COSTEL CAȘCAVAL: „Ceea ce mi-am dorit cel mai mult era să am o familie”

De la orfelinat la actorie

– Este unul dintre zecile de mii de copii care şi-au petrecut primii ani de viaţă într-un orfelinat comunist. După moartea prematură a părinţilor săi, rudele l-au abandonat. Costel îşi aminteşte şi azi cum era viața lui de copil instituționalizat –

Costel Cosmin Cașcaval

– Născut: 23.02.1970

Fiul lui Cașcaval Dumitru și Chiribău Cleo­patra, internat la Casa de Copii din 1976.

– Anul școlar 1978-1979: elev în clasa a-III-a. Elev care nu face probleme, note bune, inteligent, puțin răsfățat spre obrăznicie (uneori), are pu­ternic dezvoltat spiritul echității. Obține rezultate bune la școală, are note mari, elev de încredere, are influ­ență asupra celorlalți colegi.

– Noiembrie 1978. Aspect vestimentar dezor­donat. Pantalonii sunt rupți (cei de joacă) și totuși nu dă niciun semn că ar vrea să îi coasă.

– 27 noiembrie 1978. Are veleități de șef. Activ, caută să se afirme.

– Decembrie 1978. A promovat primul tri­mestru cu rezultate bune la învățătură. Putea to­tuși mai mult.

– Februarie 1979. Bun la matematică. Cu­noaște procedeul de calcul, înmulțire, împărțire. Continuă să fie gălăgios și dezordonat.

– Martie 1979. Poate mai mult. Spirit ascuțit, îi pla­ce să se facă dreptate și comentează faptele urâte.

– 3 mai 1979. Liderul grupei. Este întrebat de ceilalți colegi și îi place să își dea cu părerea.

– Anul școlar 1980-1981. Continuă să aibă rezultate bune și posibilități de a învăța supe­rioare. Curat îmbrăcat. Are caiete ordonate.

– Anul școlar 1982-1983. Elevul are rezultate bune la școală, este harnic, conștiincios, nu mer­ge la școală cu temele nescrise sau cu lecțiile neîn­vățate. Se încadrează în programul unității”.

(Din caietul educatorului de la Casa de Copii din Târgu Ocna)

Prima iubire: Mihaela, cu ochelari și pistrui

– Costel, după cum scria educatorul de la orfelinatul în care ai copilărit, erai liderul co­le­gilor tăi. Într-o lume brutală, te-ai impus cu min­tea sau erai și tu bătăuș?

– Cu băieții de la orfelinat eram, cum s-ar spu­ne azi, „băiat de băiat”, un fel de lider. Mă im­pu­neam însă cu puterea cuvântului. Dar mergeam la o școală din oraș, cu copii din familii normale. Și la școală eram timid. Mai ales cu fetele. Visam la ele, dar nu aveam curajul să le propun să citim îm­preună, să copilărim împreună, sau, cum ar spune Nae Caranfil, să le arăt colecția mea de discuri. Eram Tarzan cu băieții, dar un cavaler cu fetele.

– Îți amintești de prima ta iubire de copil?

– Normal. O chema Mihaela, era într-a patra, învăța bine, avea ochelari, codițe și pistrui. Era foar­te cuminte. Mie mi-au plăcut întotdeauna mi­oapele și aveam și pasiune pentru premiante.

– Cum îți manifestai dragostea?

– O urmăream în recreații și dacă se lega cineva de ochelarii ei, de codițe sau de pistrui, împărțeam pumni în stânga și-n dreapta. De cele mai multe ori luam bătaie, pentru că mai mult gura era de mine, dar, cu sângele șiroindu-mi pe singura că­mașă și pe singurii pantaloni pe care i-am purtat ani de zile, eram fericit că o salvasem. Ea se uita la mine ca la un erou și aștepta să spun ceva. Dar eu mă înroșeam tot și fugeam repede la ora de matematică, care tocmai începea.

– Și de teatru te-ai apucat tot ca să o im­presionezi pe micuța ochelaristă premiantă?

– Evident. Mi-am zis că dacă intru în trupa de teatru a orfelinatului și mă vede jucând, va spune: „Uite, Cașcaval nu e doar haiducul meu, e și om de spirit.” Oricum, să fac teatru la clubul orfe­linatului a fost foarte bine din mai multe puncte de vedere. De pildă, în loc să spăl veceurile sau să curăț pan­to­fii celor mai mari, făceam repetiții până la 10-11 noap­tea, aveam și statut de artist și scăpam de mun­că.

„Chelul de la orfelinat” s-a făcut actor

– „Iubita” ta te-a văzut jucând?

– Primul spectacol lucrat de noi trebuia să se joace la orfelinat și apoi la Casa de Cultură a ora­șului, unde veneau toate școlile, deci și școala noas­tră. Urma, aşa­dar, să fie în sală și fata vi­surilor mele. La orfelinat am ju­cat genial, dar la Casa de Cultură, când trebuia să joc pentru frumoasa mea oche­la­ristă, m-am blocat. Tre­buia să in­tru în scenă, dar mur­mu­rul sălii m-a făcut stană de piatră. Edu­catorul urla la mine: „Intră în scenă, Caș­ca­vale!” M-a împins pe scenă, dar uitasem complet ce aveam de spus. Erau patru re­plici, o mulțime pen­tru mintea mea de atunci. Și am început să plâng. „Ieși din scenă, Caș­­­cavale!”, urla acum edu­catorul. „Dar nu mi-am spus rolul!”, am spus printre su­ghi­țuri de plâns. Ei, și în momentul ăla, Mi­haela s-a în­drăgostit de mine. Pen­tru că fetelor sen­sibile le plac bă­ieții neajutorați. Iar eu, care la orfe­linat eram Sandokan, Van Damme, Bruce Lee, pe scenă eram o mor­tăciune, numai bună de iubit de către o fată sensibilă. Norocul nostru a fost că pu­bli­cul a crezut că așa e spectacolul și, ce să vezi? Am luat premiul I pe județ. Ne-am trezit că noi, amărâții de la orfelinat, am fost trimiși în excursie.

– Ai continuat să joci teatru după acel debut apoteotic?

– Daaa, mi-a plăcut reacția copiilor după spec­tacol. Veneau la mine copii necunoscuți și mă fe­licitau. Nu mai eram „chelul de la orfelinat”, eram un artist. Și, fără să spun la nimeni, am în­ceput să studiez cărți de teatru de la biblioteca oră­șenească. Eram cam singurul cititor și bibliotecara m-a în­drăgit imediat. Așa am aflat eu, de exemplu, cine e cu adevărat Hamlet. Eu crezusem tot timpul că Hamlet înseamnă cu totul altceva.

– Ce anume?

– Educatorul de la orfelinat avea un ară­tător mare, ne scotea la tablă să vadă dacă știm lecția și, dacă nu știai, îți zicea: „Să îl întrebăm pe Ham­let: a fi sau a nu fi?” Adi­că iei sau nu bă­taie? Ham­let era arătă­to­rul. Era un per­sonaj în si­ne în copilăria mea.

– Dar cum ai ajuns să citești Shakespeare? Te-a în­dru­­mat cineva?

– La biblioteca oră­șe­nească am găsit revista „Teatrul”, și aco­lo am citit un interviu cu Olga Tudorache. Ea răspun­dea în acel interviu la o întrebare pe care mi-o puneam eu adesea: „Ce îi trebuie unui tânăr, ca să devină actor?” Iar ea spunea: „Să fie inteligent, spontan, să aibă capacitate de improvizație și să mai fi citit câte ceva. Să fi citit Shakespeare și Cehov.” Și pentru că toate astea veneau de la Olga Tudo­rache, pe care o văzusem la televizor, am luat-o foarte în serios. Inteligent și spontam eram, de improvizat impro­vi­zam mai ales când trebuia să ies dintr-o belea. Îmi lipsea doar partea cu cititul. Și am citit Shakespeare și Cehov în primul rând.

Dincolo de zid

– Costel, erau și clipe de bucurie la orfe­linat? Cum arătau, de pildă, sărbătorile? Crăciunul, de exemplu…

– Sigur că fiind în plin comunism, nu se gă­sise ni­meni care să ne vor­bească de adevărata semnificaţie a Crăciunului. Niciun preot nu avea voie să treacă pragul orfelinatului, ca să ne vorbească de Naşterea Domnului. Nu conşti­entizam că e Crăciunul sau Anul Nou, nu ştiam ce e aceea o sărbătoare, dar cumva, instinctiv, sim­­­ţeam că în lume se întâmplă ceva deosebit. Ve­­­deam copiii din oraş mai frumos îmbrăcaţi, oa­­­menii umblau de colo-colo cu cadouri în mâini, iar doamne dichisite, de la comitetul de fe­mei al oraşului, ne vizitau, ne mângâiau pe creş­tetul tuns chilug şi ne dădeau câte o bom­bonică. Miroseau frumos, miroseau a mămici. Nu m-am plâns niciodată că nu eram bine hră­niţi, cu toate că nu eram niciodată sătui, dar nu asta era problema, ceea ce-mi doream cel mai mult era să am şi eu o familie. Din fericire, când am mai crescut, mă mai lua din când în când la el bunicul Ion Caşcaval, de la care am aflat cum arată cu adevărat Crăciunul. La Târgu Ocna, noi, orfanii, îl așteptam pe Moş Gerilă. Făceam lanţuri din hârtie creponată și steluţe din hârtie velină, iar pentru noi, coifuri. Împodobeam bradul şi, aşezaţi cuminţi în sala de mese, îl aşteptam pe Moş Gerilă, căci Moş Crăciun nu avea „viză de intrare” în or­felinat. Nu ştiam colinde, că nu avea cine să ne în­veţe, dar pregăteam noi între noi „Plu­guşorul”. Nu­mai că nu aveam unde să „plugărim”, căci tovarăşul director nu ne lăsa să ieşim din orfelinat, ca să mer­gem de nebuni, din casă-n casă. S-a în­tâmplat în câte un an să sărim gardul ca să mer­­gem cu „Plu­gu­şorul”, gândindu-ne că la în­toar­cere, cum ne va fi norocul, dacă era de ser­vi­ciu un edu­cator mai cu frică de Dum­nezeu, închi­dea ochii, dacă era, dimpotrivă, vreun co­mu­nist vi­gilent, ne „plugărea” el pe noi de ne ieşea pe nas „excursia” în lumea de dincolo de zid.

– Vreo rugăciune știați?

– De la unii dintre copiii care mai plecau din când în când pe la rude, am în­­­văţat rugăciunea „Înger, îngeraşul meu”, pe care o spuneam în fiecare seară, uitându-ne înspre un colţ al ca­me­rei, că aşa ni se spu­sese că trebuie fă­cut. Bineîn­ţeles că această acţiune se petrecea în „ile­­galitate”, căci nu puteai să spui vre­unui educator că tu te rogi. Copiii din orfelinate învăţau foarte repede să ducă o viaţă dublă. Se făcea clar diferenţa: „as­ta se spune, asta nu se spune”.

Actoria, o poiană cu flori

– În anii aceia, actoria era pen­tru tine tot ceva aproape mistic?

– Pentru mine, copil la orfelinat, actoria era ca o poiană cu flori în care se putea auzi susurul unui lac plin cu peș­tișori aurii, care îți pot îndeplini dorințe. Era Raiul, dacă vrei. Era mai mult o stare de spirit decât ceva real.

– Când a devenit ceva real?

– Necazul meu e că nimeni nu îmi spunea cum poate, pe bune, deveni ci­ne­va actor. Am aflat la un mo­ment dat că există un Institut de Teatru la Bucu­rești. Și m-am hotărât să merg să văd cu ochii mei dacă minunea asta e adevărată sau dacă e doar o legendă. Eram în clasa a XI-a, în va­canța de vară, când, fără bilet de voie, fără nimic, am urcat în tren să vin la București. Am plecat seara din Târgu Ocna și am ajuns la Bucu­rești pe la 1 noap­tea. Prostul de mi­ne, emoționat cum fusesem de plecarea în marea aventură, nu mă gândisem să iau un pachețel de mâncare cu mine. Așa că m-am tre­zit fără bani și fă­ră mâncare, noap­tea, în Bucu­rești. În gară nu puteam sta pentru că m-ar fi săltat miliția. Așa că am luat-o pe străzi, la întâmplare. „Uite, clădirea asta mare am văzut-o la televizor.” Era Academia Militară. Mi-am petrecut noaptea pe o bancă, în Parcul Eroilor. Și acum am nostalgii când trec pe acolo. Când au început să circule autobuzele, am luat-o și eu din loc, dar pe jos, că nu voiam să circul fără bilet. Am întrebat pe cineva cum ajung la Ins­titutul de Artă Teatrală și Ci­ne­matografică „I.L. Caragiale”. Acum știu că în Bucu­rești trebuie să întrebi de 10 ori ca să fii sigur, dar pe atunci nu știam. Aveam încredere în oameni. Așa că, după indicațiile unui bucureștean, am ajuns la Liceul Caragiale. După multe alte întrebări și mers pe piste false, pe o căldură toridă, am ajuns la Insti­tu­tul de Teatru. Eu, îmbrăcat ca vai de lume, mă lo­vesc de portar. „Ce vrei dum­neata?”, m-a întrebat ne­prietenos. „Domnule, eu sunt elev de liceu și la anul vreau să dau examen la Actorie. Am venit să văd clădirea, să îi simt mirosul.” „Îi simți dumneata mirosul mâine, că azi e du­mi­nică.” Asta a fost prima mea întâlnire cu Institutul de Teatru.

La examen, în bermude și tricou cu palmieri

– Și totuși ai luat examenul la Actorie, pe vremea când era aproape imposibil, și ai intrat cu nota zece.

– Asta este o poveste în sine. Dar, pe scurt, scurt, scurt: m-am prezentat tuns chilug și foarte ele­gant, ziceam eu: în șlapi, cu ber­mu­de și cu un tricou cu pal­mieri. Eu ziceam că sunt îm­brăcat de lux. Pe cei din comisie i-a pufnit râ­sul când m-au văzut. Au spus că sunt venit de pe gârlă. „Spu­neți-ne o poezie, vă rugăm. Știți? Ceva liric.” Ei ziceau că dacă am fața aia periculoasă, am senti­men­te zero. „Da, știu și eu o po­ezie. Lacul, de Eminescu”. Și am spus-o cum știam eu mai bine. Tot timpul m-am uitat în ochii San­dei Manu. La sfârșit, se lăsase liniște și nu mai râdea nimeni. Apoi, după un timp de tăcere, au început să șușotească între ei. Am întrebat apoi, student fiind, ce vor­biseră. Cică Ștefan Radof îi spusese Sandei Manu: „Ești ne­bună? Vrei să ni-l bagi pe golanul ăs­ta în facultate? Nu vezi cum ara­tă? Mai e și de la Casa Co­pi­lului. O să ne omoare pe toți.”

– Dar ai intrat.

– Am intrat. Și în prima zi de școală, pro­fesorul meu, Florin Zamfirescu, ne-a spus: „Nu mă cu­noaș­teți, nu vă cunosc. Astăzi o pornim pe un drum nou, pe care îl vom descoperi îm­preună.” După ore, se duce la o colegă și îi spune: „Medeea, să îi transmiți tatălui tău salutări!” Apoi la un coleg: „Tudor, salut-o pe Iarina din partea mea!” Și am realizat că toți colegii mei erau copiii cuiva din lumea teatrului. „Caș­cavale”, mi-am spus, „iar ești al nimănui!” Cu asta eram obișnuit. Nou era faptul că de data asta chiar aveam să devin Actor.

Foto: komiti.media, HBO