Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Când viața spune povești: VALERIA URSAN, o doamnă a Brăilei de altădată

Pe Dunăre

Există oameni de care te desparţi cu zâm­betul pe buze şi cu dorinţa de a-i revedea. Există oameni în prezenţa cărora aproape că îţi este ruşine să fii trist, obosit sau descurajat, iar plictiseala pare un păcat de neiertat.

Deşi are 86 de ani, despre Valeria Ursan nu se poa­te spune că este „o doamnă în vârstă”, sau chiar dacă o spui, formula cere cu necesitate şi o com­pletare, ca să nu te faci vinovat faţă de adevăr. Orice tânăr ar tre­bui să o invidieze pentru patima cu care trăieşte, pentru optimis­mul şi energia cu care se urcă la volanul maşinii, înoată în Dunăre şi este, în continuare, dornică de călătorii.

S-a născut în Brăila, într-o fa­milie armeano-română, la în­cepu­tul veacului trecut. În 1927, Brăila era un oraş cosmopolit, unde toleranţa faţă de oamenii veniţi aici de peste mări şi ţări era una dintre valorile fundamentale. Dunărea a fost liantul care a îmbinat aceste „os­troa­ve” de diferite seminţii, într-o unitate şi o armonie desăvârşită. De la tatăl ei, de origine armeană, a moştenit dârzenia, înţelepciunea şi pofta de viaţă. De la mama ei, româncă, a primit spiritul iscoditor şi neobosita dorinţă de cunoaştere. Iar de la Dunăre a dobândit spiritul de aventură şi, poate, curajul de a-şi manifesta ferm acţiunile şi convingerile.

Istoria povestită cu sufletul

„Dorinţa mea cea mai mare acum, în iarna vieţii, este să nu mor până nu voi putea povesti şi transmite tot ce am văzut, ce-am auzit şi ce-am trăit, pentru ca aceste amintiri dragi să nu dispară odată cu mine. Dintre toate, cea mai preţioasă este istoria acestui oraş şi a oamenilor care, din iubire, l-au clădit şi l-au îmbogăţit”. Doamna Ursan începe să spună povestea privindu-mă cu ochii ei albaştri și-atât de limpezi, că-i poţi vedea adâncul sufletului prin ei.

A fost odată, demult, un oraş frumos, care s-a născut din iubirea ingenuă dintre „zeul fluviilor”, măreţul Danubius, şi un ţărm virgin, care se afla la intersecţia a trei provincii istorice româneşti – Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea. Şi această veche aşezare românească se numea Brăila. După semnarea Tratatului de la Adrianopol, din 1829, raiaua Ibrail s-a desprins de sub puterea „Sublimei Porţi” şi a început un proces fulminant de dezvoltare economică, socială şi culturală. Primul pas a fost dărâmarea cetăţii ce amintea aprig de dominaţia otomană. S-a dărâmat cetatea, şi în câţiva ani s-a construit Grădina Mare, apoi, rând pe rând, şcoli, spitale, biserici, bănci, teatrul.

„Te înfiori când te gândeşti cât de repede s-au construit toate! Stau şi mă gândesc de ce este acum Brăila atât de pustie. Dunărea era iubită. Se vedea că de acolo îşi trage oraşul seva”. Într-adevăr, străvechiul fluviu a adus vapoarele cu negustori din toate ţările, a adus în „cetatea Chirei Chi­ralina” iubirea. Căci aceşti comercianţi au văzut fetele frumoase ale Bărăganului, s-au aşezat, s-au că­sătorit şi au rămas aici, indiferent de na­ţio­nalitate. Ei au fost rădăcina oraşului, şi-au pus inteligenţa şi banii în slujba lui, şi din dra­gostea lor s-a ridicat Brăila, un oraş bogat, un oraş de care fiecare era mândru. Astfel trăiau lao­laltă, în pace şi bună înţelegere, greci, ar­meni, evrei, italieni, ruşi, bulgari şi români.

Armeanul „risipitor”

Strada Misiţilor, lângă port, unde se stabilea preţul grâului pentru Europa

Unul dintre negustorii care s-a îndrăgostit de acest ţărm a fost tatăl Valeriei Ursan, Hovsep Va­soian. Era un bărbat robust, puternic, mândru, tră­sături ce aminteau de străvechiul popor armean, al cărui imperiu se întinsese odată de la Marea Neagră la Marea Caspică şi de la Caucazul Mare la Marea Mediterană. Avea, de asemenea, deosebite abilităţi în ale negustoriei, astfel că a deschis în localitate două brutării care aprovi­zionau cu pâine mai toate şcolile, restaurantele şi spitalele.

„Am crescut într-o casă în care credinţa şi res­pectul pentru muncă erau primordiale. Se fă­cea semnul crucii pe spa­tele pâinii, înainte de a fi tăiată, iar banii, eram învăţaţi, eu şi fraţii mei, că se fac cu sudoarea frun­ţii. Nu ne-au lipsit niciodată, dar nici nu au rămas, deşi din câştigul adus de cele două bru­tării, alţii ar fi făcut avere. Biata mama, dorind să cum­­pere câte o casă fiecărui copil, punea mereu deo­parte bani din calea „armeanului risipitor”, cum îl numea bunica pe tata. Să dai şi altora din ce-ţi prisoseşte ţie, spunea tata, şi să te bucuri de bogăţia ce-ţi rămâne în suflet şi în minte!”. Doamna Ursan oftează abia perceptibil, cu ochii plini de dor şi amintiri. Hovsep Vasoian nu era un bărbat sever, deşi aşa voia să pară. Soacra lui, româncă, nu prea îl avea la inimă, pentru că nu pricepea cum de el, negustor bogat şi inteligent, putea, de exemplu, să stea la aceeaşi masă cu lucrătorii. Dar domnul Va­soian putea, pentru că îşi iubea brutăria, îi îndrăgise pe lucrători şi îi trata cu respect. De aceea, erau mulţi oameni nu numai din comunitatea armeană, dar şi dintre români, care îi solicitau sprijinul financiar şi moral. Şi domnul Vasoian întotdeauna îi ajuta cu generozitate şi cu credinţă. Dar cel mai mult îşi iubea copiii! Dimi­nea­ţa, înainte de a ple­ca de acasă, tre­cea prin camera lor şi le lăsa sub pernă roşcove, ciocolată şi alune, deși tot el se su­păra foarte tare dacă mai târziu, la prânz, nu mâncau. Orfan de mic, su­fe­rise de foame şi să­ră­­cie, și suporta mof­­turile copiilor. Tare-i mai era frică mi­cuţei Valeria de tatăl ei, când se su­păra, deşi nu o lovise niciodată. Era su­fi­cient să se uite în ochii ei şi se cutre­mura. Dar după ce i-a as­cultat, într-o zi, povestea, l-a iubit și mai mult. „Eu, la 12 ani, am văzut cum, în faţa ochilor mei, familia mea a fost căsăpită de turci. Mai rămăseseră mama şi sora mea mai mare. Ma­ma îşi smulgea părul din cap, ţipând după H­atun, sora mea de trei ani, care dispăruse în grozăvia ce se petrecea. M-am dus să o caut. Când am ieşit, în curte, peste tot erau numai morţi. Plutea un aer cumplit de sânge şi groază. Deodată, un bătrân m-a tras lângă el, printre morţi, spunându-mi să tac şi să stau neclintit. Venea un alt val de ucigaşi. Când pericolul a trecut, şi negăsind-o pe Hatun, m-am întors acasă. Casa ardea, odată cu mama”. Atunci a fost singura dată când domnul Vasoian le-a vorbit copiilor despre copilăria lui şi despre familie.

Masacrul armenilor, de la sfârşitul secolului XIX, estimat la peste un milion cinci sute de vic­time, în cele două genociduri înfăptuite de Im­pe­riul Otoman, reprezintă una dintre cele mai cum­plite şi nemiloase represiuni care au existat vreo­dată în istorie. În fiecare an, pe 24 aprilie, la Brăila, ca peste tot în lume, cei aproximativ 20 de armeni care au mai rămas în oraş îşi comemorează şi îşi plâng strămoşii.

Poveşti din portul Brăilei

Petrecere la Lacul Sărat, de ziua Regelui (10 mai 1936). În mijloc, Valeria

Copilăria Valeriei a fost ca o revanşă faţă de cum­plitele încercări prin care a trecut tatăl ei. Larma orașului, culorile mereu schimbătoare ale Dunării și viața trepidantă a portului o fascinau prin forfota aceea neobosită. Fetița vedea oameni de toate felurile şi de toate rasele, auzea toate limbile pământului şi afla despre cele mai stranii ţări şi locuri din lumea largă. Acolo îşi găsea Valeria re­fugiul. Printre marinari, hamali, negustori, pe malul Dunării, pe care o iubea ca pe o soră mai mare. Vi­sul ei arzător era să se facă marinar şi să plece de­parte, să străbată lumea pe un vapor. Îngrijoraţi de escapadele ei, părinţii l-au însărcinat pe vizitiul Gheorghe să o supravegheze. Astfel s-a hotărât ca în fiecare zi, dimineața, Valeria să meargă cu Gheor­­ghe în port, să distribuie pâinea. În fiecare zi vedea şi afla ceva nou, iar seara, acasă, îi povestea totul, cu lux de amănunte, mamei, care o privea îngrijorată. „Oare ce o să se aleagă de fata asta atât de zbuciumată?”, se întreba. Într-una din zile, mi­cuţa a descoperit în mulţimea de negustori, pe lângă birourile portului, nişte fete frumoase, îm­brăcate cu rochii lungi, colorate, cu bucheţele de flori agăţate în piept. „Mămico, să ştii că azi nea’ Gheorghe a dat pâine într-un palat. Erau acolo nişte zâne frumoase, îmbrăcate ca în poveşti!”. Abia peste ani a aflat Valeria că zânele acelea erau fetele „cu condicuţă” ale celebrei „tanti Elvira”.

Tare mult îi plăcea Valeriei să privească hamalii, care nu mai pridideau cu încărcatul şi descărcatul vapoarelor. Din „burţile” navelor, ei scoteau fel de fel de minunăţii, fructe exotice, mirodenii, cafea, peşte oceanic. Bieţii hamali, pe jumătate dezbrăcaţi, descărcau din vagoane şi cărau în spinare către vapoare zeci de saci grei cu grâu, de câte 100 de kilograme. Istovitoarea lor muncă era neîntreruptă, din zorii zilei şi până la apusul soarelui. Uneori, da­că avea norocul să scape de nea’ Gheorghe, Valeria îi urmărea şi după „încheierea progra­mu­lui”, când hamalii îşi târau paşii către tavernele măr­ginaşe. Zăceau acolo până când veneau după ei nevestele şi îi mânau spre casă. Către seară, prin mahalalele Brăilei, se auzea muzica stridentă de tamburine şi tobe care anunţa trecerea ursarului. Atunci femeile întindeau afară, în faţa porţii, câte o scoarţă, iar hamalul, dezbrăcat până la brâu, ieşea din casă şi se întindea pentru a-şi primi leacul durerilor lom­bare. Ţiganul zornăia tamburina, iar ursul, special dresat, se urca încet pe spinarea omului şi-l călca pentru a-i „aşeza şalele la loc”. „Joacă, joacă Moş Martine/ Că-ţi dau pâine cu măsline”, cântau ne­vestele.

Saloanele de altădată

Naşi la o nuntă: părinţii, Vasoian Hovsep şi Ioana Vasoian

Au trecut aşa, încet, pe furiş, anii aceia frumoşi, lipsiţi de griji, şi domnişoara Valeria s-a înscris la liceu. După-amiezele ieşea cu colegele pe strada Regală, unde se plimba protipendada Brăilei. Se uitau cu admiraţie la cucoanele gătite cu straie aduse de la marile case de modă din Pa­ris, răspândind cele mai alese parfumuri. Nici bărbaţii nu se lăsau mai prejos, şi îşi alegeau costume elegante, purtau pălării din fetru de puf şi bastoane din lemn cu mâner de argint. În centrul oraşului, pe străzile principale, erau înşirate cele mai luxoase restaurante şi ca­fe­nele, unde negustorii discutau despre afaceri, sorbind cafeaua turcească, făcută la nisip.

Domnişoara Valeria a fost una dintre ele­vele privilegiate care a reuşit să vadă specta­colele de teatru de revistă ale lui Constantin Tănase şi a ascultat muzica de operetă cântată de maestrul Ion Dacian şi trupa celebrului „Teatru Alhambra”, actualul Teatru de Operetă din Bucureşti. În acea perioadă, elevilor, chiar şi din cursurile superioare de liceu, nu le era permis să meargă la asemenea spectacole şi mai ales la film. Însă domnul Vasoian era mai nonconformist şi îşi lua copiii la spectacole. Mergeau foarte des la „Teatrul Rally”, unde veneau trupe prestigioase, din marile capitale ale lumii, dar şi din ţară. „Cultura era una din valorile esenţiale în educaţia unui tânăr. Nu exista casă de boier în Brăila fără pian!”.

Dacă privilegiaţii oraşului se învârteau prin saloanele luxoase ale restaurantelor şi petreceau la balurile organizate la cinematograful Passalacqua, micii funcţionari şi muncitorii se adunau şi petreceau la restaurantul lui Hagi Sima, un negustor albanez. În fiecare duminică, lucrătorii domnului Vasoian mergeau şi ei la bal, îmbrăcaţi cu cele mai bune haine. Domnişoara Valeria, cu neobosita ei curiozitate şi cu îndrăzneala cu care sfida rigorile vremii, nu a putut rezista ispitei de a vedea cu ochii ei cum se distrează pătura de jos a oraşului. Acolo l-a văzut pe Marcel Măcelaru, „fantele” din comuna Comorofca, cu fularul lui alb înfăşurat în jurul gâtu­lui, cum se învârtea plin de sine printre fete. De jur împrejurul scenei de dans, care avea un parchet lus­truit de-ţi puteai face mustaţa în el, erau aşezate bănci. Acolo stăteau domnişoarele, alături de mamele lor, şi aş­teptau să fie poftite la dans. Băiatul venea, rostea invi­ta­ţia, iar fata aştepta întâi răs­punsul mamei, care dădea u­şor din cap, în semn de în­cuviinţare sau de refuz. „Ei, ce mai, erau alte vremuri!”.

Pâinea suferinţei

Cu fraţii ei, în stânga – Valeria

Au venit apoi războiul, cu ororile lui, foametea, şi apoi comunismul. Viaţa ora­şului s-a schimbat, iar soarta Valeriei Ursan a căpătat alte nuanţe. S-a trezit într-o lume străină, într-o lume ciudată, în care valorile fuseseră răsturnate peste noapte, iar nedreptatea se instala ticălos. Cele două brutării ale familiei fuseseră trecute pe numele mamei sale, căci domnul Vasoian, nefiind cetăţean român, nu avea dreptul să deţină afaceri în ţară. Când s-au desfiinţat firmele particulare şi brutăriile ar fi trebuit să-şi înceteze activitatea, dar doamna Vasoian a continuat să facă pâine, să hrănească oamenii chinuiţi de foamete şi, toto­dată, să-şi întreţină familia. Noaptea cocea pâinea şi până dimineaţa o dă­dea. Cineva a turnat-o, şi doamna Vasoian a fost arestată. A fost judecată în pripă şi condamnată la doi ani de închisoare, pentru „sabotarea statului”. Iniţial a fost închisă la penitenciarul din Brăila, un­de zilele nu i-au fost atât de grele, datorită gar­dienilor care o cunoşteau. Numai că, într-o zi, Va­leria Ursan întâlnește pe stradă o femeie care îi zice: „Măi, Valeria, am văzut-o pe doamna Vasoian într-un grup de deţinuţi care se îndreptau spre gară!”. Şi aleargă biata Valeria, cu sufletul la gură, până la gară. Acolo, lume multă, ţipete de ajutor şi de durere, înghesuială cumplită. Aflase că toţi deţinuţii politici din judeţ erau duşi către o desti­naţie necunoscută. Printre ei, a zărit-o pe mama sa. În zadar a strigat Valeria, în zadar s-a zbătut să străbată prin mulţime. Doamna Vasoian a fost urcată într-un vagon de marfă, alături de alţi zeci de oameni, uşile grele s-au trântit cu un zgomot dur şi sirena trenului a ţipat du­re­ros. Luni de zile nu a mai ştiut nimic despre mama ei. După o perioadă, a aflat că fusese du­să la una dintre cele mai cum­plite puşcării ale României, la Mislea. Atunci, Valeria Ursan, cu firea ei dârză şi hotărâtă, a pus într-o valijoară câteva pu­lovere şi a plecat să-şi viziteze mama. Nu se gândea că-i va fi atât de greu. A coborât din tren la Câmpina şi a traversat cei nouă kilometri pe jos, până în comună. S-a oprit la brutărie şi a cumpărat două pâini mari, rotunde, pe care le-a aşezat cu grijă peste pulovere, în valiză. Ce ironie a sorţii, mama ei, care făcea puşcărie pentru pâi­ne, primea acum pâine în dar. După ore de aştep­tare, Valeria a obţinut aprobarea la o întrevedere. A fost băgată într-o cameră mică, ca o cuşcă, cu un grilaj ce tăia încăperea în două. Femeia gardian ca­re le supraveghea le-a anunţat sec: „Aveţi 10 mi­nute!”. Mama Valeriei era de nerecunoscut. Încerca cu stângăcie să pară firească, ca şi cum nu ar fi băgat de seamă cât de slăbită era. „Uite, mamă, ţi-am adus un pulover, că e frig afară. Când mă uit, ea nu se uita la mine, se apucase cu mâinile de zăbrele şi tremura toată. Îi urmăresc privirea: se uita la pâine. Cu voce întretăiată, i-a spus gardianului: «Daţi-i voie să-mi dea pâinea aceea»”.

Doamna Ursan s-a adâncit în tăcere. To­tuşi, numai pentru câteva clipe, de parcă tristeţea şi melancolia nu ar putea rezista în preajma ei. Multe mai avea de povestit şi atât de puţin timp pentru un asemenea răgaz.

Cu lotca de-a lungul Dunării

Bunica din partea mamei, Ana Ursan (început de secol)

„Hai acum să mă laud şi eu puţin!”, spuse doamna Ursan zâmbind.

În perioada când orice călătorie pe Dunăre şi îndeosebi pe mare necesita aprobări spe­ciale şi documente vizate de securitate, doam­na Ursan, cu atitudinea ei hotărâtă, a bătut la uşa Comisariatului din Galaţi şi a obţinut toate actele necesare unei asemenea deplasări. Îm­preună cu soţul ei şi doi camarazi, au hotărât să pornească într-o călătorie temerară pe Du­năre şi apoi pe mare, de la Brăila până la Constanţa. Au transformat o lotcă pescărească în corabie, au aşezat un catarg cu pânze şi au purces într-o aventură cum puţini oameni au avut norocul să trăiască. Au părăsit Brăila, conduşi de ofiţerul Căpităniei Portului şi de mai mulţi brăileni. Unii îi priveau cu invidie, alţii ca pe nişte smintiţi. Au tre­cut de Galaţi, de Tulcea, au străbătut canalele Dra­nov şi Dunavăţ, până la Lacul Razelm. Apoi, prin Gura Portiţei, au însoţit Dunărea la vărsarea în mare, iar de acolo… Cap Midia, Năvodari, Ma­ma­ia, Constanţa. Se opreau prin cherhanale, pe ţărmuri neumblate, dormeau cu toţii în lotcă şi preparau peşte la ceaun. Vela pe timpul zilei le asigura depla­sarea, iar în timpul nopţii le oferea protecţie îm­potriva ţânţarilor. Şi astfel, în două săptămâni, cei patru mateloţi au realizat o călătorie incredibilă, ne­gân­dită poate, la vremea aceea. „Am trăit departe de lume şi ne-am simţit ca nişte exploratori ai se­colelor trecute. Păcat că s-a rătăcit jurnalul de bord, dar în fotografiile ce le am acum în faţă sun­tem noi, locurile pe unde am trecut şi lotca aceea care semăna a corabie. A fost vis sau realitate?”.

Orele au trecut tiptil. S-a lăsat de mult întu­nericul. Doamna Ursan se uită speriată la ceasul din bibliotecă. „Gata! Am vorbit vrute şi nevrute!”. La plecare, cu ochii luminaţi de un zâmbet complice, ne şopti urarea marinărească: „Vânt din pupă!” .

Am închis încet poarta, am zâmbit şi am lăsat în urmă lumea doamnei Ursan, o lume cu oameni frumoşi, a căror existenţă se clădea pe onoare şi ge­ne­rozitate, o lume veselă, în care speranţa avea mai mult loc, o lume a Brăilei de odinioară.

(Fotografii din arhiva personală a Valeriei Ursan)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian