Controversatul interviu dat din penitenciar de fostul șef al PSD-ului, Liviu Dragnea, susținătoarei sale fidele, Anca Alexandrescu, a provocat multe comentarii în mass-media și pe facebook. Motivul lui a fost, desigur, evident. Dragnea a știut că va fi inculpat într-un nou dosar („dosarul Teldrum”) și a vrut „să arate pisica”, sugerând că va face dezvăluiri compromițătoare, celor care, cât timp a fost la putere, „făceau zid” în jurul lui. Șantajul, fie el și subliminal, este arma cel mai des folosită de politicianul român aflat într-o primejdie oarecare. Dragnea știe că asemenea lui Adrian Năstase, nu se mai poate întoarce „în fruntea bucatelor”. Tot ce își dorește el, ca de altfel toți politicienii care au fost sau sunt în situația lui, este ca „pedeapsa” să fie cât mai ușoară, iar „câștigurile” din perioada „de activitate” să nu-i fie atinse. Modest, cum s-ar zice, Dragnea amenință cu șantajarea actorilor rămași în rol, având grijă și de propria-i „onorabilitate”. A ajuns în pușcărie, susține el, pentru că a vrut „numai binele tuturor”, ceea ce dușmanii, interni și externi, geloși pe iubirea pe care i-o arăta poporul, n-au suportat. Nu vreau însă să discut despre amenințările strecurate în interviu sau despre condițiile ciudate în care a fost dat. Nu mă interesează nici măcar slugărnicia cu care fosta lui colaboratoare, „ziarista” Anca Alexandrescu, i-a ridicat permanent mingea la fileu. Interviul este interesant dintr-o perspectivă la care puțini s-au gândit, tocmai pentru că, în anii de „democrație românească”, situația s-a banalizat prin redundanță, a devenit obișnuită. Fără să vrea neapărat, Dragnea a ridicat cortina de pe „bucătăria politicii la români”, a arătat cum „lucrează” cei care se vor „reprezentanți ai poporului”, pe care îi fericesc cu promisiuni și „mici daruri” din patru în patru ani, atunci când se apropie alegerile. Narațiunea lui surprinde „cum se fac jocurile” între actori, între instituțiile din care ei fac parte, dincolo de „partidele” în care sunt înscriși și de doctrinele pe care ele le afișează. După „confesiunile” lui Dragnea, legate de „negocierile discrete” cu prietenii și dușmanii lui (interșanjabili, în funcție de interesele lor personale), nu ne rămâne decât să constatăm că, în ciuda Constituției, a structurii instituționale a statului, a pozițiilor ideologice diferite, afișate public, ale partidelor, există totuși un „stat paralel”, care face și desface totul în întâlnirile discrete dintre conducătorii lui, la ceas de taină, în care se stabilește ce trebuie prezentat „oficial” electoratului, cum pot fi motivate public decizii de repartizare a puterii, de alternanță la guvernare și de promovare sau blocare a unora dintre actorii care și-au luat… prea mult avânt. După interviul lui Dragnea, oricine privește serios scena noastră politică poate trage concluzia că „statul paralel” există cu adevărat, chiar dacă formularea este utilizată propagandistic, de o grupare sau alta. „Statul paralel este alcătuit din chiar politicienii care se prezintă «curați ca lacrima» și plini de bune intenții”. Secvențele în care Dragnea dezvăluie „tratativele” prietenului Dâncu cu șefii SRI-ului ori cu reprezentanții Justiției, pentru susținerea „politicilor” lui, sunt de-a dreptul savuroase, dacă n-ar fi de o ticăloșie covârșitoare. Pe scurt, Dragnea sugerează (involuntar) că politicienii sunt „tot o apă și-un pământ” și că, în fapt, el a jucat ca toți ceilalți, plătind până la urmă prețul excesului de încredere. Dragnea a dezvăluit (repet, fără să o vrea) modul în care majoritatea membrilor clasei politice românești își asigură carierele și averea (prin susțineri fie și transpartinice) și ocuparea cu „prieteni” a instituțiilor statului. Politicianul român, reiese din spusele sale, nu are convingeri, nu are aspirații pentru comunitate, ci doar interese proprii, centrate pe el și „apropiații” săi. Așa se explică de ce foarte mulți reprezentanți ai unei poziții ideologice definite trec, cu o ușurință nemaipomenită, la poziția contrară; de ce parlamentari și aleși ai unui „partid” migrează, „într-o veselie totală”, de obicei, în preajma alegerilor, la altul; de ce politicieni „expirați” sau ajunși „la pensie” caută cu disperare poziții de comandă în instituțiile fundamentale ale statului. Câtă vreme au fost parlamentari sau guvernanți, ei au avut grijă ca, pe lângă „pensiile speciale”, aceste poziții să fie extrem de bine plătite. Cortina ridicată de Dragnea de deasupra „bucătăriei” politicii din România permite surprinderea a ceea ce, într-unul din momentele lui de inspirație, fostul președinte Traian Băsescu a numit „sistemul ticăloșit”. Repartizându-și (mai mult sau mai puțin „echitabil”) rolurile între „juni-primi” (parlamentari, miniștri și alți demnitari activi) și „personaje secundare” (șefi de instituții, primari, consilieri etc.), clasa politică românească a inventat un fel de carusel din care doar printr-un „accident” unii cad – cum s-a întâmplat cu Dragnea, dar restul rămân pe viață acolo, urcând sau coborând, după împrejurări. „Sistemul” a fost inițiat de marea grupare a lui Ion Iliescu, după „învălmășeala” din decembrie 1989, când „băeții” s-au regrupat în FSN, FDSN, PDSR și, în final, PSD, stabilindu-și funcțiile și rolurile pe care trebuie să le joace, ierarhiile pe care trebuiau să le respecte și domeniile în care urmau „să activeze”. Politizarea administrației s-a produs în urma acestei „distribuții”, în care nu s-a ținut cont de profesionalism, de experiență și specializare, ci de fidelitate față de șefi, de „înțelepciunea” și puterea deținută de ei. Electoratul, „talpa țării”, nu a contat deloc în această piesă de teatru, în care România băltește. Alegerile, locale ori parlamentare, au devenit o chestiune pur formală, aproape o inutilitate, în contextul ocupării instituțiilor fundamentale ale statului cu aceiași actori.
O recentă „negociere” între PSD și PNL mi-a atras atenția din această perspectivă. Înaintea alegerilor locale și parlamentare din toamnă, a avut loc „marele târg al job-urilor” prin care instituții esențiale pentru funcționarea „normală” a statului, ASF (Autoritatea de Supraveghere Financiară), CC (Curtea de Conturi), ANRE (Autoritatea Națională pentru Reglementare în Energie), Consiliul Legislativ etc., au primit „noi” șefi, preponderent PSD-iști, care până acum au activat „cu succes” ca parlamentari sau demnitari. Bădălău, Steriu, Neacșu Marian sau Greblă sunt oamenii acceptați de PNL, în contrapartidă cu numirea unor liberali. Guvernul PNL poate acuza, desigur, că Parlamentul, în care nu are majoritatea, face nominalizările. Dar, în acest fel, el girează perpetuarea sistemului, își blochează viitoarele guvernări și alimentează lozinca „PSD-PNL, aceeași mizerie!”. Câtă vreme nu va realiza o reală „revoluție administrativă”, cu noi criterii de selecție a „cadrelor”, statul român va fi condamnat la o penibilă supraviețuire de pe o zi pe alta.
