Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O vară cu gânduri negre: aveți rețete cu care să le-alungați?

Pe stradă, cu „Formula AS”

Foto: Shutterstock – 3

MARIANA I., 55 de ani, îngrijitoare la Centrul de Recuperare și Reabilitare a Persoanelor cu Handicap: „Încredere că o să fie bine și credință mare în Dumnezeu”

(Doamna Mariana se află de două săptămâni în izolare la locul de muncă. Vorbim la telefon. Mă roagă insistent să nu dau numele centrului unde lucrează. După ce-i promit asta, trage aer în piept, oftează și îmi răspunde.)

Nici copiii mei nu știu câte mi s-au adunat pe suflet. Nu le spun, de ce să le spun?! Ei sunt tineri și n-au nevoie să-i încarc cu durerile mele. Dar mi s-au adunat, măi, domnule. Mi s-au tot adunat, de mic copil. Și numai suflețelul meu știe ce-a avut de dus. Dar nu mă plâng! Nu mă plâng, pentru că, în 55 de ani de viață, m-am tot învățat cu greul. Răul ăsta e ca a doua mea piele, iar dacă-ți zic ce-ți zic, îți zic că m-ai întrebat. Și, cine știe?, poate că n-o fi rău să te spui cuiva. M-am născut într-o casă de chirpici, am fost șapte frați. Părinții noștri abia aveau ce să ne pună pe masă. Nu mă vaiet, nu, doar spun. Dar cine crede că un copil dintr-o familie săracă are aceleași șanse în viață cu altul dintr-o familie, nu zic înstă­rită, dar măcar normală, se înșeală rău! Ce pot să-ți spun e că am luptat și mi-am făcut familia mea, rostul meu, casa mea. Pentru că mereu m-am gân­dit că răul trece și că înainte trebuie să fie mai bine. Dar nu mi-a fost ușor nicio clipă. Fetița mea s-a îmbolnăvit când avea 18 ani, în același an mi-a murit mama, un an mai târziu mi-a murit soțul, și după, m-am ales și eu cu o boală d-aia de care nu prea scapi, că nici nu vreau să-i zic numele. A fost greu?! Nu. A fost rău de tot! Dar am trecut peste! Uite că am trecut! Tot cu speranță spre înainte și cu mare credință în Dumnezeu. Fără astea două nu se poate! Și, uite, anul ăsta ziceam că a venit soa­rele și pe strada mea. Băiatul mare s-a căsătorit, mi s-a născut nepoțelul, fata s-a măritat și ea, slujba mea la spital îmi permite să strâng un pic de bănișori. Îmi ziceam „Măi, fato, ai crezut și ți s-a dat”. Că mai mult de atât, eu nici n-am vrut. Dar a căzut virusul ăsta peste noi și am luat-o de la capăt! Avem în spital acum 30 de cazuri confirmate de covid, doi sunt deja la terapie intensivă, eu stau cu masca și com­binezonul pe mine 24 din 24 și, din clipă în clipă, aștept să mă îmbolnăvesc. Plâng copiii din spital și plâng și eu cu ei. A venit iar greul peste noi, că așa e viața noastră. Dar știi ce, măi, domnule?! M-am tăbăcit și știu care e leacul. Ți-l mai zic o dată: încredere că o să fie bine și credință mare în Dumnezeu, în voia Lui. Nu m-a omorât pe mine cancerul, nu m-a omorât durerea din suflet și mă omoră un covid?! Cum o fi voia lui Dumnezeu, dar eu lupt până la capăt!

ANDREI CÂRJAN, 40 de ani, fără ocupație: „Am adunat cu o greblă toate frunzele căzute, am strâns uscături și am făcut un foc”

(Zâmbește. În zâmbetul lui e un amestec de tris­tețe și lumină.)

„Știi, mă gândeam zilele trecute la bătrânii de altădată. Îmi veneau în minte tot felul de expresii, de proverbe. Mă gândeam la viața lor și, nu știu, chiar mi se părea mai curată, mai cinstită, mai demnă, mai plină de adevăr. Oamenii ăia, chit că fără școală, știau niște lucruri esențiale. Și îmi tot venea expresia asta în cap: o nenorocire nu vine niciodată singură. Și, da, așa e. N-a fost de ajuns că la început de an am rămas fără serviciu și nici că m-am despărțit de soția și de copiii mei. Nu! Peste toate astea trebuia să se așeze și isteria asta, frica asta, pandemia asta. Să înnebunesc de dorul copiilor, să mă simt singur și bolnav, până-n ultima fibră a sufletului meu. Nor negru peste inimă, ce să mai! Dar hai să-ți mai spun ceva: am avut timp să mă gân­desc, mult timp să mă gândesc. La viața mea, la alegerile mele, la gre­șeli, la înțelepciunea bă­trâ­nilor, la orice. Și simt că din toate as­tea se adună în mine un răs­puns, un răspuns care o să-mi aducă vindecare. Încă nu-l am, dar îl simt în mine, aproa­pe. Acum două seri, am mers în curtea casei. Apăruseră un co­vrig de lună și câteva stele, dar încă era lumină. Am adunat cu o greblă toate frunzele căzute, am strâns uscături și am făcut un foc. Am tot întreținut focul ăsta, până când s-a întunecat cu totul și au rămas doar flăcările. M-a uitat Dumnezeu acolo în grădină. Dar am intrat în casă cu o stare de liniște, pe care n-am mai avut-o din co­pilărie. Chiar acum, când totul îmi merge de-a-ndoa­selea. Chiar acum, când viața mea pare că se duce de râpă. Eh, chiar acum, eu simt că va fi bine! A fost de ajuns focul ăla, ca să rămân cu o mare liniște. Încă n-am răspunsul, dar simt că nu e unul direct, concret, la problemele mele de acum. E un răspuns mai mare, care o să-mi dea toate răspunsurile! Știi cum știi asta?! Când se face liniște în su­fletul tău! În miezul răului, acum, e liniște în sufle­tul meu.

FELICIA CHIRIA, 48 de ani, pedagog logoped: „Când mi-e frică mai tare, mă rog mai tare”

(Ne știm de mult. E o femeie veselă și pusă pe șotii. De data asta, o văd serioasă și abătută. Și e prima oară când o văd așa.)

Aud în jurul meu din ce în ce mai mulți oameni zicând că virusul e o minciună. Parcă au înnebunit cu toții! Nu știu dacă ai obsevat, dar o zic cu furie, ți-o zic de parcă tu ai fi ultimul prost de pe pământ care mai crede în basme pentru copii. Dar îți mai spun ceva: după 15 mai, când se relaxaseră lucru­rile și toți ne purtam ca și cum nimic nu s-ar fi în­tâm­plat, începusem și eu să cred asta. Că nu e nimic, că ne-au speriat degeaba, că e cel mult o bia­tă gripă, acolo, câțiva bolnavi care oricum sufereau de altceva… Nu ți le mai spun, că le știi și tu. Și uite cum tot cresc cazurile în țară, pe zi ce trece mai multe. Dar știi cum e omul: până nu mi s-a întâmplat mie, nu există. Și uite că a ajuns să mi se întâmple și mie. Nora mea e în carantină de două săptâmâni, jumătate din cei de la locul ei de muncă s-au îmbolnăvit de Covid. Și îmi tot spune cât de rău îi e. Ce gripă?! Nu e niciun fel de gripă! E ditamai boala, care te lasă neom. E aici, lângă noi, ne pândește, iar noi facem nazuri că nu putem purta o amărâtă de mască și ne bulucium în magazine, de zici că a dat strechea în toți! Și uite-mă și pe mine aici, moartă de frică, cu kilogramele astea multe în plus, că vezi că nu sunt vreo zână, cu grija noră-mii, a băiatului meu și-a nepoțeilor. Nu-mi mai arde de nimic, nu pot să mă gândesc la niciun concediu, văd numai boala asta care stă să ne înghită. Cum fac față?! Fac față, că n-am încotro. Mă rog, plâng și mi-e frică. Și când mi-e frică mai tare, mă rog mai tare. Vorba cântecului: „Așa sunt zilele mele, una bună, zece rele.”

NATALIA BĂLOI, 61 de ani, operator facturare: „Când nu prea ai ce face, gândește-te în altă parte”

(Poartă o mască pe care scrie „O să fie bine”. Mai întâi o întreb dacă chiar crede că o să fie așa. Bineînțeles, îmi spune. Și ceva din ochii ei mă face s-o cred.)

An mai rău ca ăsta rar mi-a fost dat să trăiesc! Și nu vorbesc pe plan personal, deși și aici sunt destule… Vorbesc așa, ca stare, ce se întâmplă cu noi, cu lumea din jur, cu tot… Suntem mai bez­me­tici, parcă s-a trezit în noi un instinct d-ăsta de ani­mal încolțit. În loc să fim mai buni, mai înțelepți, mârâim unul la altul și ne mușcăm. Și ce văd în jur e că nimeni nu mai e dispus să vadă și adevărul celuilalt. Fiecare pentru el! S-au împuținat banii de la covid? Ia de la angajat, că el ori­cum n-are nicio putere! Și uite așa m-am trezit că, de unde câștigam puțin, acum câștig și mai puțin! Te superi? Cum să nu te superi?! Te amărăști? Cum să nu te amărăști?! Ai ce face? Nu prea ai ce face. Și uite ăsta e răspunsul la întrebarea ta: când nu prea ai ce face, când nu e în pu­terea ta să schimbi lucrurile, gân­dește-te în altă parte. Eu asta fac, când mă întorc de la birou. Mă gân­desc în altă parte. Mă duc în grădina mea unde am trandafiri, floarea-soarelui, zorele, roșii, ardei și dovle­cei. Le ud pe toate, le pigulesc, vorbesc cu ele. E o terapie incredibilă. Mă curăț de tot răul, cât să pot începe o nouă zi, când știu că iar nu-mi va fi așa de bine. Am un sfat pentru toată lumea: cine nu are flori să-și planteze!

TEO GEORGESCU, 31 de ani, copywriter: „Cu capul înainte și, la muncă!”

(Un băiat înalt, subțire, agitat. Îmi spune că nu are timp de prostii, râde, răspunde din mers.)

Păi, ce să fac?! Muncesc! Muncesc de-mi sar ca­pacele, n-am timp să răspund la întrebări pe stra­dă. Vrei să nu simți răul din jur?! Cu capul înainte și, la muncă! Dacă nu-mi doresc și altceva?! Nici nu vreau să mă gândesc la asta. Dacă încep să mă gândesc, s-a dus tot zen-ul meu. Bun: o zi bună, la muncă!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian