Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Fotografia de nuntă

Bunicul cu veston maroniu

Fotografia de nuntă

În luna August a anului o mie nouă sute douăzeci și nouă, în prima duminică după Sântămăria Mare, s-a celebrat cu tot neamul, prietenii și vecinii, adică tot satul, nunta dintre Ecaterina și Nicolae, bunicii mei. Acestea erau numele lor din acte, dar lumea le spunea altfel: Catarina ori Catița și Mniculai sau Mikloș. Pe Mikloș-Mniculai nu l-am cunoscut, a murit cu mult înainte de nașterea mea. M-am în­tâlnit cu el o singură dată, într-un vis. M-a luat de mână și m-a dus în capătul grădinii, unde am intrat într-un fel de tunel, o galerie pe sub pământ, pe care am tot mers, și-am mers, căutând… ceva. Mai țin minte că bunicu purta un veston maroniu și că în loc de obraz avea un abur, un fel de fum alburiu, care m-a împiedicat să-i văd trăsăturile. Dar eu am știut cumva, chiar dacă nu-i vedeam fața, că el este bărbatul Bunii me­le. În ce privește „ceva”-ul acela pe care îl căutam, am aflat mai târ­ziu, de la tata, după ce i-am po­vestit visul meu, că în locul acela de sub pământ bunicul căutase, în tinerețe, apă. Izvor de apă bună de băut. Chiar a pus rămășag cu verișorii lui, că până în ziua nunții din august, fântâna va fi gata. Po­vestea spusă de tata a devenit și mai vie și adevărată, în ziua când l-am descoperit pe Bunicu într-o fotografie veche, făcută în fața intrării în mina unde a lucrat. L-am recunoscut imediat printre ceilalți oameni: Mikloș-Mniculai era îmbrăcat cu același veston maroniu pe care îl purtase în visul meu.

Tufa de măcriș

Bunicul săpase o vară întreagă la fântâna din capătul grădinii. Mai întâi pământul a fost lutos, plin de rădăcinile pomilor din jur, apoi a dat de pă­mânt negru, și după el, de un strat de nisip. S-a bucurat, drăguțul, că a reușit. Se știe doar că unde este nisip și pietriș mărunt, acolo e aproape apa. Dar nisipul s-a terminat, a trecut și de pietriș și-a intrat iar în lut, fără să găsească picătură de apă. A venit luna august și fântâna nu era gata. A oprit lucrul doar cât a ținut nunta, apoi, la nici două zile după cununia din biserica închinată Sfintei Varva­ra, s-a apucat iar de săpat. Pierduse rămășagul cu verișorii, băuseră împreună romul promis, dar el tot nu s-a lăsat. Cum venea de la lucrul din mină, mân­ca și se cobora iar, legat de mijloc cu o funie, în fundul pământului. Ajunsese atât de adânc în fântâna săpată, încât dacă se uita în sus, vedea ste­lele de pe cer, deși era în miezul zilei. Catița îl aștepta răbdătoare, cu mâncare bună și cu apă rece, adusă din izvorul de la pădure. Cu timpul, Bunicu ajunsese să le spună vecinilor că are două datorii de împlinit: una la mina statului, care era pe-atunci a austriecilor, și cealaltă – la mina din ca­pătul grădinii lui.

Toamna, târziu, aproape de primul omăt, după ce-a înțeles că munca i-a fost în zadar, că nu avea să scoată niciodată apă din locul acela, Bunicu a astupat gaura afundă a fântânii, aruncând înapoi tot lutul săpat. În fiecare primăvară, pe fosta groapă creștea o tufă de măcriș acrișor.

Laița cu neamuri

Am în față o altă fotografie, făcută la câțiva pași de poarta casei bunicilor. E fotografia lor de nuntă. Poarta nu se vede, a rămas undeva în spate, dar dincolo de gardul din palănci de lemn se ghicește o parte din holda de porumb. Porumbul e înalt, semn că a plouat bine în anul acela, până în luna lui august. Cine știe, poate că au fript ori au fiert cucuruzi, dacă or fi fost „în lapte”, până la vremea aceea. Poate că în săp­tă­mâna nunții, când sunt atâtea de făcut, de nu-ți vezi capul de treburi, vreo socăciță mai înțeleaptă, ori vreo femeie venită la ajutor, să fi pus la fript în jar câțiva cucuruzi, pentru flăcăii care-i ajutau mi­relui să rânduiască cele de trebuință pe lângă casă.

Mă întorc iar la fotografia îngălbenită de ani. Pe o laiță pusă de-a curmezișul în uliță sunt așezați mirii, proaspăt căsătoriți, și nănașii. În spatele lor, drușca, domnișoara de onoare, și chemătorul la nuntă, cavalerul ei. Dacă mă uit mai cu atenție, pot să văd încă o laiță pregătită în spatele primeia. Poate că au vrut mai mulți să se fotografieze, ori poate că au mai fost făcute și alte fotografii, cu nuntași, pe care eu nu le-am mai găsit. Cine știe? Nu mai am pe cine să întreb, pot doar să mă uit la fotografia aceasta veche și să țes în jurul ei povești.

Buna e cam tristă, pare obosită de pregătiri și de tot rostul nunții. Poartă pe cap năframă albă, semn că fotografia a fost făcută a doua zi după cununie, pentru că la biserică se mergea cu coroniță și voal, iar năframa o primeai de la nănașă, numai când schimbai haina de mireasă cu cea de nevastă. E îmbrăcată cu o fus­tă plisată și cu o bluză albă, peste care are o ja­chetă cu încre­ți­turi de-o parte și alta a gulerului. Are pantofi în două culori, cu tocu­leț și baretă care ține pantoful strâns pe picior. Lângă Buna stă nănașa, nănașa bătrână, care a botezat-o la naștere. Fusta lun­gă, cu rejansă de rips mătăsos, bluza închisă până la baza gâtului, dar și felul în care-și ține mâinile în poală trădează o îm­păcare oarecum resemnată, o mul­țu­mire a celui care și-a împlinit cum se cade menirea de a aduce pe lu­me prunci. Lângă ea, cu privire senină, deschisă și ațintită drept în ochiul aparatului de fotografiat, stă nănașul cel cum­pătat, despre care am aflat că era un om în­țe­lept și bun, „pita lui Dumnezău”.

În spatele lor, în picioare, se află drușca și chemătorul, ea, distrată, cu privirea îndreptată către pă­durea care nu se vede în fotografie, el, șmeche­ros și zâmbind isteț, pe sub mustața subțire. Îl che­ma Alexandru, dar i se spunea „Șandorul cucului”. A rămas neînsurat, lucru rar în vremurile acelea, când familia era țelul oricărei vieți. Și nu fusese lipsit de mândre: mai tinerele, mai coapte, îl răsfă­țau cu atenția lor. N-avea griji sau, dacă le avea, erau din acelea „care trec cu ziua”.

Apele albastre

L-am lăsat la urmă, intenționat, pe Bunicul Mniculaie, care mă luase cu el sub pământ, în visul meu din copilărie. Dacă mă încearcă un fel de duioșie când văd florile pe care le ține Buna în brațe, singurele care dau evenimentului un aer de sărbătoare, figura naiv veseloasă a Bunicului mă umple și pe mine de veselie. Mniculaie mai poartă încă în buzunarul de la piept batista de „încre­dințare” primită de la Catița ca semn că îl vrea de bărbat. În ochii lui, parcă uimiți de ceea ce i se întâmplă în momentul fotografiei, pot ghici, dacă mă uit mai bine, chiar visul neostoit al fântânii cu apă rece ca gheața, care să potolească, vreme înde­lungată, setea neamului său.

La vremea aceea, în ziua fotografiei, Bunicul încă mai credea că va scoate apă din fântâna de la capătul grădinii. Bănuiesc că s-a gândit la fântâna lui și în ziua nunții, chiar dacă a trebuit să stea încremenit, cu struțul de flori în piept, lângă Catița și lângă nănași.

Așa cum v-am spus, Bunicul nu a găsit apă în fundul grădinii lui. A fost un naiv visător, neaju­torat în multe din cele ale vieții, un rușinos, când trebuia să vor­bească ori să-și susțină cauza. Norocul lui a fost Catița, femeie aprigă, hotărâtă, care și-a purtat cu semeție neclintită soarta, și după ce el n-a mai fost. Mă tot gândesc de multe ori la Bunicul Mikloș-Mniculai. Cum este oare să trăiești o viață în­trea­gă cu gândul că cea mai ma­re do­rință a ta va rămâne ne­îm­plinită? Să te lași chinuit de un vis pe care să nu-l poți trage de unde zboară, jos, pe pământ? Un vis în care m-a luat și pe mine, ducându-mă în ga­leria săpată de el, ca să-mi arate unde să caut apă. Să izbutesc eu ce nu reușise el. Și chiar mi se pa­re uneori că de undeva, de departe, aud cum se bulucesc șuvoaiele, înainte de-a ieși la fața pă­mân­tului. S-a întâmplat de multe ori să fie numai pie­triș, lut, nisip sterp în jurul meu și uscăciunea în­cremenită a locului să mă înfioare. Dar asta nu ține mult, pentru că iar aud apropiindu-se de mine foșnetul din adâncuri al apelor albastre.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian