CV de politician

A rămas celebru răspunsul de acum câți­va ani al lui Liviu Dragnea, care, întrebat de ce o recomandă pentru postul de șef al unui Departament ministerial pentru combaterea corupției pe o tânără cântăreață de muzică populară, a spus, citând o re­pli­că dintr-o comedie veche: „Vo­cea și talentul”. Ar fi fost de râs, dacă nu ar fi fost de plâns, căci felul în care Drag­nea și-a ales colaboratorii (CV-ul pro­fesional nu avea pe atunci nicio relevanță în fața slugărniciei) s-a dovedit catastrofal pentru România. Ar fi de râs și acum, dacă, obligați de iminența ale­gerilor locale, nu ar trebui să aruncăm un ochi în activitatea care îi „recomandă” pe cei care ne zâmbesc din afișele întinse prin toate ora­șele.

Există, nu-i vorbă, și excepții, oameni care, după o carieră de succes în privat, aleg să facă pasul spre politică, alternativă la a-și face bagajele pentru a trăi liniștiți în altă țară – dacă mai există liniște pe undeva prin lume, în vremurile astea. Însă, dincolo de ex­cepții, vine „masa critică” a politi­cia­nu­lui-tip al anilor 2000, ajuns deja la matu­ri­tate, după ani buni de „serviciu public”. De câteva săptămâni, presa și societatea civilă au început să ia la puricat CV-urile parla­men­tarilor, iar similitudinile sunt atât de nu­meroase și de frapante, c-ai fi tentat să crezi că toată clasa noastră politică a fost fa­bricată pe bandă rulantă, undeva prin Asia, pe vapor, și basculată, la balot, în marginea Bucureștiului, la „Dragonul Roșu”.

Invariabil, politicianul român standard a terminat o facultate privată obscură, de pro­vincie, de multe ori după 25 de ani, alteori chiar după 35. După care, cuprins de febra cunoașterii, a ars etapele și-a mai făcut și două-trei masterate, în paralel sau doi ani într-unul, la universități de același „calibru”, asta în timp ce avea și două slujbe – desigur, la stat – și una la privat – că doar banii din contractele bănoase cu statul trebuiau să se scurgă pe undeva. Iarăși invariabil, puțina ac­ti­vitate privată a aleșilor noștri, de di­nainte de a ajunge în funcții politice, e ca­tastrofală, ei fiind directori generali peste fir­me cu zero angajați și cu datorii serioase la fisc. Dar asta nu-i împiedică să urce, treap­tă cu treaptă, în ierarhia politică, să fie numiți mai întâi în consiliile de admi­nis­trație ale companiilor de stat, pe sume baba­ne, iar apoi să ajungă șefi de comisii parla­mentare, în domenii de care habar n-au. Iar de aici până la un post de ministru nu mai e decât un pas…

Și uite așa, în vreme ce omul de rând își tocește coatele pe băncile unor facultăți se­rioase și își irosește tinerețea în multina­ționale, muncind 12 ore pe zi, în speranța că-și va putea permite o mașină și o casă îna­inte de 40 de ani, politicianul trecut prin școală și prin viață ca gâsca prin apă e plictisit de-atâta sinecură pe bani publici și se gândește deja la pensia specială. Dacă mâi­­ne ar veni o mare companie privată de re­crutare a forței de muncă și ar încerca să caute angajați dintre membrii actuali ai Par­lamentului României, cu greu ar găsi alt­ce­va în afara șoferilor și a femeilor de ser­viciu de la Casa Poporului. Pare glumă, dar nu e: dintre politicieni, puțini ar trece de prima fa­ză de selecție a CV-urilor.