Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Litere, plimbări, reculegeri în rugăciune

Să-ţi petreci concediul acasă nu e pe po­triva oricui. Dacă las deoparte va­rian­ta stânjenitoare când, din penurie de sfanţi, eşti osândit să zaci între patru pereţi, motivul pentru care vacanţa te scoate în lume e pofta de a schimba locul. Oricât de bine te-ai simţi în cul­cuşul vetrei, există o apăsare a lucrurilor în mij­locul cărora îţi petreci anul. E o molestare a ru­ti­nei, o iritare ca cea a leului învârtindu-se în cuşcă, şi atunci dorul de ducă se preschimbă în imbold tiranic. Sunt zile când îţi vine să-ţi iei câmpii, copleşit de spaţiul sec, pe care îl ştii pe dinafară.

Științific, sindromul cu pricina poartă numele de „saţietate cronică, provocată de un răgaz inept”. Casa începe să te strângă în lanţul unor obişnuinţe pe care le repeţi până la saturaţie. Iar la urâtul pe care ţi-l dă ţarcul arhicunoscut al do­miciliului se adaugă afurisita de plictiseală a coabitării cu tine însuţi. E un detaliu supărător acela că, oricât de mult ţi-ai îndrăgi fiinţa, vine o clipă când nu îţi mai suporţi umorile, şi atunci fuga de tine însuţi devine imperativ categoric. O iei razna spre a nu mai da nasul cu acelaşi ins, de mofturile căruia eşti sătul.

Dacă aceasta e situaţia, atunci criteriul pe care trebuie să-l îndeplineşti ca să-ţi petreci vacanţa acasă e să poţi fierbe în suc propriu. În cazul a pa­tru din cinci oameni, nevoia de a fugi de ei înşişi e o fatalitate crudă. De n-ar face-o, n-ar mai putea respira, s-ar sufoca sub teascul lehamitei ţâşnin­du-le din pori. Iată de ce, în cazul lor, vacanţa la do­miciliu este o imposibilitate, călătoria potrivin­du-li-se mănuşă.

În schimb, cei care rămân acasă sunt din categoria letargicilor, cu bogăţie lăuntrică. Drama e că, pentru a fierbe în suc propriu, ai nevoie de două condiţii: mai întâi, să stai în cuşca minţii fără să-ţi resimţi gândurile ca pe nişte demoni nesuferiţi, iar în al doilea rând, să nu evadezi din cuşcă, făcând uz de sedativul ştiut: pleaşca de imagini din ecranul televi­zo­ru­lui, calculatorului sau telefonu­lui. Ambele condiţii se întrepă­trund. Dacă îţi poţi digera gân­durile fără să ţi se aplece, nu vei recurge la supapa telefonului, pentru că invers, dacă te per­peleşti de nerăbdare spre a afla ultimele ştiri, nu te vei împăca cu demonii din singurătate. Adevăratele ştiri sunt cele care vin prin dospirea minţii în scor­bura propriei imaginaţii. Acolo unde ai imaginaţie liberă, acolo ai profunzime în asocieri de gând. E un alt fel de a spune că oamenii profunzi simt rareori nevoia să că­lăto­rească.

Singurul mod în care, stând acasă, îţi poţi petrece vacanţa fără să ai impresia că ţi-ai irosit-o, e să nu fii descentrat. Adică să trăieşti având centrul de interes în găoacea spiritului. Când însă îţi târăşti zilele cu atenţia mereu îndreptată în afară, şansa de a te preschimba în anexa altora e uriaşă. Centrul de greutate al mocnirilor secrete trebuie să fie în conturul propriei persoane. Este, acesta, egoism? Este, dar e luminat. E acesta so­lipsism auster? Este, atâta doar că nu are legătură cu asceza, ci cu adâncirea în tabieturi intelectuale. Vrei să fii o paparudă prinsă în cutia de rezonanţă mediatică, sau vrei să te afli în posesia gândurilor? Vacanţa înseamnă timp vacant, răgaz inert, al cărui gol se cere umplut cu ceva. Alegerea îţi aparţine: îţi laşi mintea să-ţi fie umplută din afară sau ţi-o umpli singur, punând-o la treabă?

În această privinţă, nu e nimic de născocit, anticii având un dicton simplu: otium sine litteris mors est. („timpul liber, fără îndeletnicirea literelor, e moarte”). Altfel spus, cât mai multe litere şi cât mai puţine imagini. Că scrii sau citeşti, oficiul literelor sunt gimnastica cea mai potrivită pentru un cap ne­alterat. Alături de lectură, intervalul gol din cursul vacanţei îl umpli cu plimbări, şuete la terasă şi dospiri de amintiri cu miez. Iar dacă ai farafastâc de mocnire pe temei de credinţă, rugăciunea ţine loc de lectură, de plimbări sau de şuete.

Cum teoria în si­ne, dacă nu o co­bori în realitate, rămâne un cadru sec, să dau câteva exemple. Sunt în­cre­dinţat că cea mai folositoare plim­bare e cea din ci­mitir, cea mai vo­lup­tuoasă şuetă e cu un prieten la un pahar de vin, iar cea mai adâncă dos­pire e în matca amintirilor involuntare, a ace­lora care vin peste tine fără să te întrebe. Totul e să nu le expediezi, cum ai în­lătura câteva scame nedo­rite, ci să te adânceşti în ele, ca într-o drojdie menită a creşte prin fermentare. Cât despre cimitir, nu am în vedere nicio nuanţă ma­cabră. E vorba de înrâu­rirea pe care o plimbare printre morminte o are asupra trecătorului, graţie acelei înfiorări menite a-ţi aduce aminte că, efemeră fiind, viaţa se cuvine a fi trăită la înălţime. În cazul şuetei, nici urmă de super­ficialitate la mijloc, căci nu e vorba de o tacla bahică, ci de comuniunea pe care o legi cu prieteni vechi. În fine, în cazul rugăciunii, orice discuţie e neavenită, fiindcă rugăciunea nu se teoretizează, ci se trăieşte, de aceea se cuvine s-o învălui în tăcere.

Cât de importante sunt lectura, plimbarea, dialogul sau rugăciunea reiese din chiar lunile de epidemie prin care am trecut. Gândiţi-vă ce am păţit în cele două luni de regim de urgenţă, când putinţa de a ne mişca a fost micşorată până la blocaj: atunci ni s-a luat spaţiul şi ni s-a dat tim­pul. Nemaiputând circula, am fost reduşi la nişte fiinţe înfipte în condiţie sedentară, al căror spaţiu s-a micşorat până la limita pereţilor din casă. În această înţărcare, timpul s-a revărsat peste noi. Timpul a venit ca un puhoi încet, de clipe leneşe, iar lipsa gesturilor exterioare ne-a împins atenţia spre ţesătura tot mai deasă a minutelor. Timpul mort ne-a năpădit ca un lichen parazitar, atârnat de o scoarţă inertă. Şi atunci, cine a avut sorb interior a mocnit în centrul propriilor gânduri, cine nu a avut, s-a preschimbat în momâia ahtiată a agenţiilor de ştiri.

Cum starea de urgenţă a fost pre­cum un con­ce­diu la do­mi­ci­liu, din ea pot desprinde regula va­canţei petre­cute acasă: ţi se ia spaţiul şi ţi se dă timpul. Te mişti puţin, dar trăieşti des. Întrebarea e cum o faci: prin pritocire în sine a nuanţelor de gând, sau prin cuplare la vodevilul de imagini din ecranul smartphone-ului. Însuşi expresia de „telefon deştept” ar trebui să te pună pe gânduri, căci e în ea o sugestie cu tentă de pre­moniţie macabră: dacă un aparat capătă atributul deşteptăciunii, se presupune că poate suplini o calitate pe care până acum o puneam doar în seama omului. Pe măsură ce va creşte deşteptă­ciunea aparatului, cea a omului va intra în declin, fenomen pe care îl vedem deja cu ochiul liber. Oriunde te întorci, vezi o cohortă de mameluci a căror cultură depinde cu totul și cu totul de informaţia pe care o pot sorbi din ecranul uneltei deştepte. Fără ecran, vacanţa lor la domiciliu ar fi o nesfârşită băltire într-un plictis terifiant.

Litere, plimbări, şuete, reculegeri în rugă­ciune. Iată reţeta unei vacanţe al cărei desfă­şu­rător să fie şi altceva decât o distracţie având drept sursă vodevilul de imagini din chenarul telefonului. Sună a dăscăleală ipocrită? Dacă asta credeţi, nu vă rămâne decât să mergeţi pe litoral sau la munte: veţi săvârşi acelaşi ritual al risipirii în afară, iar la întoarcere, vă veţi lăuda cât de bine v-aţi distrat. După care veţi intra în casă şi veţi relua psalmodia aceloraşi tabieturi al căror deznodământ va fi „saţietatea cronică a răgazului inept”. Incinta casei vă va încolăci în brâul obiş­nuinţelor sufocante. Apoi va veni fuga de sine, prin exces de sedativ colorat: ştiri, filme, anec­do­te, link-uri, fotografii. Iar în final – marele, de­cisivul şi iremediabilul plictis.

SORIN LAVRIC

Reproduceri după picturi de ANA RUXANDRA ILFOVEANU

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian