„Nesăbuirea de azi mă neliniştește mai mult decât izolarea iniţială”
– Tibi, dacă majoritatea artiştilor au apărut în mediul online în această perioadă, fie să cânte, fie să-şi exprime părerea despre pandemie, de tine nu am auzit absolut nimic. Ce faci?
– Sunt trist. Chiar trec printr-o uşoară depresie, când observ cât de neatenţi au devenit oamenii. Nu văd niciun orizont în timp, în care să presupui că va fi mai bine, iar acest lucru chiar mă afectează. Nesăbuirea de azi mă neliniştește mai mult decât izolarea iniţială, care nu a fost atât de rea. Atunci ştiam că trebuia să stăm acasă ca să ne fie bine şi eu am încercat să fac această şedere cât mai plăcută.
– Ai fost acasă, la Orăştie, sau în Capitală?
– Am stat în Bucureşti, nu am ajuns la Orăştie deloc. Nici după ce s-au relaxat restricţiile nu am mers, pentru că mă tem. Am respectat şi respect cu stricteţe toate regulile, nu aş putea trăi cu gândul că îmbolnăvesc eu pe cineva. Am vorbit mult la telefon cu ai mei, mai mult decât înainte, când, recunosc cu jenă, mai treceau şi câteva săptămâni fără să sun. Eram prins cu ale mele şi simţeam că nu pot răspunde la întrebări tipic părinteşti: „Ce-ai mâncat?”, „Plouă, la tine?”. Apoi încercam să mă iert pentru reacţiile acestea. Abia acum, în perioada pandemiei, realizez cât de bine ne face grija asta simplă, cât de tandră şi de nedisimulată este.
„Mi-a plăcut să o simt pe Ioana alături, fără să vorbim câteodată”
– Aşadar, în ciuda tristeţii, ar fi câteva lucruri bune învăţate în ultimele luni?
– Da. Eu mereu am fost o fire care a găsit frumuseţe în lucruri mici. În izolare, m-am bucurat că am putut sta în colţul meu, la birou, să ascult sau să compun muzică, să mă joc din timp în timp. M-am luptat cu limba română şi cu rimele ei, o bătălie dificilă, pe care o duc de mult. Găsirea unei formule lirice pentru un lucru banal este enorm de dificilă, dacă tinzi să ieşi din mediocritate. Mi-a plăcut să o simt pe Ioana, soţia mea, alături, fără să vorbim câteodată. Ea lucrează de acasă, iar compania asta tăcută de peste zi mi-a plăcut foarte mult. Mereu am fost un solitar, dar realizez acum că, mai mult decât singurătatea, iubesc tovărășia cuiva, în linişte. A trebuit să o găsesc pe Ioana ca să înţeleg asta. Oare de ce nu pricepe mai multă lume cât de bine ne face timpul extra, pe care-l putem petrece cu cei pe care-i iubim? Probabil pentru că avem o societate îngrozitor de falsă, una a familiilor create în grabă şi pe sentimente fragile. Pandemia asta este un test pe care-l picăm. Cupluri care nu ştiu că a trăi împreună nu înseamnă să fii intruziv. Poţi sta zile întregi în casă cu jumătatea ta, văzându-ţi discret de preocupările tale şi este grozav de plăcut să ştii că alături, la doar un perete distanţă, e persoana pe care o iubeşti. Izolarea a fost un experiment inedit, pe care eu şi soţia mea l-am savurat la maximum, dar care pentru alţii a fost un adevărat coşmar. Sper doar ca la final, oamenii să rămână cât mai puţin traumatizaţi.
„Eu nu-mi văd părinții, și să organizez concerte?!”
– Acum ai început să intri în normal, să ai concerte?
– Am renunţat la concerte din acelaşi considerent: nu cred că se poate organiza vreunul în condiţii de siguranţă. Eu nu-mi văd părinţii, și să organizez concerte?! Nu! Nu vreau să păţească nimeni nimic! Pe de altă parte, încerc să nu judec prea mult perioada asta, să o iau aşa cum este. Sunt fericit pentru că simt că adâncesc în bine relaţia cu Ioana, simt că mi se triază în mod foarte bun şi sănătos prietenii, că latura mea umană are de câştigat.
– …şi cariera ta? Cum te descurci financiar?
– Mă simt ca un student. Mă ajută foarte mult Ioana în această perioadă. Mai sunt unele lucruri din care se pot câştiga nişte bani, cum ar fi anumite site-uri de muzică unde se cer voci. Mai pot face traduceri… Dar îţi spun sincer: la începutul pandemiei, am dat vina pe Covid că planurile şi colaborările mele extrem de importante, aproape bătute în cuie, au eşuat. Însă acum, îmi dau seama că nu numai pandemia mi-a pus piedici, ci şi acest defect recurent al meu, de a mă înfrâna singur. Mereu când privesc în urmă, realizez că deciziile luate cândva nu mi se mai potrivesc, de parcă nu erau ale mele. Mă întreb când va veni vremea în care eu să pot privi înapoi fără regrete la ceea am realizat…
„Simt că am lucruri de oferit”
– Poate că e o autocritică prea dură…
– Poate că este, dar e ceva ce spun cu toată sinceritatea. Eu îmi tot doresc să fac o mulţime de lucruri, îmi impun scopuri şi limite care nu sunt întotdeauna în concordanţă cu crezul meu muzical. Ei, când realizez această nepotrivire, fac pasul înapoi. Iar şi iar. Ştiu că asta îmi trunchiază continuitatea şi credibilitatea, dar e o luptă cu mine însumi pe care încă o duc.
– Deci, alegi să stai pitit?
– Ca om simplu, da. Ca artist, aş spune că da, dacă aş sta aşteptând să sar şi să zic: surpriză!!! Dar nu am nicio surpriză. Lucrez la ceva care nu e definit, muncesc, pur şi simplu, pentru un scop şi un moment pe care nu-l cunosc. Admit deschis că mă regăsesc foarte greu în felul în care funcţionează industria muzicală şi generaţia actuală. Au foarte multă activitate şi foarte puţină substanţă. Fă, fă, trebuie să faci, lucrează, lucrează încontinuu, doar să ştie lumea că eşti prezent! Nu contează ce, contează cât. Nu pot aşa. Muzica e totuşi artă, cum să ţi se ceară să fie „artă” numai o lună de vară şi gata, cum să nu ţi se acorde şansa de a lăsa ceva în timp? Păi, o carte bună este menită să fie citită doar o săptămână, pe plajă?!
– Te-ai gândit, poate, să-ţi câştigi existenţa din altceva, şi muzica să fie doar plăcere?
– Chiar m-am gândit, dar ştii ceva? Simt că am lucruri de oferit. Nu ştiu dacă sunt potrivite vremurilor sau oamenilor, dar simt în străfundul inimii mele că am ceva profund de oferit publicului. Frustrarea că nu-mi găsesc locul în muzică s-a transformat în căutare, pentru că refuz să abandonez ideea de a-mi oferi inima oamenilor prin muzică. Caut şi nu mă las…
– Îți doresc din inimă să găseşti ceea ce cauţi!…
– Mulţumesc. Să ştii că sunt bucuros că-mi va fi greu, pentru că este un greu pe care-l aleg eu, nu unul care mi se întâmplă din afară. Mi se pare un lucru valoros azi, un lux chiar, să-ţi doreşti o greutate, un ţel care cere mult efort pentru a fi atins.
