Gânduri din pandemie
Vă scriu să vă spun povestea mea. Sunt o femeie… frumoasă, se spune, deschisă și veselă, abilă și curajoasă. Liberă, dar conștiincioasă și responsabilă. Am crescut într-o familie catolică, am învățat limbi străine, iar anii de balet din copilărie m-au disciplinat și mi-au educat simțul estetic. Am călătorit mult și am învățat mult. Am vrut de mică „să ajung cineva”. Dumnezeu a fost foarte bun cu mine. Când am crescut, mi-a deschis multe drumuri. Am cunoscut culmile, dar și abisurile iubirii, până la uitare de sine. O vreme am crezut, ca orice fată vrăjită de mirajul rochiei de mireasă, că un cămin cald, un soț iubitor și un copil vor fi împlinirea supremă pe lumea asta. Nu știu cum e. Nu am ajuns să mă căsătoresc. Nici copii nu am încă, dar știu că mi-e tot mai greu să fac acest pas. Deși știu să cos și să calc, gătesc dumnezeiește, îmi tratez regește musafirii, iar ordinea și curățenia sunt nelipsite în casa mea, fac parte din generația căreia i s-a ivit șansa de a demonstra ceva pe plan profesional. Am treizeci și unu de ani, lucrez în relații publice și îmi place foarte mult ce fac. Mă pasionează și mă împlinește, dar nu-mi lasă timp pentru mine. Am un iubit de mulți ani, dar relația noastră… s-a transformat. Am devenit oarecum indisponibili afectiv. Am înfruntat separați izolarea și asta ne-a înstrăinat. Fiecare avem sufletul în altă parte. Aș fi putut fi tot pentru acel bărbat. Și umăr, și ureche, și povață, și soață, și prietenă, și iubită. Am luat îndelung măsura iubirii lui. Am învățat pe de rost ritmul inimii lui, știu ce-l mulțumește și ce-l intrigă, ce-i trebuie. Cu toate astea s-a înstrăinat, absorbit de o profesie care îl acaparează complet. Am ajuns să-l obosesc, să-l plictisesc la telefon. Și-atunci, ca să-l pot înțelege, m-am aruncat și eu în muncă. Și mi-a plăcut. Și-am reușit. Și-acum… eu sunt cea care nu are timp să fie blândă, să-l asculte și să fie tandră. Sunt ocupată non-stop. De parcă lumea s-ar opri în loc dacă aș frâna un pic.
De când cu pandemia, locuim separat și ne vedem doar la sfârșit de săptămână. Amândoi avem profesii creative, care cer multă seriozitate și dăruire. Și totodată, avem nevoie de spațiu. Nimic grav până aici, s-ar putea spune. Sunt o mulțime de cupluri care aleg așa. Locuiesc separat sau chiar dacă locuiesc împreună ezită să facă pasul către familie, către căsătorie.
Dilemele sunt multe. La fel și pretențiile. Și provocările. Devenim pe zi ce trece mai cârcotași, mai perfecționiști. Ne biciuim voința și rezistența fizică și intelectuală. Nu ne mai mulțumim cu puțin. Avem rate la tot: la case, la mobilă, la mașini. Ne propunem țeluri tot mai mari și mai îndepărtate. Vrem să avem destine, cariere și vieți personale, exact așa cum am visat: perfecte. Oare pandemia nu ne-a învățat nimic? Vom continua să ne îngropăm în birouri, să muncim nebunește, iar seara, la culcare, în loc de rugăciune, să ne facem în gând planul de bătaie pentru a doua zi? Noaptea ne trezim tremurând, cu inima zvâcnind în piept, panicați și bântuiți de coșmaruri. Nu mai avem timp pentru dragoste, pentru familie, pentru copii. Asta, pe noi, femeile, ne-ar scoate din circuit, pentru multă vreme. Și nu ne putem permite asta acum, când îndelung așteptatul tren al reușitei profesionale șuieră în gară. Nu mai punem iubirea mai presus de orice. Acum o negociem. Ca pe o afacere. Ne programăm viața și pașii de urmat. De parcă ar fi o strategie de război. Am devenit cu toții strategi, tacticieni. Teoretizăm și analizăm totul. Vorbim mult și trăim puțin. Totul se derulează pe repede înainte în viețile noastre. Pentru treburi casnice plătim pe cineva și suntem fericiți că s-au inventat cardurile de plată a facturilor prin Internet. Ne facem declarații de dragoste prin sms și ne potolim dorul privind o fotografie. Suntem mereu în gardă, de parcă sentimentele ne-ar schilodi, ne-ar face mai slabi și mai vulnerabili, și nu mai frumoși… Odată ce am apucat să sorbim din cupa succesului, când viața noastră ajunge să se suprapună perfect pe profesia aleasă, iar pasiunea pentru ceea ce facem e mai dulce decât parfumul de pe cămașa iubitului, atunci, echilibrul s-a rupt.
Există oare soluții contra înstrăinării? Oare de ce, majoritatea cuplurilor au cedat, în fața distanțării sociale? De frică? De teama că interdicțiile le vor tăia tot mai mult libertățile?
Dragă „Formula AS”, în calitatea ta de sfătuitoare de inimi, eu cred că ar trebui să pui în discuție problema aceasta, a înstrăinării sentimentale, cu ajutorul cititorilor și al specialiștilor în probleme legate de sufletul omenesc.
EVA – Arad
„Există, oare, un viitor sufletesc?”
Mă întristez foarte mult când văd oameni care sunt singuri… Încerc să mă rog pentru fiecare, ca Dumnezeu să le dăruiască și lor norocul să cunoască iubirea și fericirea, alături de făpturi care să le odihnească sufletește. Iubirea pentru mine este cel mai puternic sentiment, și spun asta, pentru că am cunoscut-o când eram la facultate, dar am pierdut-o din orgoliu, prostie și ticăloșie din partea mea. Au fost cele mai frumoase crâmpeie din viața mea. N-am mai întâlnit niciodată, după aceea, acea iubire frumoasă, liniștită, tăcută… Cred că Dumnezeu m-a pedepsit, pentru că nu am apreciat și nu am respectat cum se cuvenea iubirea dăruită de el. Pot să mai am vreo speranță, mai ales în vremurile acestea, în care în loc să visăm la iubire, ne temem de moarte? Există, oare, un viitor sufletesc?
ILINCA
