„Ceata lui Pițigoi” este un cântecel pe care l-am învățat în copilărie și pe care îl fredonez în gând în fiecare primăvară, atunci când natura se trezește la viață, în „scandalul” vesel al păsărilor care îmi cântă în geam. Nu mi-am închipuit însă că voi ajunge să cunosc mai îndeaproape semnificația expresiei pe care a folosit-o autorul versurilor, probabil în urma unei experiențe similare cu a mea.
Ca să intru pe firul întâmplării, trebuie să vă spun că în Constanța iernile nu sunt foarte geroase, dar puterea vântului amplifică mult frigul, astfel încât chiar la temperaturi nu prea scăzute, iarna este mult mai greu de suportat decât în orașele care reprezintă, pe harta României, poluri ale gerului.
Într-o astfel de seară vântoasă, am auzit foarte clar zgomote ciudate, care culmea, se auzeau chiar din mijlocul bucătăriei. Nu prea știam ce să cred și așa, pe întuneric, am început să mă apropii de ceea ce părea a fi sursa gălăgiei stârnite din senin. După ce am ascultat câteva minute, am înțeles: în burlanul hotei mele se adăpostiseră câteva vrăbiuțe care, țopăind înăuntru, reușiseră, pentru câteva momente, să mă alarmeze. Întâmplarea mi-a schimbat planurile, și chiar din acea noapte, am renunțat la orice intenții care ar fi putut să le oblige să-și părăsească adăpostul. Lumina sau ventilatorul hotei le-ar fi putut alunga din căldura culcușului, în vâltoarea iernii de afară. A doua zi, dimineața a început într-un mod cu totul neașteptat: o întreagă suită de ciripituri și piuituri mi-au dat deșteptarea și m-au făcut să înțeleg cum a inventat Graham Bell telefonul: după burlanul îngust, lărgimea hotei amplifica zgomotele și astfel am beneficiat de un adevărat concert matinal, ca mulțumire a îngăduinței mele față de musafirii nepoftiți. Am plecat la serviciu amuzată și bucuroasă că am avut ocazia să ajut, cumva, câțiva reprezentanți de seamă ai celor mai „vorbăreți” înaripați. Încă nu știam că urma să am parte de multe astfel de dimineți înviorătoare și că hota își schimbase pentru mult timp destinația, devenind ceas deșteptător. Evident, satisfăcut de adăpostul de o noapte, capul familiei de vrăbiuțe a decis ca întreaga ceată să petreacă iarna în noua locuință.
Iar într-o bună zi, am făcut cunoștință personal. În fața bucătăriei, avem un tei care ajunge până la etajul nostru. Pe ramurile lui, i-am văzut pe toți chiriașii mei, inclusiv pe noii membri care au apărut în primăvară, când se aliniau pentru lecțiile de zbor. Ne-am observat reciproc de aproape, practic de la o distanță de un metru, și am convingerea că așa cum eu am învățat să îmi identific foarte bine colocatarii, eram la rândul meu recunoscută ca gazdă înțelegătoare a lor.
Consensul a fost clar și fără echivoc de la bun început. Eu am renunțat să folosesc hota în acea iarnă, iar familia de vrăbiuțe mi-a oferit un adevărat serial, cu episoade zilnice, asupra vieții păsărilor, ca într-un reportaj de pe Animal Planet.
MIHAELA E. – Constanța
Superb! Multumim!