IOANA COJOCĂRESCU (Actriță la Teatrul din Deva): „În orașul ăsta e-o sărbătoare să mergi la teatru”

O familie cântătoare

– Ioana, ai debutat anul trecut pe scena Tea­trului din Deva. Deși ești cea mai tânără actriță din echipă, rolul tău din „Maestrul și Margareta” a fost superb, de o maturitate surprinzătoare. Cum ai ales actoria?

– Prima dată am ales muzica. Cred că, înainte de a fi teatru, sunt muzică. Eu sunt din Roman. Am făcut vioară și canto la liceul de-acolo, dar jucam și într-o trupă de teatru de amatori. Tatăl meu, care e preot și a absolvit Conservatorul, considera că am o voce bună și că ar fi păcat să neglijez acest talent. Asta a fost dorința lui pe care mi-a transmis-o și mie: să merg pe drumul muzicii. Am ales Clujul. Am apelat la un profesor, să vadă dacă am șanse la Conservator. După ce m-a ascultat și a zis că e bine, nu știu de ce, m-a întrebat dacă pot să spun și o po­ezie. Știam, și după ce am recitat-o, doamna aceea m-a întrebat dacă m-am gândit să dau la teatru. Pentru că deși cântasem corect, în recitarea poeziei pesemne pusesem mai mult suflet. Așa am ajuns să mă gândesc la teatru, ca la o alternativă reală și, în cele din urmă, am ales actoria. Nu a fost o alegere ușoară. Dar muzica a rămas cu mine și m-a ajutat, am jucat în multe piese roluri în care am cântat.

– Cum era la tine acasă, în familie, cu un tată preot și cântăreț?

– La noi acasă cântăm și azi, cu toții, tot timpul. Când plecam undeva cu mașina nici nu porneam radioul, pentru că noi cântam. Și mama cântă, iar fratele meu a făcut Conservatorul, este omul-or­chestră, se descurcă cu orice instrument. Așa că la noi era o atmosferă de cântece, ca într-o tabără de vacanță continuă.

„Desculță, prin iarba de acasă”

– Ce fel de oraș este Roman, Ioana? A fost grea adaptarea ta la Ardeal?

– Roman este un oraș frumos și curat, dar cultural, are puține de oferit pentru un tânăr curios. Aveam, totuși, trupa noastră de teatru de amatori. Acum mă gândesc cu nostalgie la liniștea de acolo și abia aștept să mă întorc acasă, să merg desculță prin iarba din curte, să mă plimb prin livada de meri și cireși. Când am ajuns în Cluj, la facultate… eram venită ca de la țară! A fost un șoc destul de mare mutatul la Cluj. Întâlnirea cu tineri diferiți și cu mentalități diferite a fost o provocare. Eu eram obișnuită cu viața simplă, din Roman, și dintr-o băltucă, m-am trezit aruncată în Dunăre. Și a trebuit să înot.

– Imediat după ce ai absolvit Facultatea de Teatru din Cluj, ai ales Deva. Ce ți-a mo­tivat opțiunea?

– Mai degrabă Deva m-a ales pe mine. Am participat la Gala HOP și, după asta, a fost un casting aici, pentru un muzical. Am venit, mi-am făcut momențelul, și mi s-a spus „Te sunăm noi”. Ceea ce nu mi-a dat mari speranțe, că de obicei asta în­seamnă că nu o să te mai sune nimeni niciodată. Dar spre surprinderea mea m-am trezit sunată și chemată să joc un rol extrem de important, care a fost și rolul meu de debut: Margarita, din „Maestrul și Margareta”! Am avut privilegiul să urc pe scenă imediat ce am terminat școala, și șansa ca directorul Teatrului din Deva, Panaitescu, să mă trateze nu ca pe un începător, ci de la egal la egal, ceea ce m-a responsabilizat și m-a forțat să iau totul în serios.

– Există public de teatru în Deva? Aveți pentru cine juca?

– În Deva avem un public autentic. Un public cultivat, care te provoacă să dai tot ce ai mai bun în tine ca actor. Aici nu este un public care să te privească de sus și să aibă pretenții, să stea în sală cu un ochi dur și să îți zică din priviri „Hai să vedem ce poți!”. E un public cald și deschis, care are și o anumită ținută. Aici încă este o sărbătoare să mergi la teatru și oamenii prețuiesc acest moment al întâlnirii cu noi.

Fata care duce tava

– Din ce ai jucat până acum, ce roluri te-au marcat?

– N-aș zice că m-au marcat, ci că mai degrabă m-au deblocat. Și cele mai valoroase roluri au fost de fapt rolurile mici! E mult mai greu să joci un rol mic decât unul mare. Pentru că la un rol mare ai timp pe scenă să îți construiești personajul, să îi creezi o poveste. Când rolul e mic, nu ai informații prea multe despre personaj și de-asta e greu să îi ghicești povestea și trăsăturile. Am avut un astfel de rol – fata care duce tava. Avea doar trei replici în toată piesa. Ce să faci cu un astfel de personaj? Cum îl ghicești? Cum îți dai seama ce personalitate are? Dar m-am gândit că pot să fac un personaj frumos chiar și așa. Pentru că nu neapărat ce spune per­so­najul contează, cât ceea ce face. Și mi-am găsit jus­tificare să fiu pe scenă și personajul meu a căpătat relief, chiar dacă a deschis gura de trei ori. Eram mai mereu pe scenă, ba cu apă, ba cu tava, ba cu luminile, până aveam ocazia să zic una dintre cele trei replici ale mele. Cu un astfel de personaj, am înțeles că nu un text lung face un rol mare.

– Trecem printr-o perioadă plină de restricții, și artiștii sunt cei mai afectați. Cât de greu a fost să nu puteți juca pe scenă?

– Foarte greu, pentru că ne-a lipsit publicul. Dar noi am mers înainte cu repetițiile și vom juca în aer liber. Până la urmă, teatrul așa a început, în stradă, cu actorii ambulanți ce mergeau cu căruțele din oraș în oraș. Și nu este prima oară când joc în stradă. Am mai avut o astfel de experiență și am înțeles atunci cât de dificil este. Pentru că în aer liber spectatorii nu mai sunt constrânși să stea în sală pe scaun, tu stingi lumina și ei se uită la tine, pe stradă este un spațiu plin de evenimente, și tu trebuie să ai capacitatea de a capta atenția, de a-l face pe om să se oprească și să se uite la tine. Am avut noroc că, la Cluj, profesorul Filip Odangiu este un împătimit al commediei dell’ arte, și am jucat pe stradă mai bine de un semestru. Așa am învățat ce înseamnă expresia corporală, că, atunci când spui Te iubesc!, întregul corp trebuie să comunice asta.

„Cele mai importante lecții de actorie le-am avut în biserică”

– Se lucrează foarte mult în Tea­trul din Deva, de dimineață și până seara. Timp pentru tine mai ai?

– Ca actriță, eu fără ceilalți nu exist, fără prezența oamenilor în jurul meu nu îmi găsesc o justi­fi­care. Le datorez ceea ce sunt oa­me­nilor din jurul meu. Pentru mi­ne e foarte plictisitor să fii singur. Îmi plac și momentele de singu­rătate, dar îmi place foarte mult să îi descopăr pe cei din jurul meu. Eu fără ceilalți sunt neinteresantă și plicticoasă. E mult mai frumos să mă caut și să descopăr lucruri noi despre mine în ceilalți. Cel mai important este să te racordezi la cei din jurul tău emoțional, nu rațional. Rațiunea e destul de limitată, emoțiile sunt nesfârșite. Când am timp pentru mine, ascult muzică, mă uit la filme și îmi place să gătesc. Când încep să fac ceva prin bu­că­tărie, sunt total deconectată de la lume și îmi place foarte mult. Și îmi place să mă pierd în ima­gini – în albume de pictură sau fotografie. La teatru dau tot ce pot, așa că în afara lui, fac lucruri care mă încarcă.

– În final aș vrea să revin la familia ta. Faptul că tatăl tău a fost preot te-a influențat în vreun fel?

– Am o relație cu Dumnezeu pe care nu mi-o poate lua nimeni. A contat enorm pentru mine ceea ce făcea tatăl meu, pentru că am învățat să citesc, să cânt și să vorbesc în biserică. Acolo am avut cele mai importante lecții de actorie, acolo am înțeles cât de important este să pronunți corect și tare un psalm, cât să se audă până la ultimul om din bi­se­rică. Apropierea dintre teatru și biserică mi se pare evidentă, teatrul fiind și el un ritual. Marii preoți erau actanți, erau oameni care vorbeau în fața altor oameni, le povesteau pilde, le explicau bu­căți de viață enoriașilor. Preotul era cel ca­re făcea legătura între divinitate și oa­meni, iar noi, ca actori, ar trebui să nu ui­tăm ast­fel de lucruri, chiar dacă s-a pier­dut sa­cralitatea gestului. Când mă rog sau când joc pe scenă, e vorba de trăire auten­tică. Dacă trăiești total acel moment, ești sal­vat. Aș vrea să văd un preot care se pune în ge­nunchi și spune din tot sufletul ceva către Dumnezeu, nu doar să citească din cărți. Un astfel de actor aș vrea să fiu eu. Cineva care trăiește la maximum ceea ce joacă. Trăirea autentică dă măsura a ceea ce faci.

De foarte multe ori avem tendința de a-L dezlipi de noi pe Dumnezeu, să-L pu­nem undeva departe. Dar El este mereu lângă noi și în noi. Întrebarea este cum să ajungem la El, când de fapt este atât de aproape…