Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Povești la timpul prezent: Prin OLTENIA, în arsita verii

– Oltenia are parte de o imagine nu prea măgulitoare, dacă rămânem strict la registrul știrilor ajunse în presa centrală. Tot soiul de în­tâm­plări, unele chiar tragice, atunci când nu sunt comic-absurde, având ca protagoniști inși ieșiți din norma socială, concură în a face din aceas­tă parte de țară un tărâm excentric, dubios sau chiar periculos. Nu resping această percepție înrădăcinată la nivel național. Faptele sunt fapte, iar bancurile cu olteni fac deja parte din patrimoniul fol­cloric contemporan. În ciuda acestei imagini simplificatore, Oltenia ofe­ră în­să multe exemple de fapte pozitive, având ca protagoniști oa­meni com­petenți, activi, care au dus la bun sfârșit proiecte sociale și economice –

Pădurea lui Sisif

Grup de silvicultori din județul Dolj

La numai doi pași de malul oltenesc al Du­nării, e o uscăciune care te năucește. Vezi flu­viul curgând, cu sclipiri, printre sălciile ză­voa­ielor, dar aici, pe pământ, te simți ca băgat în­tr-un cuptor încins. Poți face ouă-ochiuri pe pietrele fier­binți, ca într-o tigaie. Ierburile arată ca niște sâr­me cal­cinate, încremenite în aerul dogoritor. Până și șo­pâr­lele, iubitoare de soare, s-au ascuns prin găuri, sub tu­fișuri. Satul Măceșu de Jos a ră­mas în urmă și som­nolează la umbrele firave ale po­milor din grădini, pe un mal mai ridicat, la câțiva kilometri de Dunăre. Spre flu­viu, văd o dungă verde, promisiunea unei păduri. Da, e chiar o pădure, una tânără, cu salcâmi, plopi și stejari, strânși unul lân­gă altul, să-și facă umbră, să reziste arșiței care a zdrențuit porumbiștea din câmp.

Dunărea cumințită

Două forțe au ajuns să concureze în aceste locuri: Du­nărea și inginerii români. Până în cea de-a doua jumătate a secolului XX, fluviul a fost stăpân ab­so­lut. Se revărsa aproape în fiecare primăvară și inunda toată lunca, până aproape de casele din Măceșu de Jos. După ce apele se retrăgeau în matca lor obiș­nu­ită, lăsau în urmă dune de nisip și smârcuri. În timpul regimului lui Nicolae Ceaușescu, au fost efectuate lucrări ample de îndiguire și desecare, astfel încât fluviul să nu se mai reverse ca altădată, iar terenurile rămase libere să fie folosite pentru agricultură. A fost construit și un sistem de irigații, dublat de un sistem de desecare. Transformarea naturii a făcut parte din mitologia omului modern de pretutindeni, nu a fost proprie țărilor socialiste. Diferența a fost că în țările socialiste, marile lucrări publice au fost executate de stat, ca unic antreprenor, și au făcut obiectul unei propagande masive, pentru a-i convinge pe cetățeni că sistemul politic comunist este cel mai bun de pe planetă, mai ales când ai la conducere pe cel mai „iu­bit cârmaci”. După revoluția din 1989, pământurile din marginea Dunării, rămase în proprietatea statu­lui, au fost concesionate unor antreprenori cu prop­tele la București, la nivel guvernamental. Când au vă­zut că pe solul nisipos nu obțin producțiile scon­tate, mai ales că sistemul de irigații devenise între timp inutilizabil, afaceriștii au renunțat la terenurile respective. Statul, ca proprietar, a decis să le împă­du­­rească. A obținut și un împrumut de la Banca Mon­­dială, fiindcă proiectul era unul de anvergură, cuprinzând suprafețe întinse de-a lungul Dunării, până la Dăbuleni. Atunci au intrat în joc silvicultorii din Dolj. Era prin 2002.

Milioane de puieți

Dunărea revărsată peste pădure

Lucian Udriște a absolvit „Liceul Silvic” din Ti­mișoara și „Facultatea de Silvicultură” din Brașov. Lucrează în prezent la Ocolul Silvic Segarcea. A fost prezent la lucrările de împădurire din lunca Dunării, încă de la primul puiet. „A venit o circulară de la minister, ca să preluăm terenul. Era un sol nisipos, sterp. În toamnă, ne-am apucat de împădurit. Mai făcusem îm­pă­duriri, dar nu de asemenea am­ploare. Eu am avut ca sar­cină pro­fe­sională să fac apro­vi­zionarea cu puieți, pepinierele noastre nu dis­puneau de toți pu­ieții, am adus și din alte ju­dețe, de la Me­hedinți, până la Tulcea. Am avut nevoie de milioane de puieți. Silvicultori și muncitori am fost cu toții peste o sută”, își amintește inginerul silvic. Lucrările de împădurire au continuat și în 2003 și s-au întins până în toamna anului 2005. Au fost plantați puieți de salcâm, de stejar brumăriu, glădiță, măceș, corcoduș, mălin, plop și frasin american. „Jumătate din cartea de dendrologie”, precizează Lucian. Coordonatorul în­tregului proiect a fost Nicolae Pârvu, șeful com­partimentului „Îm­pă­duriri” de la Direcția Silvică Dolj, susținut de Ilie Silvestru Nuță, șeful Ocolului Silvic Segarcea, de șeful de district Ion Pătrană și de pădurarii Petrișor Etegan, Tudor Toma, Marin Neagu, Nicușor Sfâr­loa­gă și alții. Muncitorii au dor­mit în câmp, în ba­răci improvizate. Din cauza secetei extreme, mulți pu­ieți s-au uscat peste vară și au fost înlocuiți. Ză­pada iernii 2005-2006 s-a așternut, binefăcătoare, peste plantația din lunca Dunării.

Fluviul răzvrătit

În aprilie 2006, cotele apelor Dunării au crescut vertiginos în amonte, în Austria și Ungaria. Se for­mase o viitură uriașă, care cobora pe fluviu spre Ser­bia și mai departe, spre România și Bulgaria. Lo­cuitorii din sa­tele de pe mal primeau cu ne­liniște ști­rile despre feno­me­nul a­me­nințător. Pe de altă parte, aveau încredere în di­gu­rile construite în timpul lui Cea­ușescu. Mai aveau în­cre­dere și că hidrotehniștii vor regla debitul apei la ba­rajul de la Porțile de Fier. Stihia a ajuns și în sectorul românesc. Pu­hoiul de ape s-a izbit de un dig de pământ și l-a rupt în­tr-o porțiune mică, dar în­deajuns cât să nă­vălească și să inunde sa­tul Rast și mii de terenuri agri­cole și să ajungă până aproape de casele din Mă­ceșu de Jos. Au fost pro­ferate acuzații împotriva au­to­rităților guvernamentale de atunci, care ar fi ordonat di­namitarea digului, ca ape­le să se reverse în altă parte și să nu ajungă să inunde și să distrugă pescăria unei afa­ceriste din zonă. Alții susțin însă că digul s-a rupt din cau­za viiturii, fiind șu­bre­zit în acele locuri de sălbă­ti­ciuni de apă, care își săpaseră ga­lerii în pământul din care era construit digul. Ru­perea di­gu­lui a avut însă efecte devastatoare și asu­pra plan­tației silvice de la Măceșul de Jos. Fluviul re­vărsat a inundat atunci și pădurea pe care silvi­cul­torii o plantaseră în anii precedenți. „Au mai rămas câteva pâlcuri de puieți pe ridicături, pe crestele fostelor dune de nisip. Res­tul a fost înghițit de ape. Ne-am plimbat cu barca prin locurile unde plan­taserăm puieții”, își amin­tește inginerul silvic.

Din nou la lucru

Pădurea renăscută

Apele s-au retras abia în toamnă, prin noiembrie. Au lăsat în urma lor noroaie, bălți și o plantație dis­trusă. Silvicultorii au privit cu disperare și mâhnire cum munca lor de câțiva ani a dispărut. Puieții se asfixiaseră sub ape. Se transformaseră în niște bețe care se ițeau din noroaie. După câțiva ani, ei au pri­mit misiunea să planteze o nouă pădure pe malul ni­sipos al Dunării. Între timp, România devenise țară membră a Uniunii Europene. Noua împădurire a început în primăvara anului 2011. Au fost aduse uti­laje specializate pentru pregătirea terenului, munca a fost mult ușurată. Într-un singur an, au reușit să plan­teze toată suprafața de 760 de ha. Puieții au prins rădăcini, cei uscați de secetă au fost înlocuiți. De la un an la altul, au crescut tot mai mari, for­mea­ză acum o pădure adevărată, care ține locului dunele de nisip. Silvicultorii nu se mai tem că pădurea lor ar putea fi din nou inundată, ca în 2006. Ei susțin că o viitură de amploarea celei din 2006, când a ce­dat digul, se produce de două ori într-un secol. Până a­tunci, salcâmii, plopii și stejarii vor fi deja înalți și puternici, vor putea rezista. În numele adevărului, tre­buie să semnalez și prezența țânțarilor care au pus stăpânire pe pădure și atacă fiecare părticică a pie­lii pe care o găsesc des­coperită. Nu reco­mand nimănui să or­ga­nizeze un picnic în pă­durea de lângă Mă­ceșul de Jos. Canaliile acestea îți taie orice poftă de a te plim­ba. Silvi­cul­torii um­blă vara pe aici cu tubul cu spray în buzunar. Da­că ieși din pădure, te ia în primire vipia, care ar­de câmpul. Din cauza căl­durii excesive, unul din­tre plantatori a numit lo­cul „Candahar”, după ora­șul din Afganistan unde au fost încartiruiți, în cadrul misiunii NATO, soldații Batalionului 26 din Cra­io­va, supranu­miți „Scor­pi­onii Roșii”. Tot „Can­da­har” au ajuns să-i spună și silvicultorii dol­jeni. Eu numesc pă­du­rea asta mai degrabă „Pădurea lui Si­sif”. Mi­li­oane de puieți au dis­pă­rut sub ape în aprilie 2006 și nu au mai putut fi readuși la viață. O no­uă pădure a fost plan­tată câți­­va ani mai târziu. Sil­vi­cul­torii doljeni se mân­dresc cu opera lor, mai ales că au mai înființat pă­duri și în alte perimetre din județ. Mii de hectare de terenuri aride au fost îm­pădurite în ultimii ani în județul Dolj, unde ne­voia de pădure e cu adevărat vitală.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian