Românul cel de pe urmă

Puține lucruri sunt mai descum­pă­nitoare în România de azi decât pre­dispoziția noastră – aproape entuziastă – de a ne considera „cei din urmă”: cei mai slabi, cei mai nepricepuți, cei mai necivilizați, cei mai needucați și mai proști. Nu există do­meniu în care să nu ni se spună că suntem rușinea lumii. Du­pă ce, pe vremea lui Ceau­șescu, ni s-a predat o is­torie ideo­logizată, umflată cu pompa, fără prea mare legătură cu realitatea, am trecut, după Revoluție, în extrema cea­laltă. S-au găsit imediat câțiva spe­cia­liști în rela­tivizări de tot felul, care s-au pus, har­nic, să ne rescrie istoria. Cu un elan demn de cauze mai bune, acești cerce­tători s-au afundat în cloaca trecu­tului, în căutare de „nestemate”: ba că un dom­­nitor era din cale afară de crud, ba că altul era un afemeiat notoriu, ba că o mare doamnă avea țiitor, ba că o vic­to­rie nu a fost tocmai o victorie, ba că un mare om de stat era, de fapt, agent stră­in. După istorie, a venit, logic, rândul li­teraturii. Am aflat, astfel, verzi și uscate despre Emi­nescu, despre Blaga, despre Arghezi. Ne mirăm azi că unii, prin Oc­cident, s-au apucat de dărâmat statui: noi facem asta de 30 de ani! Iar acest val demitizant, în care tuturor valorilor noas­­tre li s-a pus câte un asterix, nu avea cum să nu lase urme. Am căzut în defetism, nu mai avem încredere în noi, tot ce fac alții e grozav, tot ce e româ­nesc e, fatalmente, corupt, compromis, lucru de mântuială. Suntem coada și rușinea Europei. Din fericire, realitatea arată altfel. Nu trebuie decât să iei la pas România, ca să vezi că avem și noi exemple de calitate, avem și noi oa­meni harnici, liberi și competenți, oameni care nu se lasă în­doc­trinați, care se țin tari împotriva curentului și încearcă să demonstreze că nu suntem așa cum ne place să credem că suntem. Sunt atâtea cazuri de oameni responsabili, atâtea cazuri de oameni pricepuți, atâția oa­meni care și-au con­firmat priceperea în Occi­dent, aplaudați și respectați pentru performanțele lor.

Se spune că jumătate din vindecarea unei boli ține de psihicul pacientului, de încrederea lui că se va face bine. Ca să ne facem bine, ca țară – și ca să trecem cu bine și prin pandemia aceasta – tre­buie să lucrăm la psihicul nostru, ca po­por. Să fim, desigur, obiectivi cu gre­șelile noastre, să acceptăm ce nu merge bine, dar să fim mai încrezători în noi. Nu, chiar nu suntem cei din urmă!