„Tot ce ține de artă vine de undeva, de sus” (de vorbă cu MĂDĂLINA STAN, o tânără și foarte talentată plasticiană din Hunedoara)

Intru în Hunedoara prin partea ei istorică, pli­nă de case vechi. Nu departe, blocuri încă noi și curate stau înșirate, și ele, în soarele de vară. Bizar destin pen­tru un oraș ce a trebuit să ac­cepte regalitatea Hu­niazilor, alături de Combinatul siderur­gic al epocii comuniste, care zace acum ca un ani­mal preistoric, înlemnit pe vecie. Dar eu n-am venit aici ca să întâlnesc o tânără plas­ticiană, al cărei nume a devenit, la doar 25 de ani, renume: Mă­dălina Stan. Foarte talentată cre­atoare de modă și colaje textile, răs­plătită deja cu premii pentru creația ei, după ce a terminat Facultatea de Artă din Cluj, a ales să se întoarcă și să creeze acasă, la Hunedoara, înconjurată de liniștea verde a orașului.

Ușa apartamentului devenit studio de creație mi-a fost deschisă de bunica Mă­dă­linei. M-a primit ceremonioasă și zâm­bitoare, în stil clasic, ardelenesc. Apoi Mă­dălina a început să-și cearnă poveș­tile. Și ceasul din perete a părut că a în­cetinit…

„Când am plecat la facultate, la Cluj, primul meu gând a fost să mă întorc acasă”

– Mădălina, cum este să fii artist în Hunedoara? Impresia generală este că ar fi un oraş sărac și cam abandonat.

– Eu nu văd deloc Hunedoara drept un oraş sărac sau abandonat. Îmi pare a fi la fel de plin de viaţă ca în copilărie. De altfel, atunci când am plecat la Cluj, la facultate, primul meu gând a fost să mă întorc aici. Voiam să pot să fac ceva aici şi să şi prosper. Și nu mă simt deloc singură. Poate că nu e viața aici la fel de vie ca în marile centre univer­sitare ale țării, dar Hunedoara e încă plină de viaţă şi de artiști. Majoritatea sunt pictori şi sculptori formați la Timişoara. Până la urmă, arta trăieşte oriunde pe Pământ. Bineînțeles că nu poţi să stai o viață în atelier. Dar se fac şi expoziţii aici, la Galeria de artă. Poate nu așa multe ca la Deva, capitala ju­dețului, dar totuși, se mişcă lucrurile. Sigur că am fost îndemnată să rămân la Cluj sau să vin la Bucu­reşti. Poate că acolo ai şanse să creşti mai repede și pe un drum mai scurt. Dar eu prefer dru­murile lungi şi sigure. Din păcate, tinerii de vârsta mea nu se mai întorc în orașele lor. Am mulți colegi care au rămas în Cluj sau au plecat la București. Sunt printre puținii care s-au întors în orașul lor de baștină.

– Părinții te-au sprijinit în visele tale de artistă?

– Ai mei m-au sprijinit mereu. Dar încerc şi eu, la rândul meu, să mă ajut. Să îmi păstrez pasiunea, dar să și pot trăi de pe urma lu­cru­lui meu. Anul acesta, de pildă, m-am angajat ca profesor de arte. A fost un an, de altfel, surprinzător! Nu ştiam că e aşa de frumos să fii profesor. Am învăţat o mulțime de lucruri de la elevii mei.

– Am constatat, cu surpriză, că, văzută de-aproape, Hunedoara e verde. Nu mai are nimic siderurgic în ea. E plină de flori și de păsări.

– Mie îmi plac foarte mult copacii. Este unul din oraşele care încă mai au arbori, e aşa cum îl ştiu eu de când eram mică. Nu e deloc betonat. Mă simt cu adevărat, împlinită şi liniştită aici. Timpul trecea prea repede în Cluj, când eram studentă. Nu-mi mai ajungeau ziua și noap­tea să fac tot ce-mi pro­pu­sesem. Agitaţia per­manentă a orașului te ținea captiv şi ajungeai să simţi că nu-ţi mai ajun­ge timpul nici să respiri. Re­ve­nirea acasă a fost deci­sivă, senzaţia că pot să stau, că se aşează gându­rile şi ideile şi tot. Con­tează foarte mult mediul pentru un artist. Pentru că noi suntem foarte sen­sibili vizual. Un mediu agitat îți poate distruge echi­librul creației. Iar aici, la Hunedoara, m-am regăsit. Pu­team să fac iarăși tot ce îmi propuneam. Încă un motiv pentru care m-am întors.

– Poți trăi din ce faci, ai vânzări?

– Am avut prezentări de colecții la Deva, la Sibiu, la Cluj și la București. Au fost câțiva oameni cu bani care au venit să cumpere. Trebuie să învăț cum să manevrez lucrurile astea, pentru că piața artei e încă incertă. Nu știm prea bine cum să ne apreciem și să punem un preț, cum funcționează. Cel puțin noi, cei care nu am colaborat cu galerii sau cu critici sau cu curatori mai puternici din București sau din Cluj, nu ne pricepem.

„Eu și bunica suntem așa, o mică făbricuță”

– De ce lucrezi în casa bunicii?

– Lucrez la bunica, și în special în această cameră, pentru că este un pic mai întunecată, mai în penumbră. Asta, și din cauza copacilor de afară. Dar mie îmi place mediul ăsta nu tocmai luminos. Multor pictori le trebuie multă lumină pentru a vedea clar culorile. La mine e invers. Îmi plac în­tunericul și atmosfera umbroasă. Iar drăguța de bunica este mereu alături de mine. De multe ori, facem un tandem și coasem împreună ceva. Am o maşină de cusut „Ileana”, maşină veche… Eram prin clasa a noua sau a zecea, când am început pri­ma dată să cos la ea. „Ileana” a cam ruginit acum. A îmbătrânit. Func­ţio­nează, dar eu nu am mai folosit-o de când mi-am luat o maşină electrică. Am două. Una este casnică şi cealaltă este pentru sur­filat. Când începem să coasem amândouă, bunica dincolo, eu aici, suntem aşa, o mică făbricuţă. Ea și gătește, face multe prăjituri, dar când lucrez, mă afund așa tare în lucru, că uit să mai mănânc.

– De viața de dincolo de atelier mai ai vreme?

– Nu sunt genul care stă închis în atelier și se omoară acolo cu arta lui, cât e ziua de lungă. Uite, când vom termina convorbirea noas­tră, eu cu bu­nica mergem să plantăm niște pu­ieți de copaci. Luăm sapa, și gata! Fac de toate, așa îmi strâng ideile.

„Domnișoară, să știi că ai un simț al culorii foarte profund”

– Să o luăm cătinel, pe drumul vieţii tale, Mădălina. Cum ţi-ai des­coperit talentul?

– În copilărie, mă jucam cu păpu­șile și coloram, ca orice fetiță. Părinţii vedeau că desenez și că sunt atrasă mai ales de partea asta, textilă. Luam din cârpele mamei şi încercam să fac hăinuţe pentru păpuşi. Dar începutul meu adevărat în artă a fost în clasa a cincea. Atunci m-a remarcat profe­so­rul meu de desen. Avea ochi și expe­riență, fusese profesor și la Liceul de Arte din Deva, și el a văzut ceva în mine. Așa că mi-a chemat părinţii la şcoală. Și când sunt chemaţi părinţii la şcoală? Când copilul face vreo boacănă. S-au speriat, săracii, când colo, profesorul le-a spus că a descoperit la copilul lor că are talent. Și că merită să mă dea la Liceul de Arte din Deva. Mama s-a gândit mai întâi că sunt mi­cuţă, că va fi greu cu naveta de dimineaţă. Dar tata e genul de om călit şi energic şi a zis: „Să lăsăm fata să meargă la Liceul de Arte, dacă asta a re­comandat d-l profesor; poate e ceva de talentul ei”.

– Părinţii tăi erau legaţi, în vreun fel, de artă?

– Nu! Tata era electrician şi mama a lucrat în combinat, la CTC. Dar au crezut în mine. Şi aşa, mai mult convingând-o tata pe mama, am mers doi ani la Liceul de Arte din Deva, în fiecare zi, cu mama. 18 kilometri cu autobuzul. Doi ani de zile a mers mama cu mine. Ca o cloșcă. Mă ducea și mă aducea. Iar după ce am mai crescut un pic, printr-a 7-a, atâta am plâns și-am zis să mă duc singură. Si am reușit. Am mai încurcat eu autobuzele, dar n-am întârziat niciodată la școală. Și am ajuns cu bine și-acasă, de fiecare dată, până în clasa a 12-a.

– Cum ai deviat către artele textile?

– Inițial, aș fi vrut să fac design vestimentar, modă. Din clasa a șasea i-am spus d-nei profesoare Rugescu, de la Liceul de Arte din Deva, că-mi do­resc să devin ca dânsa. Am avut-o de la început pro­fesoară. Din clasa a șasea. Și acum, peste ani, am ajuns ca ea. Fac și design vestimentar și sunt și pro­fesor. Eu cred că un artist plastic, dacă vrea să ex­perimenteze, experimentează de toate. M-aș apuca să fac și sculptură. Știu să sculptez un bloc de piatră. M-aș încumeta. Dar revenind la întrebarea dvs., când am ajuns în clasa a noua, existau la Li­ceul de Artă din Deva trei departamente: pictură, sculptură și textile. Cum v-am spus, încă din clasa a șasea eram pornită pe costume și modă, dar cea mai apropiată de visul meu era clasa de textile. Mi-a folosit mult, pentru că am venit pregătită în fa­cultate, la Cluj, ca să lucrez cu materialele. Am avut colegi care nu aveau exercițiul ăsta, iar materialele sunt baza oricărui produs vestimentar.

– În schimb, încă din anii de studii la Cluj, tu ai obținut Bursa „Principesa Margareta”…

– Da, eram în primul an de facultate, când am aflat despre această bursă de la București. Am stat mult să mă gândesc dacă să aplic sau nu pentru ea. Mi-am trimis, totuși, dosarul, deși nu sperasem prea mult. Îmi spuneam: cineva din Hunedoara e posibil să fie acceptat la o bursă așa de importantă? Dar am trecut de prima probă și urma un interviu. Așa că m-am dus la București și acolo l-am întâlnit pe pictorul Ștefan Câlția, care era în comisie. La final, s-a uitat foarte lung la mine și mi-a zis: „Dom­ni­șoa­ră, să știi că ai un simț al culorii foarte profund”. Și am fost admisă. Fuseserăm peste 100 de candidați pe 13 locuri. O selecție riguroasă.

– Bursa „Principesa Margareta” are și însem­nătate materială?

– Da, în cei trei ani în care am fost bursier, am fost susţinută extrem de mult, mai ales în facultate, prin materiale, prin tot ce mi-am cumpărat, maşina de cusut, un aparat foto etc. Și pe lângă toate acestea, a fost minunat pentru că în fiecare lună eram chemaţi la Bucureşti, pentru diferite întâlniri. Tineri bursieri cu diferiţi mentori: artişti, muzicieni, diri­jori. Aveam tot felul de sesiuni în care dânşii ne împărtăşeau din experienţa lor. Iar asta a însemnat mai mult ca orice. Sunt multe persoane care mi-au dat mai mult decât credeam eu vreodată că o să pri­mesc. Plus că aveam şi expoziţii. Fundaţia organiza o primă expoziţie care se numea „Identităţi”, unde ne prezenta pe noi ca grup, dar aveam şi gala „Tinere talente”, de la fi­nal, când se termina anul, şi bursa, unde, pe lângă concertul celor de la muzică, pentru că eram tineri artişti plastici, dar şi tineri muzicieni, erau tot felul de personalităţi invitate, care ne vedeau şi ce lucrăm. Se ţinea la Teatrul Naţional. Iar noi eram de strajă lângă lucrări, încer­când să facem față impor­tanței eve­nimentului și protocolului.

„Personajul colecției mi-a apărut mai întâi în vis”

– Să trecem la arta ta. Ai aici niște costume frumoase…

– Sunt niște pantaloni tip fustă, două paltoane și o cămașă-rochie. Este ultima colecție făcută de mine, pentru master. Colecția se numește „Eon” și povestea ei e aparte. M-a surprins și pe mine, pentru că a coborât din visele mele. Știți, eu am niște caiete în care scriu ce visez și tot felul de alte idei care-mi vin în minte. De la notițele acelea a pornit totul. Per­so­najul pentru care am făcut această co­lecție mi-a apărut, mai întâi, în vis. Nu știu nici azi cum arată, îi știu doar statura și mai știu că este bărbat. Iar colecția mea este pentru bărbați. Mai întâi, îl visam­ în fiecare noapte, în diferite ipostaze. Multe cu încărcătură simbolică. Apoi, visele au început să se rărească și, pe 27 mai, a fost ultima „vi­zită” a lui Eon. Dar eu apucasem să gân­desc până atunci o colecție pentru acest personaj, o colecție garnisită cu toate simbolurile pe care el mi le arătase în vise.

– De ce l-ai botezat Eon?

– Numele i l-am pus într-o seară când eram în stare de veghe. A venit ca un fulger, fără să-l mai fi auzit vreodată. L-am notat și mi-am spus că trebuie să însemne ceva. L-am căutat pe urmă și am văzut ce înseamnă. Numele Eon vine de undeva din ve­chime. Reprezintă totalitatea puterilor divine. Când am descoperit asta, m-am cutremurat. Apoi am încercat să-mi construiesc toată colecția de cos­tume, pornind chiar de la străvechimea lui Eon. Dar am pus și fragmente din visele mele, scrise în caiete, printate pe haine. Și am încercat să-l las și pe Eon să scrie mesaje prin mâna mea. Și iată că a ieșit o colecție ce pare dintr-o altă dimensiune.

– Cum a fost primită seria Eon?

– Se pare că bine. La sfârșit de an, la Uni­ver­sitatea de Artă din Cluj, se organizează o gală a „De­partamentului de modă”. Gala este importantă, căci strânge specialiști și de­signeri din toată țara. Dar ceea ce m-a impresionat în mod de­osebit a fost că modelele care purtau hainele mele au spus, deşi nu veneau din domeniul artei și nici nu știau care-i tema – că s-au simțit ca dintr-o altă dimensiune.

– Designul vestimentar rămâne cea mai veche și tare pasiune a ta?

– Da. La doctorat tot cu asta vreau să continui. Poate pe cai și mai mari. Căci vreau să includ publicul în proiectele mele. Printr-o prezentare ivită brusc, în mijlocul orașului, fără alte pregătiri, fără nimic, ca să văd un pic reacția publicului.

– Așa cum trupele de actori și saltimbanci, în Evul Mediu, apăreau brusc în cetate?

– Cam așa ceva, doar că în timpul de acum. Iar proiectele am de gând să le desfășor chiar aici, în oraș. Hunedoara este cel mai bun mediu pentru mine.

„Textile cu lumini de pe Lună și Marte”

– Moda nu este singura ta pasiune. Faci și colaje textile de mare rafinament.

– Da, cochetez şi cu co­lajele textile, unde încerc să folosesc materiale tradiţionale, ca bum­bacul, mătasea, batistul. Dar şi materiale necon­ven­ţionale. În privința lor, te şi miri ce poţi să găseşti. De exem­plu, mă în­torceam odată acasă şi am găsit un parbriz de maşină spart, cu foarte multe cioburi risipite pe jos. M-am apucat să le adun și le-am apli­cat apoi pe textilele mele. De alt­fel, folosesc mul­te tehnici. Folo­sesc, de pildă, o tehnică de colorare a ma­terialului spe­cific japoneză. Se nu­meşte Shibori. Un pic schimbată, e drept: japonezii colo­rează cu diferite substanţe naturale, pe când eu am făcut invers, am decolorat materialele cu clor, dar în așa fel încât să obțin efecte de culoare în tehnica Shibori. Şi au ieşit forme interesante. Ca niște lumini de pe Lună și Marte.

„Cărțile mi-au adus cele mai multe teme”

– Ce te inspiră cel mai mult, Mădă­lina? Ceea ce faci, faci din capul tău sau după na­tură?

– Poate să te inspire orice. Şi o con­versaţie, şi un peisaj, şi faptul că mergi pe stradă şi auzi un cuvânt, şi o carte, mai ales. Mie îmi place mult să citesc. Dacă privesc acum în trecut, cred că ele, cărţile, au fost cele care mi-au adus cele mai multe teme. Căr­ţile mă inspiră pentru că ele sunt ca oamenii: așteaptă să-i descifrezi. Îmi place şi când întâlnesc un om, şi când întâlnesc o carte. Iar ideile, de obicei, îmi vin înainte să adorm. Vin nici eu nu ştiu de unde. De aceea am mereu un carneţel lângă mine, să notez. Ori­cum, eu aşa încep: cu mult, mult ex­pe­riment. Şi, înainte de toate, cu pa­siune. Căci odată ce intri în lucrare, nu mai ştii de tine. Noi suntem instru­men­tele artei, când creăm. Nu in­vers. Și eu cred că tot ce ţine de artă vine de undeva, de Sus.

Foto: EMIL COSTRUT (5)