Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

OANA PELLEA, față în față cu istoria: „Nicolae Steinhardt spunea că Dumnezeu nu ne vrea proști. Hai să nu fim proști!”

În spectacolul de la Național

Marea noastră actriță Oana Pellea s-a reîntors pe scenă. După două decenii de „actor independent”, s-a angajat de curând la Teatrul Național din București și apare deja într-o nouă premieră: „Jurnal de România. 1989”, spectacol semnat de Carmen Li­dia Vidu, o montare dedicată Revoluției române.

Lumea fără ochelari de cal

– Jucați în „Jurnal de România. 1989”, noua premieră a Teatrului Național din București. Ce v-a atras la acest proiect?

– M-a atras noutatea acestui demers. Este un spectacol de teatru-document. E o zonă neex­plo­ra­tă de mine și pe care mi-o doream. M-a atras această regizoare, Carmen Lidia Vidu, care a făcut lucruri remarcabile pe acest teritoriu de teatru-document. De la prima vedere mi s-a părut a fi un om deștept, direct, obiec­tiv, onest, și nu m-am înșelat cu nimic. Acest spectacol marchează şi prima mea apariţie ca actor angajat pe scena Națio­nalului, pentru că, după cum bine știi, am fost actor liber-profesionist timp de 21 de ani.

– Acest spectacol, pe lângă faptul că abordează o temă majoră a istoriei noas­tre, Revoluția anticomunistă din decem­brie 1989, este, pe de altă parte, și foarte intim.

– Da, este de fapt vorba despre patru revoluții, fiecare dintre cei patru actori povestind despre revoluția sa. Sunt patru unghiuri din care este privit același eveniment, patru opinii, patru mărturisiri care au și nu au legătură între ele. Sigur că poveștile au legătură între ele pentru că se raportează la aceleași întâmplări istorice, dar sunt diferite, căci fiecare avem un alt bagaj emoțional, familial, o altă experiență de viață. Într-un fel s-a așezat revoluția în mine, în alt fel în Ion Caramitru, în Florentina Țilea și în Da­niel Badale. Dacă întrebările noastre sunt cam aceleași, răspunsurile sunt diferite sau lipsesc. Eu chiar așa închei mărtu­ri­sirea mea, spunând că am încă mari sem­ne de întrebare. Cine a tras în noi după plecarea lui Ceaușescu? Cine a ordonat să se tragă? Cât a fost revoluție și cât pre­luare de putere, de către eșalonul doi al Partidului Comunist? Cât a fost, de fapt, adevăr, și cât minciună? Eu am participat în acele zile cu sângele meu, cu carnea mea, cu sufletul meu, am fost pe străzi la Revoluție, am fost să apărăm tele­viziunea, dar am rămas, ca noi toți, cu aceste întrebări. Fiecare dintre noi a ascultat și poveștile celorlalți și a fost un exer­cițiu fabulos. Afli lucruri pe care nu le bănuiai des­pre oameni pe care îi știi mai mult sau mai puțin. Și dacă ai minte în cap, generozitate și deschidere, îți poți spune: „Uite că există și partea asta de rea­litate, la care eu nu m-am gândit până acum, pentru că, trebuie să recunoaștem, judecăm lumea pri­vind-o prin ochelarii noștri de cal. Acest exerciţiu pe care l-a propus Carmen ne-a obligat și pe noi patru să dăm jos ochelarii de cal și să privim și prin ochii celuilalt, să vedem aceeași realitate din di­ferite unghiuri, și cred că și spectatorii vor fi cum­va obligați să facă același lucru.

„Ar fi mare păcat să spui că nu a fost Revoluție”

– Cum a fost Revoluția dumneavoastră? S-a sfârșit sau încă mai continuă?

– Caramitru spune: „Revoluția mea nu a reu­șit. Cea a lui Sergiu Nicolaescu a reușit.” Mă re­găsesc într-un fel în cuvintele lui Ion Caramitru, dar, pe de altă parte, ar fi mare păcat să spui că nu a fost Revoluție. Foarte mulţi oameni au ieșit în stradă și de frig, și de foame, dar mai ales ca să fie liberi și să dărâme acel sistem nenorocit și cri­mi­nal. Au ieșit pentru democrație și pentru liber­tate, pentru că nu se mai putea. Cei mai mulţi oa­meni au ieșit sincer și curat. Unii dintre ei au și murit în acele zile. Aceea a fost o Revoluție reală. Că după aceea am fost folosiți, mințiți, ma­nipulați, asta este o cu totul altă discuție.

– În decembrie anul trecut, când s-au îm­plinit 30 de ani de la Revoluție, dumneavoastră ați citit în Piața Palatului Regal o listă cu nume ale celor care și-au dat viața în Revoluție.

– Acela a fost un moment extrem de emo­ționant, despre care nu am vorbit în spectacol, dar bine măcar că rămâne în interviul nostru. Țin minte că citeam numele și vârsta celor morți și aveam impresia că acea listă nu se mai sfârșește. Și eram mulți care primiserăm câte o astfel de listă. Plus că era de-a dreptul de necre­zut: cum să spui Maria Popescu, trei ani, plagă împușcată în cap? Ce sis­tem e ăsta care ucide copii? Cei care au murit la Revoluție nu sunt doar niște nume pe o listă sau doar niște cruci în Ci­­mitirul Eroilor, au fost oameni ade­văraţi: copii, tineri, bătrâni. Toate nu­me­le astea și toate numerele astea sunt oa­meni care au murit în acele zile. Iar eu spun și su­bli­niez în acest spectacol că, totuși, comu­nismul a fost regimul care a omorât cei mai mulți oameni din istorie. Cum să nu te cutremuri? Po­vestesc și despre dra­mele familiei mele sub co­mu­niști. Stră­bunica mea din par­tea mamei a murit în pușcărie doar pen­tru că avea pământ și era de familie bună. Am un bunic care a făcut muncă la canal, mama și bunica au fost în do­miciliu forțat… Familia mea are o istorie încărcată, și acest lucru îmi justifică repulsia față de comunism. Oricum, morții din Revoluție nu au mu­rit de capul lor, minerii nu au venit apoi de capul lor.

– Ați dat ochii și cu minerii?

– Da, era să îmi iau o bâtă în cap, pentru că i s-a părut unuia că mă uitasem sfidător la el. Ni se spusese să nu îi pri­vim în ochi pe mineri, ci să lăsăm pri­virile în jos, supuși. Ceea ce eu nu am putut să fac. Probabil că privirile mele îi transmiteau multe acelui miner care m-a luat de păr și se pregătea să îmi dea cu bâta în cap, moment în care unul care, nu știu, era miner, nu era miner, l-a oprit. I-a zis: „Las-o, mă!” Iar ăla s-a supus.

– Ce mesaj i-ați transmite lui Ion Iliescu acum, la 30 de ani de la Revoluție?

– Ion Iliescu trebuia să fie judecat de multă vreme. Dacă am fi trăit într-un sistem democratic adevărat, cu o justiție corectă, s-ar fi făcut de mult un proces al comunismului și, desigur, al lui Ion Iliescu, care ar fi trebuit să explice cum de, după plecarea lui Ceaușescu, au murit de nouă ori mai mulți oameni decât înainte.

„Dacă vinovații nu vor plăti, vom sta într-o continuă băltire”

– Mai este Revoluția un subiect de dezbatere după atâția ani?

– Evident. Pentru că noi trăim încă valurile Revoluției. Trăim urmările „neînchiderii în curat”, ca să spun așa, a dosarelor Revoluției și mi­ne­riadelor. Atâta timp cât vinovații de morții Revoluției nu sunt judecați și trași la răspundere, noi vom tot trage aceas­tă tinichea de coadă. Dacă vi­novații nu vor plăti, vom sta într-o con­tinuă îm­bâcseală, într-o băl­tire. Tim­pul trece, iar țara noastră nu se pri­menește. Eu nu am învățat is­to­ria reală a acestui popor și iată că nici gene­rația de azi nu poate învăța istoria curată. Ca să nu mai spun că tot jaful care a urmat a fost girat tot de foș­tii comuniști. Dacă punctul 8 al Pro­clamației de la Ti­mișoara ar fi intrat în vigoare, Ion Ili­escu și gașca lui nu mai puneau mâna pe putere. Ce în­cer­căm să facem azi cu inițiativa „Fără penali în funcții publice” este într-un fel o ree­di­tare a punctului 8.

– Cum ați ajuns să îl iubiți pe Regele Mihai, deși nu ați învățat despre el la școală?

– Din familie. Din școala de acasă. Din poveștile spuse de ai mei, și l-am adorat din clipa în care l-am întâlnit.

– Pare să fiți încântată de spectacolul în care jucați la Teatrul Național. Ce vă place în mod special?

– Ceea ce e minunat la acest spectacol este că toate cele patru mărturii ale actorilor sunt absolut asumate. Eu îmi spun povestea, îmi mărturisesc credința, mă înfățișez așa cum sunt acum, la 58 de ani, cu ce am înțeles eu de la viață. Asta sunt eu. Poţi să fii de acord cu asta sau nu. Important este că eu îmi asum ceea ce sunt pe o scenă. Vin cu sufletul gol în fața spectatorilor. E ca și cum m-aș dezbrăca de haine, dar nu asta fac, ci ceva mult mai important: vin cu sufletul tot și spun: „Asta sunt eu, așa simt și asta am învățat.” Niciunul dintre noi, cei prezenți în spectacol, nu are pretenția că ceea ce susține el e adevărul. Există o multitudine de adevăruri. Și așa cum le aranjează soarta, iată că aceasta este, practic, prima premieră de după starea de urgență impusă de pandemie și că se întâmplă la Teatrul Național și că vorbim tocmai despre Revoluția din 1989, care ne-a marcat și încă ne marchează. Nimic nu e întâm­plător.

„Izolarea – un timp de mare învățare”

– Apropo de pandemie, cum aţi resimțit izo­larea?

– În mod paradoxal, la început mi-am spus: „Hai, că o să avem timp și de noi, hai, că o să avem vreme să facem ordine prin sertare, prin sertarele de acasă, prin sertarele gândurilor, ale vieții, facem curat, aruncăm ce e în plus, aruncăm ce e murdar, hai, că e bine. Apoi, hai că e mai puțin bine. Dar cât mai durează? Dar de ce se mărește numărul in­fec­tărilor? Dar de ce oamenii nu sunt respon­sa­bili?”. Mie mi se pare că a fost un timp mare de în­vățare. Așa am ales să îl tratez, pentru că orice lucru este o chestie de alegere. E un timp de învățare, dar ce am învățat? E o lecție de răbdare, de autocu­noaș­tere, de cum comunici atunci când nu te mai vezi cu oa­menii. Ca actor, e o lecție dură. Ce faci când ți se ia orice formă de contact direct cu spectatorul? Cum faci să transmiți emoție și gând în mod virtual? Și, până la urmă, înveți și asta… Așa am hotărât eu pen­tru mine: că e un timp de învățare, de care însă mă voi bucura pe de­plin când se va ter­mi­na. Și îmi doresc să se termine cât mai re­pede. Oamenii au obo­sit, ceea ce poţi să înțelegi. Ceea ce nu pot înțelege este de ce nu poți purta mas­că, de ce nu te speli pe mâini, de ce nu respecți o dis­tan­ță de doi metri? Ce e atât de greu? Dim­po­tri­vă, văd în spațiul public o atât de mare în­crân­ce­nare în a nu res­pecta aceste reguli sim­ple ca­re, respectate, ne-ar aju­ta ca lucrurile să se termine mult mai re­pe­de. Poate părea ciu­dat ca președintele țării să iasă la televizor să îți spună să te speli pe mâini, dar, din păcate, suntem pe ultimul loc în Europa la folosirea să­pu­nului. Ăsta este ade­vă­rul. Și asta explică mul­te lu­cruri. Suntem la pământ cu educația, și cu cea civică, și cu igi­e­na și, iată, tragem a­ceeași ti­ni­chea din 1989. „Ce are, domnule, comunismul cu igiena?”, ar zice unii. Păi, are, că lipsa de educație e strâns legată de comunism. Numai acolo aveai mi­niștri cu patru clase sau analfabeți. Existența noastră este o bubă cu puroi, căreia nu i-am scos cămașa la timp. Câtă vreme supurează puroiul în societatea noastră, nu ne putem vindeca.

– V-a fost vreo clipă frică, fizic, de virus?

– Mi-a fost, sigur că da. În primul rând, mi-a fost teamă ca nu cumva eu să iau virusul de undeva și să i-l dau mătușii mele, sora lui tata, care are 84 de ani și locuiește cu mine. Mi-a fost frică să nu transmit virusul, dar, desigur, și să mă îmbolnăvesc eu. Și atunci mi se pare o chestie de minim respect de sine și față de omul de lângă tine să te protejezi. Pe mine nu mă interesează toate discuțiile astea conspiraționiste. Că e virusul, că nu e virusul. Eu știu un lucru: dacă mai mulți oameni îți spun că ești beat, trebuie să te duci să te culci. Dacă o omenire întreagă îţi spune că trebuie să te speli pe mâini, să porți mască și să ții distanța de doi metri față de celălalt în spațiul public, despre ce mai discutăm? Fă aceste trei lucruri simple și mergem mai departe. Văd pe Facebook tot felul de oameni care spun că ei știu totul și au înțeles totul. Eu nu sunt atât de atotcunoscătoare, așa că mă supun regulilor. Nu îmi scade respectul de sine și nici nu devin alt om dacă port mască sau dacă mă spăl pe mâini. Pătrintele Nicolae Steinhardt spunea că Dumnezeu nu ne vrea proști. Hai să nu fim proști!

FOTO: Florin Ghioca/TNB

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian