ZOIA ALECU – „Iubesc folk-ul cu toată ființa mea”

„S-a făcut multă tevatură, dar asta nu înseamnă că blestematul de virus nu este printre noi”

– Dragă Zoia, după luni de izolare, din ca­uza nesfârșitei pandemii cu coronavirus, lu­crurile par și mai tulburi decât la început. Sun­tem departe de normalitatea visată, mai avem mult de tras şi multe răni de pansat. Ai reușit să de­pășești provocările?

– Chiar dacă în lunile acestea de carantină mi-au fost anulate zece concerte, m-am descur­cat. Eu, fiind membru UCMR (Uniunea Com­po­zi­torilor) și membru CREDIDAM (Centrul pentru drep­turile conexe artiştilor), am mai câştigat câte ceva de acolo. Cu ce mai pusesem deoparte până s-a declarat starea de izolare, am reuşit cât de cât să mă descurc. Toate astea, la capitolul bani. Alt­fel, da, este greu. Eu nu prea pot sta cu mască, pen­tru că am o sinuzită cronică, iar afecţiunea aceasta îmi dă mari dificultăţi de respiraţie. Toc­mai de aceea am evitat şi evit pe cât posibil ie­şirile în medii închise.

– Pe parcursul stării de urgenţă am observat că ai fost destul de vocală, îndemnând lumea să stea acasă. Te-a speriat virusul?

– N-a fost vorba de teamă. Am îndemnat oa­menii să stea acasă pentru că ne protejăm mai bine izolându-ne. Foarte multă lume nu credea în această pandemie. Şi eu, la rândul meu, am convingerea că s-a făcut prea multă tevatură, dar asta nu înseamnă că blestematul de virus nu este printre noi. Ba chiar crește! Personal, ştiu trei cazuri de apropiaţi care au suferit de pe urma lui. Este adevărat că oamenii aveau şi alte boli, dar asta nu exclude prezenţa virusului. Virusul există, chiar dacă interesele politice şi economice la nivel mondial, de pe urma lui, sunt enorme. Ar trebui să ne obişnuim cu ideea că noi, oamenii de rând, suntem foarte mici, că suntem controlaţi ca păpuşile pe aţe. Se ştie totul despre fiecare dintre noi, iar sub falsa impresie de libertate în care trăim, suntem de fapt manipulaţi îngrozitor. Oda­tă ce ştim asta, ar trebui să ne calmăm şi să ne vedem de-ale noastre, că oricum nu putem face mare lucru să oprim aceste interese.

„Ne vom separa și mai tare”

– Crezi că distanțarea care ne-a fost impusă va avea drept replică apropierea, afecțiunea, manifestările colective?

– Din păcate, eu cred că ne vom separa şi mai tare. Când ne vom întoarce cu totul la o viaţă normală, vom fi atât de ocupaţi să recuperăm munca, banii, tot ceea ce pier­duserăm, încât mai degrabă ne vom înrăi, decât să ne repezim unii la alţii, să recuperăm dragostea, vorbele, poveştile. În plus, frica de îmbolnăvire va fi prezentă printre noi mult timp, mai ales în familiile cu copii mici sau la oamenii în vârstă… Chiar dacă unii dintre noi am învăţat câte ceva în perioada asta despre boală, despre mă­surile de pro­tec­ție, după cum vezi, marea majoritate a românilor abia au așteptat să o ia de la ca­păt cu ce făceau, poate chiar mai abitir ca înainte.

– Dar tu, Zoia, în ce relaţie te afli cu singu­ră­tatea?

– Mie îmi este prietenă bună singurătatea. Sunt foar­te obişnuită să stau sin­gură, deşi am un prieten, un om drag și apropiat. În­să ştim amândoi foarte bi­ne cum să ne lăsăm spaţii, cum funcţionează fiecare dintre noi, în aşa fel încât să nu ne sufocăm. Mai am şi norocul unei case care are curte, ceea ce înlătură o mulţime din frustrări. Dar, în general, sunt foarte obişnuită să fiu singură, am exersat îndelung asta şi îmi e bine aşa. Am avut un avantaj în pandemie din acest punct de vedere, ha! ha! Când eşti un artist ca mine, adică genul care compune şi scrie versuri, orele de singurătate sunt obligatorii. Eu nu am putut trăi niciodată fără ele, deşi am mulţi oameni dragi în preajmă, sunt prietenoasă, glumeaţă, „de viaţă”, cum se spune… Norocul meu este că am fost întotdeauna con­ştientă de nevoia mea de singurătate şi inti­mitate artistică, nu am făcut com­pro­misuri în acest sens şi am avut alături oa­meni care au înţeles acest lucru. Alţii nu sunt atât de norocoşi. Există multe cupluri, care, pentru că stau atât de multă vreme împreună, ajung să nu se mai suporte, ba chiar să devină vio­lenţi. E foarte trist când mai sunt şi co­pii la mijloc. Aşadar, singurătatea pare mult mai uşoară când este exersată, măcar din timp în timp. În plus, duce la o cunoaştere de sine profundă, onestă, ceea ce este iar extraor­di­nar de bine pentru fiecare dintre noi.

„Folk-ul nu e uitat. Este un gen muzical foarte îndrăgit”

– Folk-ul însuşi pare un gen muzical al sin­gurătăţii, o muzică aflată cumva la mar­ginea scenei…

– Doar pare! Am simţit şi în tonul tău în­doiala! Repet, pare! Nu este deloc aşa. Faptul că nu este promovat deloc la radio şi televiziune nu înseamnă că e un gen abandonat. Publicul pre­zent la concerte îți contrazice cu vehemenţă im­presia. Folk-ul nu e nicidecum uitat, ba chiar rămâne unul dintre cele mai îndrăgite genuri mu­zicale printre români. Exis­tă o mulţime de festi­valuri de gen, cel puţin zece pe an, răspândite în toată ţara. Ele se ţin de ani şi ani, tocmai pentru că prezenţa publicului la ase­menea evenimente este foar­te numeroasă. Oameni de toate vârstele, frumoşi, atenţi, critici, un public de o certă valoare. Este ade­vă­rat că numărul spec­tatorilor este strâns legat de „lista de meniuri”, adică de numele trecute pe afiş. Dacă în meniu scrie Doru Stănculescu, Nicu Ali­fantis, Vintilă, Şeicaru, Ducu Bertzi, Alina Ma­nole, Zoia Alecu, Maria Gheorghiu, Chilian, Mircea Baniciu, Marius Baciu şi alţii… garantez că sala de spectacole sau pajiştea de festival vor fi arhipline. De când cu Internetul, nu e deloc uşor să epuizezi biletele unui eveniment muzical de calitate, dar iată că folk-ul reuşeşte.

Omul, chitara și poezia

– Dacă tot am ajuns la folk, hai să despicăm firu-n patru, să aflăm ceva din intimitatea lui. De pildă, cum este să fii singur pe scenă, doar tu și chitara ta, fără trupă care să te susțină, fă­ră jocuri de lumini, tot fără arsenalul care dă mă­reția unui spectacol ?

– Am avut și eu douăzeci de ani de carieră cu trupă, alături de Sfinx Experience – perioadă de mare succes, în ţară şi străinătate. Cu Mişu Cer­nea şi Crina Mardare suntem şi azi cei mai buni prieteni, chiar îmi este dor de ei, pentru că nu ne-am văzut din februarie, de la ziua lui Mişu. Ei, dacă după această perioadă eu am decis să revin la prima mea iubire, folk-ul, înseamnă că nu e chiar aşa de rău să fii singur pe scenă. Ca un ar­gument în plus, îţi spun că, la un moment dat, am încercat să cânt pe negativ pe scenă, dar publi­cului nu i-a plăcut: au ales în unanimitate folk-ul clasic: omul, chitara, poezia. Acest triunghi es­te magic, iar dacă el funcţionează frumos, publicul nu te lasă să te simţi singur pe scenă. Dar trebuie să ai un anume farmec, să ştii să-i cucereşti. Dacă nu reuşeşti să captezi publicul prin prezenţa ta, prin felul în care-i vorbeşti, în care-i priveşti, chiar trebuie să te laşi de muzica asta.

– Originalitatea în folk mi se pare azi un ţel extrem de dificil de atins…

– Oooh, da, este complicat. Cel mai mult contează să-ţi cânţi propriile poezii. Sunt puţini cantautori de gen în România, iar eu mă număr cu mândrie printre ei. Cânt doar ceea ce compun eu, pe versuri proprii. Nu e meritul meu, este al lui Dumnezeu, care m-a înzestrat cu acest talent. În cazul folk-ului, versurile sunt mai importante decât linia melodică, cuvintele şi mesajul lor contează cel mai mult. Pe lângă poezie, acest gen muzical a avut, multe perioade din istorie, un pu­ternic spirit de frondă, a fost vârful de lance al pro­testelor şi revoluţiilor. Iată încă o dovadă a pu­terii incredibile a cuvântului, a poeziei cântate. Iubesc folk-ul cu toată fiinţa mea. Uite, la un mo­ment dat, mi s-a propus să cânt operă, aveam ca­lităţi vocale native de a o face, atingeam cinci oc­tave şi jumătate pe voce. În perioada mea de în­ceput, marele muzicolog Emilia Comişel m-a su­nat şi mi-a spus că am aur în voce, iar eu, să cad din picioare de emoţie, răvăşită total… Nu mi s-a urcat la cap, însă, am continuat să merg pe dru­mul meu. Îmi place opera, dar nu e de mine. Eu trebuie să vorbesc, să interacţionez cu oamenii, să povestesc cu publicul, iar opera nu-ţi acordă şansa unei asemenea interacţiuni, nu e un gen muzical prea cald. Și mai există un motiv: îmi pla­ce să vorbesc şi să cânt româneşte. De asta n-am rămas în străinătate, deși am cântat așa de mult peste graniță. Ador să scriu poezie. Am peste trei sute de texte scrise pentru alţii, în afară de cele pe care le cânt eu. Este grea frazarea când ai sunete precum „î”, „ă”, „şt”, „nt”, dar eu chiar mă mândresc că pot cânta şi să pronunţ în aşa fel încât fiecare literă să fie bine au­zită. E solicitant şi fru­mos în acelaşi timp, nu aş da „lupta” asta cu rimele pentru nimic în lume.

– Ce te inspiră pe tine, Zoia, când scrii?

– Orice mă inspiră. Şi un arici care-mi traver­sea­ză grădina. Nu există limite – orice moment, sentiment, poveste mă poate inspira. Singura problemă este să nu fiu distrasă în aceste mo­mente de inspiraţie. Când clipele acelea unice îmi sunt întrerupte, ideea a zburat la fel de repede cum a venit. Tocmai de aceea am nevoie din timp în timp de singurătatea de care vorbeam. Sunt un om hipersensibil, foarte empatic şi, sincer, nu ştiu dacă acestea sunt întotdeauna calităţi. Pentru un com­pozitor, cred că da; dar pentru un om este destul de copleşitor să fii atât de deschis la sen­timentele celor din jur. Aşadar, e greu de spus cum e mai bine. Dar un defect am cu siguranţă: capacitatea redusă de concentrare. Ca să rămân într-o anumită stare, una creativă, liberă, chiar nu trebuie să se audă nici musca în jurul meu. Noroc că, în acest sens, am un prieten care îmi este aproape de zeci de ani: un casetofon din acela vechi de tot, cu funcţie de înregistrare, care poate mări sau micşora viteza de redare a sunetelor. El mă ajută să-mi imprim imediat ideile, pentru ca apoi să le pun pe note. Nu-ţi spun de câte ori l-am reparat, i-am schimbat curelele sau rotiţele, iar asta nu e lucru uşor, la aşa o antichitate… Dar e al meu, e partenerul meu de nădejde în muzică.

În aşteptarea noii generaţii de folk-işti

– Tinerii ar zice că e o metodă învechită, când tehnologia de azi este atât de avansată…

– Între tinerii de azi sunt multe talente, iar între aceste talente sunt şi oameni frumoşi. Alţi tineri, fie ei şi de mare succes, nu ar fi însă niciodată „vedete” dacă nu ar exista această tehnologie, pentru că ei nu au alte calităţi decât cele fizice. Mai pe scurt, nu au voce. Înţeleg foarte bine retorica întrebării tale, ea nu este legată de casetofonul meu iubit, ci de nivelul muzicii de azi. Există artişti şi artişti, iar timpul ne va spune cel mai bine cine va confirma sau nu. De felul meu, sunt destul de critică, dar nu sunt rea. Cânţi fals, îţi spun, ai plagiat poate fără să-ţi dai seama, îţi atrag atenţia. Câteodată, oamenii mă urăsc pentru sinceritatea asta, aşa că în ultima vreme mă abţin de la comentarii de orice fel. Am observat că foarte pu­ţini sunt dispuşi să schim­be ceva, aşa că nu mi-am mai bătut capul. Am făcut primii patru ani de şcoală la Liceul de Muzică „Geor­ge Enescu” din Bucu­reşti, la vioară. Nu există nimic altceva mai bun decât acest instrument care să-ţi for­me­ze auzul. Eu sunt unul din­tre acei oameni hărăziţi cu auz ab­solut. Nu ştiu dacă m-am născut aşa sau la el a contribuit stu­diul, pentru că eu am consta­tat calitatea aceas­ta destul de târziu. Dar nu trebuie să ai aceas­tă ca­li­tate ca să rezişti în mu­zică, este su­ficient să cânţi corect, să fii original, să ştii să cânţi direct ini­milor oa­menilor, nu urechilor. Publicul tre­bu­ie să ră­mâ­nă acolo, în fa­ţa ta, să citeşti în privirea lui, să simţi că tocmai ai schim­­bat ceva în sufletul lui.

– În folk există o con­curență pentru ge­nerația ta? Apar talente tinere?

– Deocamdată, în afară de Alina Manole şi Florin Chilian, nu prea pot spune că sunt în folk valori tinere care să-şi fi dovedit deja valoarea. Alina are puţin peste pa­truzeci de ani, este o fată de o inteligenţă rară, fru­moasă şi doldora de har. În rest, tineri folkişti de valoare sunt destul de puţini, deși există foarte mult interes pentru folk între adolescenţi. Am par­ticipat la multe eve­nimente în licee şi am ob­servat cu mare bucurie şi speranţă cum în fiecare şcoală existau cam douăzeci de copii care ştiau să cânte la chi­tară, care erau ataşaţi de folk şi chiar aveau talent. Ei, de aici încolo, dacă ai am­prentă vo­cală, dacă ai un timbru cu personalitate, atracţie pentru poezie şi multă voinţă, trebuie să ştii că lu­mea asta a muzicii folk este destul de prie­tenoasă – te va primi, te va susţine şi vei reuşi.

– Zoia, a trecut deja jumătate din acest an dificil. Ai curajul să faci planuri pentru cea­lal­tă jumătate?

– Timid, aşa. Suflăm şi-n iaurt. Ha! Ha! Dar, uite, mi-aş dori foar­te mult să fac un disc cu piesele pe care le am eu din arhiva radio. Adică înre­gis­trări mono, vechi, ale unor me­lodii de care sunt foarte ataşată şi ca­re ar a­părea cu vo­cea mea de a­tunci. Piese precum „Po­­rum­biţa”, „Ba­la­dă”, „Sălbatic e vân­tul” ar fi dis­po­nibile prin înregistrările vechi, dar curăţate bine, cu tehnologia de azi. Cred că ar merita melodiile acelea o a doua şansă, mai ales că vin dintr-o perioadă glorioasă a muzicii folk. În rest, pe online nu sunt prezentă, după moda actuală, nu am acasă mijloacele tehnice să o fac cum trebuie şi, sincer, nici nu-mi place ideea. Consider că sunt arhisuficiente momen­tele mele de pe YouTube, pentru cine vrea mă vadă. Ce să zic, până la primul concert, mă bucur că am timp de mica mea grădină, să mai răresc din albăstrelele care invadaseră de tot şi să fac loc altor flori. Casa mea a primit, în sfârşit, cură­ţenia bine­me­ri­tată, pentru că între două bagaje, în mod nor­mal, las în urmă un mare haos. În momentul în care nu va mai fi un pericol să stăm mai mulţi oameni într-un studio, voi începe cu avânt să lucrez la album.

– Zoia, te rog să ne vorbești la final despre câteva lucruri care te fac să râzi. Veselia, cred eu, este cel mai straşnic medicament în această perioadă…

– Apreciez umorul fin, sunt mare amatoare de glume bune. Îi ador pe Birlic, pe Bourvil, pe Louis de Funès; să urmăresc un film cu ei mă în­veseleşte pentru o bună bucată de timp. Cara­gia­le este divin pentru mine. Îl citesc şi îl recitesc, şi mă gândesc ce carieră ar putea face în zilele noas­tre. Mai ceva ca pe vremea dumnealui. Ab­solut tot ce spunea el, ce ironiza el e încă actual. Ba chiar aş putea spune că azi ne-am ticăloşit mai mult şi am căpătat şi ustensilele să o facem – prin Internet. Aaah, încă ceva: copiii haioşi şi inteligenţi sunt alte minuni care mă fac să zâmbesc, iar nepoţica mea e în vâr­ful piramidei. În copiii aceştia magici ne stă speranţa!