ADELA POPESCU: „Să simți că nu ești niciodată singur. Asta e fericirea!”

• O cunoașteți cu toții din serialul „Numai iubirea”, difuzat de Pro TV şi Aca­să TV, care i-a adus rapid consacrarea, devenind una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite actriţe din România. A jucat în aproape toate serialele produse de MediaPro Pictures și, în paralel, a început să facă şi teatru. De pa­tru ani, împreună cu Gabriel Coveşeanu (Cove), prezintă emi­siu­nea ma­ti­nală, de mare succes, „Vorbeşte lumea”, de la Pro TV. În 2015, s-a căsătorit cu actorul Radu Vâlcan. Împreună au doi copii •

„Am plâns printre rafturi o jumătate de oră”

– Adela, întrebarea „Cum ai trecut prin pe­rioada de izolare?” e obligatorie pentru toți. A fost o experiență grea, care ne-a marcat în egală mă­sură și care-și va pune pecetea pe stilul nostru de viață. Tu te-ai descurcat?

– Pentru mine, perioada de izolare a debutat groaz­nic! Radu (n. red., actorul Radu Vâlcan, soţul Adelei) plecase în Republica Dominicană, la filmări pentru „Insula iubirii”, emisiunea pe care o prezintă la Antena 1, exact cu trei zile înainte să se declare starea de urgenţă. Părinţii mei, care veniseră să mă ajute cu copiii, au făcut pneumonie, Andrei, mezinul nostru, a făcut şi el pneumonie, Alexandru, băiatul cel mare, a fost şi el foarte bolnav, iar eu m-am îm­bolnăvit, la rândul meu, pierzându-mi complet şi vocea. M-am speriat groaznic: eu nu ştiam exact ce aveam, neavând voce, mi-era foarte greu să mă descurc cu copiii, care amândoi sunt mici (unul are 2 ani, iar celălalt, 4), Radu era plecat departe, ai mei plecaseră și ei, ca să ne protejeze… Deci eram ab­solut singură şi disperată. Îmi amintesc că, într-o zi, m-am echipat cu şapcă, cu mască şi cu mănuşi şi am ieşit să cumpăr de mâncare de la un magazin din apropierea casei, dar, odată ajunsă acolo, am făcut o cădere nervoasă şi o jumătate de oră am plâns printre rafturi. Pur şi simplu, mă simţeam complet depăşită de situaţie. Până la urmă, pentru că nu mai aveam voce, Andreea Caranda, producătoarea emi­siunii „Vorbește lumea”, pe care o prezint, împreună cu Cove, la Pro TV, şi care, în timpul pandemiei, nu s-a oprit, mi-a zis: „Stai acasă să-ţi revii!”. După câ­teva zile, recăpătându-mi glasul, m-am întors în studio pentru încă vreo săptămână, dar eram atât de speriată, încât m-am izolat într-un colţ al platoului. Nu mai voiam să mă mai coafeze şi să mă mai ma­chieze nimeni… Ce mai! A fost groaznic! Apoi, pen­tru că nu ştiam nici cu copiii cum să mă mai descurc, am căzut de acord cu producătoarea să rămân acasă şi să emit de acolo. Aşa că vreo lună am făcut emisiunea aşa: eu, de-acasă, Cove, din studio. Ceea ce a fost bine, în sensul că emisiunea a mers OK, dar pentru mine nici aşa n-a fost tocmai comod, pentru că, în timp ce transmiteam în direct, pe băieţii mei îi apuca dorul de mama și îmi intrau în cadru, mă trăgeau de păr, de nas, de picioare, mă ciupeau, îmi cereau de mâncare, îmi cereau la baie… Îţi închipui cam cât de stresată eram! (râde) Totuşi, în felul ăsta, m-am simţit în siguranţă: aveam im­presia că dacă stăteam închisă în casă, nu putea să mi se întâmple nimic rău. Spre sfârşitul lui martie, ne înzdrăveniserăm şi eu, şi copiii, Radu s-a întors și el în ţară şi, cu toate că a trebuit să stea două săptămâni în autoizolare, a fost altceva, că acum îl ştiam acasă şi uite-aşa am trecut peste ce-a fost mai greu. Când situaţia s-a mai relaxat, am luat decizia să mă întorc şi eu la platou, desigur con­tinuând să fiu prudentă (oricum, întreaga echipă se ghi­dează în continuare după o serie de reguli de siguranţă). Ideea e că, totuşi, am scăpat de psihoza aia nebună, nu mai sunt deloc stresată: stau în emi­sie fără mască şi sunt liniştită, mă dezinfectez bine pe mâini, dar nu mai sunt panicată…

– A existat și ceva pozitiv în încercările prin care ai trecut?

– Dincolo de aspectele practice, cu care m-am confruntat singură și care mi-au dat multe şi mari bătăi de cap, am realizat totuşi că perioada asta, în care am stat cu copiii singură în casă, 24 din 24 de ore, a fost benefică, în sensul că eu am ajuns să comunic cu băieţii mei mult mai profund, iar ei s-au legat mult mai mult unul de celălalt. Deci izolarea a avut şi-o parte bună.

„Omul uită repede lucrurile urâte”

– Crezi că în­cercările astea, la care am fost su­puși cu toții de izo­lare, vor schimba ceva în felul nostru de a trăi?

– Eu cred că afir­maţiile care s-au tot vehiculat, de genul „lumea nu va mai fi ce-a fost”, sunt ade­vă­rate doar într-o foarte mică măsură, în sensul în care da, omul, când îi e frică de moarte, se re­ca­librează psihologic şi comportamental, dar numai temporar. Când frica de moar­te dispare, dispare şi recalibrarea. Pentru că omul are capaci­tatea să uite repede lucrurile urâte. Ceea ce, pe de o parte, e bine, pe de altă par­te, nu prea. Uită-te ce se întâmplă acum pe străzi, la mare, la munte: e o bulu­cea­lă de nedescris! Din spaima aia iniţială, care ne-a ţinut pe toţi închişi în case, n-a mai rămas nimic, şi acum, foarte multe persoane au căzut în extrema cealaltă, a unei adevărate inconştienţe. De-asta zic că, după părerea mea, o schimbare fundamentală şi reală nu s-a produs. A fost doar o recalibrare tem­porară, pe care deja cei mai mulţi au abandonat-o. În ceea ce mă priveşte, ceea ce am înţeles sau, mai bine zis, ceea ce mi s-a reconfirmat a fost că, într-o situaţie din asta gravă, doar cu familia ta restrânsă rămâi şi numai pe ea poţi să te bazezi şi că mi-ar fi foarte, foarte greu să trăiesc fără Radu. Dar altfel, eu, personal, nu m-am prea transformat în inter­valul ăsta de două luni: în afară de faptul c-am cumpărat şi mai multe dezinfectante decât înainte, în afară de faptul că i-am obligat pe copii să se spele de şi mai multe ori pe mâini, nu m-am schim­bat nici psi­hologic, nici comportamentul nu mi l-am modi­ficat, nici la mâncare n-am făcut eco­nomie… Bine, eu sunt un caz fericit, în sensul că m-am numărat printre oamenii care, în perioada asta, am avut ser­viciu şi mi-am luat salariul întreg în continuare, deci nu am avut grija banilor. Că altfel, să fi stat acasă, în doar două camere, vreme de două luni, cu doi copii, cu părinţii aflaţi departe de mine şi cu gri­ja banilor, neştiind dacă îmi voi mai primi sala­riul întreg sau chiar dacă voi mai avea ser­viciu… ei, atunci cu sigu­ranţă că situaţia s-ar fi schim­bat foarte mult, adică stresul ar fi fost muuuuult mai mare şi probabil că şi la cumpărături, inclusiv de mâncare, aş fi fost mult mai ponderată. Repet, din punc­tul ăsta de vedere, eu sunt un caz fericit!

„Familia și credința. Asta e ancora!”

– Sunt oameni care s-au temut că, din cauza fricii de îmbolnăvire, ni se va modifica dorința de apro­­piere, că vor dispărea tan­dreţea, afecţiunea…

– Exclus! Eu îi văd pe invitaţii care vin la noi, la emisiune. Când ajung, li se dau instrucţiuni clare: ce şi cum să facă, unde să stea etc. Adică li se explică tot ceea ce ţine de normele astea de siguranţă, generate de pandemie. Şi după toate astea, ei ce fac? Se re­ped să te-mbrăţişeze! Evident că, deşi risc să-i ofen­sez, eu le spun că n-a venit încă vre­mea îm­bră­țișărilor, dar de condamnat, nu-i con­damn: nişte obiceiuri de-o viaţă nu se pierd în două luni! Tan­dreţea ne e înnăscută. Nu va dispărea după două luni de restricţii. Asta e o utopie!

– Adela, în ciuda încercărilor prin care ai trecut, constat că ai un tonus de invidiat. Care sunt temeiurile bucuriei tale? Stâlpii vieții?

– Eu cred că pentru fiecare dintre noi, felul în care ne-am trăit copilăria este esenţial pentru modul în care ne dezvoltăm ca adulţi. Ceea ce am văzut şi am învăţat în copilărie poate să devină, sub­con­ştient, cel mai important stâlp al vieţii, ceea ce te face să fii un om tare, puternic. Sigur că şi aici sunt nuanţe: există copilării nefericite, copilării fericite, copilării stricte, copilării trăite doar cu doi părinţi, dar care sunt prezenți permanent în viața ta, şi există copilării populate de o mulțime de oameni, așa cum a fost a mea, trăite cu doi părinţi iubitori, dar şi cu o mulţime de rude foarte apropiate. Mie mi se pare că acest ultim fel de copilărie îţi creşte nişte rădăcini incredibile! Uite, îţi dau un exemplu concret, din viaţa mea: a plecat Radu, am rămas cu mama şi cu tatăl meu. Părinţii mei s-au îmbolnăvit, dar, după o vreme, a venit soacra mea să mă ajute. Şi dacă nici ea nu mi-ar mai fi fost prin preajmă, ştiam că îi aveam pe fraţii mei, care locuiesc aproape de mine. Dacă s-ar fi întâmplat ceva cu fraţii mei, ştiam c-o aveam pe verişoara mea, care stă prin aceeaşi zonă. Ei, gândul ăsta, că aveam atât de mulţi oameni apropiaţi în preajmă, mi-a dat un imens confort psi­hologic, mi-a dat o linişte interioară extraordinară, care m-a ajutat să-mi adun puterile şi să trec prin perioada asta, chiar dacă n-am apelat nici la fraţi, nici la verişoară. Însă simplul fapt că-i ştiam acolo, pe-aproape, a contat e­norm. Mintea mea a avut o ancoră foarte solidă! Din asta mi-am luat forţa – şi nu numai acum, ci, în general, în viaţă. Din asta şi din credinţă – eu sunt un om cre­dincios, aşa am fost crescută. Nu sunt ha­botnică, nu merg la biserică toată ziua, dar mă spovedesc şi mă împărtăşesc, am un du­hovnic şi, cel mai important, am credinţa în suflet şi-n spirit. Or, ce înseamnă până la urmă credinţa, indiferent care ar fi ea? Să simţi că nu eşti niciodată singur. Asta îţi dă o putere extraordinară. Pe care am consta­tat-o nu doar la mine, ci şi la mulţi oameni pe care i-am cunoscut şi care erau autentic credincioşi. Oamenii aceia erau puternici. Şi erau pozitivi şi luminoşi şi echilibraţi.

„O minune: Șușani”

– În perioada de izolare te-ai gândit și la locul copilăriei tale, la Șușani, satul tău din Vâlcea, unde ai crescut?

– În toată perioada izolării, din­colo de gândurile conştiente, am știut permanent că, imediat ce voi putea, voi pleca la Șușani. Şi asta am și fă­cut, imediat ce, legal, a fost posibil. Primul drum pe care l-am făcut cu Radu şi cu băieţii a fost la Şuşani. Şi – Doamne! – ce bine a fost! Mergând la Şuşani, mi s-a cristalizat o idee care deja îmi răsărise în minte din perioada izolării: că mi-aş dori pentru copiii mei un astfel de loc, unde să ajungă nu doar în vacanţe. Mi se pare că universul pe care noi li l-am creat copiilor aici, în oraş, e insuficient pentru o dezvol­tare armonioasă. Fap­tul că eu îi scot în curte, unde se joacă amândoi cu nişte jucării, nu înseamnă că ei experimentează cu-adevărat viaţa. Ce trăieşte Alexandru într-o săptă­mână, la nivel de activităţi şi de experienţe de viaţă, eu trăiam, la Şuşani, într-o singură zi. Uite, numai drumul meu până la şcoală era o sursă infinit mai bogată de ex­perienţe: cal­culele pe care mi le făceam acasă, ca să ajung la vreme, ce să-mi iau cu mine, în sacoşă, faptul că, pe drum, ajungeam la nişte duzi, în care, invariabil, mă urcam, ca într-un punct de observaţie, dar prin­tre ramurile cărora nu-mi permiteam totuşi să rămân prea mult, ca nu cumva să întârzii la şcoală… Tot drumul meu către şcoală în­semna un lanţ întreg de decizii şi însemna tot felul de expe­rienţe. Or, Alexandru – vorbesc despre el, pentru că Andrei e încă foarte mic – nu are parte de nimic din toate astea, n-are parte de des­co­peririle astea, de experienţele astea. Pe el îl urcă mama în maşină şi-l coboară în faţa gră­diniţei şi gata. Că asta e situaţia, astea sunt condiţiile de la oraş. De-asta îmi doresc foar­te mult să ne facem o căsuţă de lemn, simplă, undeva, destul de a­proa­pe de Bucureşti (la Bucu­reşti nu putem să renunţăm, din motive evidente), dar într-un sat, în niciun caz în vreun car­ti­er rezidenţial, că ăla, în fond, tot un oraş este, mediul e la fel de steril. Nu, eu îmi do­resc un sat viu şi, pe cât posibil, ne­urba­ni­zat. Cum e Şuşaniul. Uite, acum, după re­laxare, pen­tru prima dată, Alexandru a rămas la Şuşani sin­gur, fără ma­ma şi fără tata, pentru două săptămâni. Şi a fost mai fericit decât pot să-ţi spun! Iar eu am fost, la rândul meu, extraordinar de fe­ricită când, mer­­gând acolo să-l luăm, l-am găsit în curte, des­culţ, mur­dar pe mâini şi pe la gură, da’ aia era o mur­­dărie… de să­nă­tate! Se juca de zor cu găi­nile şi era aşa de rumen în obraji şi atât de senin, încât aceea a devenit ima­gi­nea emblematică din mintea mea: aşa îmi doresc să crească băieţii mei – într-un me­diu sănătos, din toate punctele de vedere, şi rumeni în obraji, şi senini! Şi pregătiţi pentru viaţă, în sen­sul de a şti să cântărească lucrurile în orice si­tuaţie, de a fi capabili să ia hotărâri şi de a-şi asuma inde­pendenţa pe care, odată cu intrarea în ado­lescenţă, o vor cău­ta din ce în ce mai mult, aşa cum e şi fi­resc.

Vacanță, cu copiii în rucsac

– Pentru că am intrat în vară – oricât de ati­pică ar fi vara lui 2020 – aş vrea să mai aduc în discuţie un subiect: pasiunea ta și-a lui Radu pentru călătorii. Cum aveți prilejul, porniți la drum, și nu cu mâna goală, pentru că voi vă luați și copiii…

– Călătoriile înseamnă, şi ele, experienţe de viaţă. Pentru că noi nu suntem genul care să ne dăm jos din avion şi să ne închidem într-un resort. Din contră: noi suntem călători fără itinerariu. Aproape toate vacanţele noastre au fost făcute la modul următor: ne-am luat biletul spre destinaţia dorită, une­ori doar cu câteva ore înainte ca avionul să decoleze, ne-am rezervat prima şi, eventual, a doua noapte la un hotel, după care am închiriat o maşină şi am pornit hai-hui, oprindu-ne în diverse locuri care ne-au plăcut, căutând acolo cazare şi apoi plecând din nou la drum. Sigur, acum, de când au apărut copiii, ne-am mai ajustat puţin compor­ta­men­tul în vacanţe, dar, chiar şi aşa, tot n-am părăsit ideea de a cunoaşte locurile pe unde ajun­gem în mod autentic, nu limitându-ne doar la lucrurile turistice. Uite, şi acum, de cu­rând, când am fost în Bali şi în Sri Lanka, cu amândoi băieţii, am explorat o groază de locuri şi am căutat mereu experienţele care să ne arate viaţa de acolo, aşa cum e ea pen­tru băştinaşi. Inclusiv de mâncat, am mân­cat numai în cârciumi ne-turistice, acolo unde mergeau doar oamenii locului. Pentru copii am comandat un orez fiert şi un peşte pe grătar, ca să nu păţească nimic, dar noi am încercat toate nebuniile, tot felul de mâncăruri specifice.

– Şi pentru vara asta „bolnavă” plănuiţi vreo călătorie sau o să staţi cuminţi, preferând prudenţa?

– Pentru vara asta ne planifi­ca­serăm să plecăm în Bali şi să stăm aco­lo toată vacanța. Ne-am îndră­gos­­­tit de Bali! E un loc absolut special! De exemplu, acolo, indi­fe­rent cât de ieftină e cazarea, tot su­per­bă e, pentru că, de regulă, e un­deva în junglă. Şi auzi tot felul de ani­măluţe, miroşi tot felul de flori, vezi tot felul de forme ale copacilor şi ale frunzelor… Bali e o destinaţie cu-adevărat spectaculoasă şi încân­tătoare. Numai că am renunţat mo­mentan la idee, fiindcă Andrei, bă­iatul nostru cel mic, e acum exact în perioada aia de maximă curiozitate, când n-are linişte o clipă: nici în avion, nici la masă, nici în maşină, nicăieri! Se urcă peste tot, se aruncă, trânteşte… Trebuie să mai trea­că puţin timp până când vom ajunge să ne înţele­gem şi cu el aşa cum ne înţe­legem cu Alexandru. Ne-am chinui tare într-o călătorie atât de înde­păr­tată. Prin urmare, ne-am re­orientat spre un loc mai apropiat de casă: ne-am luat bilete pentru august, pentru insula Skiathos, din Grecia. Până atunci, si­tuaţia s-ar putea să se rela­xe­ze deplin. Sau nu. Nu ştim până la urmă cum o să fie. Dar noi sperăm ca lucrurile să evolueze spre bi­ne.

Foto: arhiva personală