A rămas celebru răspunsul de acum câțiva ani al lui Liviu Dragnea, care, întrebat de ce o recomandă pentru postul de șef al unui Departament ministerial pentru combaterea corupției pe o tânără cântăreață de muzică populară, a spus, citând o replică dintr-o comedie veche: „Vocea și talentul”. Ar fi fost de râs, dacă nu ar fi fost de plâns, căci felul în care Dragnea și-a ales colaboratorii (CV-ul profesional nu avea pe atunci nicio relevanță în fața slugărniciei) s-a dovedit catastrofal pentru România. Ar fi de râs și acum, dacă, obligați de iminența alegerilor locale, nu ar trebui să aruncăm un ochi în activitatea care îi „recomandă” pe cei care ne zâmbesc din afișele întinse prin toate orașele.
Există, nu-i vorbă, și excepții, oameni care, după o carieră de succes în privat, aleg să facă pasul spre politică, alternativă la a-și face bagajele pentru a trăi liniștiți în altă țară – dacă mai există liniște pe undeva prin lume, în vremurile astea. Însă, dincolo de excepții, vine „masa critică” a politicianului-tip al anilor 2000, ajuns deja la maturitate, după ani buni de „serviciu public”. De câteva săptămâni, presa și societatea civilă au început să ia la puricat CV-urile parlamentarilor, iar similitudinile sunt atât de numeroase și de frapante, c-ai fi tentat să crezi că toată clasa noastră politică a fost fabricată pe bandă rulantă, undeva prin Asia, pe vapor, și basculată, la balot, în marginea Bucureștiului, la „Dragonul Roșu”.
Invariabil, politicianul român standard a terminat o facultate privată obscură, de provincie, de multe ori după 25 de ani, alteori chiar după 35. După care, cuprins de febra cunoașterii, a ars etapele și-a mai făcut și două-trei masterate, în paralel sau doi ani într-unul, la universități de același „calibru”, asta în timp ce avea și două slujbe – desigur, la stat – și una la privat – că doar banii din contractele bănoase cu statul trebuiau să se scurgă pe undeva. Iarăși invariabil, puțina activitate privată a aleșilor noștri, de dinainte de a ajunge în funcții politice, e catastrofală, ei fiind directori generali peste firme cu zero angajați și cu datorii serioase la fisc. Dar asta nu-i împiedică să urce, treaptă cu treaptă, în ierarhia politică, să fie numiți mai întâi în consiliile de administrație ale companiilor de stat, pe sume babane, iar apoi să ajungă șefi de comisii parlamentare, în domenii de care habar n-au. Iar de aici până la un post de ministru nu mai e decât un pas…
Și uite așa, în vreme ce omul de rând își tocește coatele pe băncile unor facultăți serioase și își irosește tinerețea în multinaționale, muncind 12 ore pe zi, în speranța că-și va putea permite o mașină și o casă înainte de 40 de ani, politicianul trecut prin școală și prin viață ca gâsca prin apă e plictisit de-atâta sinecură pe bani publici și se gândește deja la pensia specială. Dacă mâine ar veni o mare companie privată de recrutare a forței de muncă și ar încerca să caute angajați dintre membrii actuali ai Parlamentului României, cu greu ar găsi altceva în afara șoferilor și a femeilor de serviciu de la Casa Poporului. Pare glumă, dar nu e: dintre politicieni, puțini ar trece de prima fază de selecție a CV-urilor.
