oameni dedicați lângă tine. Pentru Mont Blanc îl vreau pe Răzvan alături de mine, pentru că suntem amândoi sportivi puternici și moti­vați de aceeași dorință de-a arăta și altor tineri cu diza­bilități că se poate”. Mai au foarte puțin timp, trebuie să se pre­gătească zi de zi, să urce cât mai des pe munte, să mănânce sănătos, să facă multe antrenamente în sala de forță, dar să se și odihnească atât cât e necesar. Amândoi știu că va fi foarte greu, că vor avea încercări de care n-au avut parte niciodată până acum. Vor tra­versa ghe­țari, vor trece pe lângă crevase, vor urca pante înfricoșătoare, vor merge pe cărări subțiri de gheață suspendate deasupra hăului. Nimic din toate astea însă nu-i sperie prea tare. Va fi pentru ei doar o altă provocare, un vis împlinit.

Alex se scuză că nu poate vorbi mai mult. Vine ploaia și trebuie s-o ia din loc. Are un traseu lung de făcut și diseară trebuie să se întoarcă acasă.

Străbaterea infernului

În sala mică de antrenament apare zâmbind amabil un tânăr îmbrăcat într-un tricou albastru, cu sigla clubului pe piept. „Salut! Eu sunt Claudiu”, îmi zice întinzându-mi mâna. „Cum e? V-ați îm­prie­tenit?”. Claudiu Miu este președintele Aso­cia­ției „Climb Again”, adică cel care a pus pe picioare acest proiect minunat. A fost campion național și campion balcanic la escaladă, în 2010 a câștigat titlul de cel mai bun cățărător din România, iar anul trecut a fost numit antrenorul anului de către „Federația Română de Alpinism și Escaladă”. Pen­tru el, însă, succesul nu se măsoară în medalii și titluri. În 2010, tocmai atunci când era într-o formă fizică excelentă și avea cele mai bune rezultate, destinul i-a tăiat brusc avântul. La început, simțea doar niște dureri ascuțite de oase și articulații, însă le-a pus pe seama oboselii sau a frigului pe care îl îndurase în expedițiile sale montane. După o vre­me, când durerile deveniseră de nesuportat, a decis să meargă la medic. „Atunci am primit un diag­nostic despre care nu știam aproape nimic”, îmi zice cu un zâmbet amar pe chip: „Poliartrită reu­matoidă. Eram destul de optimist, nu-mi părea ceva implacabil, credeam că după un tratament cu analgezice o să mă vindec. Numai că, după un timp, s-a constatat că am și așa-numita boală Lymé, sau borelioză, adică afecțiunea aia nenoro­cită pe care o iei de obicei de la căpușe. Nici atunci nu eram însă foarte speriat. Aveam 25 de ani, eram sportiv de performanță, nu-mi puteam imagina că poliartrita asta poate ajunge să îți mănânce pur și simplu oasele și să te țină țintuit la pat”. Din pă­cate, Claudiu chiar acolo a ajuns. Era ostaticul bolii, nu se mai putea ridica deloc, chiar și un deget dacă îl mișca, simțea dureri îngrozitoare. Tratamentul era foarte scump, iar după un timp, familia a ajuns la sapă de lemn. A fost momentul cel mai greu pentru Claudiu. Se simțea inutil, abandonat de prieteni și o povară pentru familie. Atunci, fratele lui s-a gân­dit să facă apel la comunitatea de cățărători din Ro­mânia. A pus la cale o campanie de donații care s-a numit „Help Clau Climb Again”, adică „Ajută-l pe Clau să se cațere din nou”. Claudiu a aflat de toate astea ceva mai târziu, și nu prea se simțea bine știind că lumea îl compătimește. Cu timpul, însă, s-a obișnuit cu ideea. Reacțiile erau tot mai multe, oameni care nici măcar nu-l cunoșteau îi scriau în mesaje că se roagă la Dumnezeu pentru el. Ușor, ușor, i-a apărut iar încrederea. În fața lui se deslușea iar peretele acela din munte pe care visa să-l urce din nou. S-au strâns bani, a continuat tratamentul și, de la lună la lună, au început să apară rezultatele. Durerile erau din ce în ce mai firave și, treptat, și-a recăpătat parțial mobilitatea articulară. Apoi, într-o zi, s-a gândit că a sosit timpul să iasă din casă. A în­ceput cu drumuri scurte, pe lângă casă sau la ședin­țele de kinetoterapie. Fiecare din aceste drumuri era pentru el o victorie colosală. S-a decis apoi să încea­pă exercițiile pentru recăpătarea masei musculare. Ușor, ușor, corpul lui s-a întremat, iar în 2013, s-a hotărât să se întoarcă în sala de escaladă și să se antreneze din nou. Prima lui cățărare după atâta suferință a fost ca o renaștere. Era mai fe­ri­cit ca oricând, și toată mulțumirea și recunoș­tința pentru acest miracol se îndreptau doar spre Dumnezeu. Atunci a fost momentul în care a înțeles că toată povestea asta a lui nu e deloc în­tâmplătoare, că Dumnezeu l-a ajutat să sca­pe din infernul în care a trăit tocmai pentru a ajuta și el persoane aflate în dificultate și că asta va trebui să fie misiunea lui pentru totdea­una. Așa a luat naștere această asociație, cu principala sa menire de a atrage cât mai mulți copii și tineri cu diverse dizabilități, pentru a-i învăța că orice e posibil dacă există puțin curaj și voință. „Pen­tru acești tineri, cățăratul le este de mare aju­tor”, îmi spune Claudiu. „E o adevă­ra­tă tera­pie pentru fizic și psihic. Când vin aici se simt în al nouălea cer. Ideea e că ei au un potențial ex­tra­ordinar, pe care îl pot folosi ca să aibă o viață frumoasă. Atunci când nevăzătorii, de pildă, sunt pe panoul de escaladă, nimeni nu și-ar da sea­ma că ei nu văd, atât de natural se miș­că acolo, sus. Desco­peră o lume nouă, caută cu mare răbdare fiecare priză, fie­care mâner, își calculează fiecare miș­care, își fac în minte o hartă pe care încep să o memoreze. Așa au ajuns să participe la tot felul de com­petiții din țară sau străinătate, să câștige medalii, iar asta înseamnă o schimbare funda­men­tală în viața lor. Din păcate, peste 90 la sută dintre nevăzătorii din Ro­mânia sunt șo­meri, e cel mai mare pro­cent din Eu­ropa. Asta înseamnă că sunt extrem de puțini cei care merg singuri pe stradă, care se descurcă singuri sau care își întemeiază o viață normală. Asta încercăm noi să facem aici. Să trezim speranța, acolo unde ea pare că nu mai există”.

Răzvan îl ascultă cu un zâmbet discret și tandru. Pare că-l privește în ochi și îi aprobă fiecare cuvânt. Apoi se ridică fără grabă în picioare și îmi întinde mâna cu un aer serios. „Gata, eu am plecat”, îmi zice. „Trebuie să-mi continuu antrenamentul. Altfel nu mă mai lasă Claudiu să plec pe Mont Blanc”. Amândoi râd și mă conduc spre ieșire. Câțiva copii ne taie calea și merg spre sala cu panouri. Nu prea stau pe gânduri, încep să se cațere cu o vioiciune incredibilă. Am încercat să îmi dau seama dacă sunt și ei sau nu cu deficiențe de vedere, însă n-am reușit.

Foto: Mircea Struțeanu & arhiva Climb Again

Contact: [email protected]