Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Doamna fără chip

Prietenie la telefon

Să tot fie vreo zece ani de atunci. Era o pri­măvară târzie, cu un soare mângâietor și străzile înmiresmate de dulceața bu­jorilor. Locuiam în Balta Albă, chiar lângă parcul IOR, și îmi plăcea să merg zilnic pe jos, ca să mă bucur din plin de lumina și adierile anotimpului. Într-una din acele dimineți minunate, am primit un telefon de la o doamnă care, după ce s-a prezentat, mi-a spus că e o cititoare înfocată a revistei For­mula As și că ar vrea tare mult să mă cunoască. Nu prea în­țe­legeam ce anume voia, mă gândeam că poate e vor­ba de o poveste pentru rubrica SOS sau poate chiar pentru un subiect de reportaj. Nici vorbă de așa ceva. Mă sunase pentru că voia să ne împrie­te­nim. Avea 72 de ani, era o femeie singură, cu copiii plecați departe și prieteni care nu mai aveau timp pentru ea. Tot ce-și dorea era să vorbească cu cineva, să-și depene amintirile și să asculte poveștile altora. Acela a fost momentul în care am înțeles cât de grea poate fi pentru unii oameni sin­gurătatea și cât de mici și simple pot fi dorințele care i-ar putea face fericiți.

A continuat să mă sune în fiecare dimineață. Mă învățasem deja cu obiceiul de a-mi petrece tot drumul până la re­dacție vorbind la telefon cu ea. Mi-o imaginam ca pe o doamnă cochetă, cu un surâs discret și privire pătrunzătoare, stând pe un fotoliu vechi dar încă elegant, într-o sufragerie modestă dar impecabil ordonată, cu o bibliotecă uriașă, ticsită cu cărți. Rostea cu ușurință fraze armonioase, articula perfect fiecare cuvânt, po­vestea despre lucruri luminoase, încercând parcă să fugă de momentele urâte din viața ei. Aveam să aflu că fusese cândva, în tinerețe, regizoare de teatru, că montase mai multe piese în provincie, că soțul ei, care decedase, fusese profesor uni­ver­sitar, că are doi băieți, unul doctor, celălalt arhi­tect, amândoi plecați în America. Îmi spunea că pentru ea e o mare bucurie să vorbească cu oa­meni tineri și încrezători, să se încarce de la ei cu energie și optimism. După un timp, i-am propus de câteva ori să ne vedem, însă, fără să explice de ce, a evitat să dea curs propunerii mele. A con­ti­nuat să mă sune vreme de aproape o lună, în fie­care dimineață, mai puțin în zilele de weekend. Apoi, după ce i-am spus că aștept un copil, a în­cetat brusc să mai sune.

Au trecut de atunci aproape zece ani. Anul acesta, pe la sfârșitul lunii aprilie, când întreaga omenire începea să se scufunde în coșmarul sum­bru al pandemiei și când toți românii erau pedep­siți să stea închiși în casele lor, mi-am amintit brusc de ea. Ce-o face doamna fără chip, a cărei vo­ce mă însoțea în fiecare dimineață, pe drum? O mai trăi? Cum reușește oare să treacă prin zilele astea de izolare, când singurătatea apasă mai mult ca oricând? Am găsit într-un telefon mai vechi numă­rul ei și, cu puțină teamă, am decis să-l for­mez. A răspuns imediat, de parcă era aco­lo, lân­gă telefon, și aștepta. Deși s-a bucurat foar­te tare, nu părea prea surprinsă. Era ca și cum ar fi știut că va veni ziua asta, în care eu o s-o caut pe ea…

Vise cu cărți

Îi spun doamna M. Din capul locului m-a ru­gat să nu-i dau numele, dacă vreodată mă gân­desc să scriu despre ea. În cei zece ani care au trecut, prietena mea nevăzută a trăit la fel de sin­gură, citind ori uitându-se la filme. „Am citit de mult toate cărțile din bibliotecă”, îmi zice. „Și nu-s deloc puține. Sunt unele pe care le recitesc a treia oară. Am reușit totuși să cumpăr de câteva ori și de pe internet. A venit curierul și mi le-a adus la ușă. Mare lucru cu internetul ăsta! Deși, sinceră să fiu, mi-aș fi dorit tare mult să mai intru într-o librărie. Ca să nu mai zic de târgurile de carte! Am început să le visez noaptea. Îmi apar așa, ca niște spații uri­așe sub cerul liber, cu alei pli­ne de flori exo­ti­ce, ca la gră­­dina bo­ta­nică, iar din loc în loc, se înalță niș­te raf­turi înal­te pli­ne cu cărți, unele cu co­perți viu colo­rate, al­tele mai sobre, ca niș­te ediții de lux. Așa le visez mereu.” I-am promis atunci că, după perioada de izolare, la prima edi­ție a unui târg de carte, o să ne în­tâlnim să mer­gem îm­preună. N-a zis nimic și probabil că a zâmbit. La fel se întâmpla și în urmă cu zece ani, de câte ori îi pro­pu­neam să ne întâlnim. Tă­cea lung și îmi ima­ginam chipul ei blând, zâmbind discret și misterios. „Singurele mele bucurii mai mari”, a continuat să-mi spună, „au fost vizitele anuale ale băieților mei. Da, ăsta e obiceiul lor, să vină o dată pe an fiecare, unul pe la mijlocul verii și celălalt pri­măvara, în preaj­ma Paștelui. Anul ăsta, cel mic n-a mai venit. Cred că ai auzit ce-i în America. Și probabil că nu vine nici celălalt, dacă se lungește pande­mia asta. Sinceră să fiu, nu mi-e prea ușor, mai ales că stau cu grijă mare pentru ei. Totuși, de bine, de rău, mă descurc. Am reușit să mă îm­prietenesc cu o fată de la «Telefonul vârstni­cului». E o linie telefonică gratuită, unde poți să suni și să ceri ajutor, câțiva voluntari vin o dată la două, trei zile, și-mi aduc la ușă cumpărăturile de care am nevoie. Nu cer niciun comi­sion, dau doar banii pe ali­men­te. E mare lucru, pentru că altfel nu știu cum m-aș fi descurcat. Dar pe lângă asta, au o linie telefonică specială la care te poți înscrie și poți primi săptămânal un apel de la o persoană calificată, cu care poți vorbi despre orice. Așa am cunoscut-o pe fata asta, cu care m-am împrietenit și vorbim aproape zilnic. Așa cum făceam cu tine, acum niște ani. E minunat să știi că cineva are răbdare și chiar plăcere să-ți asculte gândurile.”

Scaunul cu rotile

M-am simțit într-un fel vinovată pentru faptul că acum zece ani, comunicarea noastră se înche­iase atât de brusc, deși cea care hotărâse fusese ea. Am încercat să mă scuz, să-i explic, însă ea mi-a tăiat repede vorbele. „Nici să nu te gândești, draga mea, la așa ceva”, mi-a zis. „Cum să mă supăr? Am înțeles foarte bine, în viața ta începea un capitol luminos, ce să mai caut eu acolo?”. Am întrebat-o dacă are nevoie de ceva, am insis­tat apoi cu propunerea de a o însoți într-o librărie, măcar, până când o să apară un nou târg de carte. Din nou a tăcut, la fel de ciudat, de parcă se stră­duia să-mi ascundă mereu un secret. De data asta însă, tăcerea ei n-a mai fost așa de lungă. „Delia, dragă”, mi-a zis. „Trebuie să-ți spun despre mine ceva ce nu știi. Acum mai mulți ani, mai exact în 2007, am avut un accident de ma­șină. Soțul meu conducea. Am in­trat într-o groapă și am ieșit din decor, cum se zice, adică în câmp. Corpul meu s-a contorsionat în­tr-un fel greu de descris. Cert e că atunci am rămas paralizată. Pen­tru totdea­una. De la mijloc în jos nu mai simt nimic. Soțul meu a scă­pat doar cu niște zgârieturi, însă sentimentul de vinovăție l-a chi­nuit îngrozitor. La doar un an de la accident, a făcut atac ce­re­bral și a murit. Băieții mei erau deja plecați în Ame­rica, aveau acolo o situație foarte bună. Unul dintre ei se hotărâse să se întoarcă în țară, ca să fie aproape de mine. Nu l-am lăsat, am zis că nu concep așa ceva, că nu-l las să-și distrugă viața, pentru a fi infirmierul meu. Amândoi mă ajută enorm, cu mulți bani. Am o femeie care vine periodic să-mi facă menajul, am un scaun cu ro­tile ultra-dotat și casa plină cu tot felul de me­ca­nisme care îmi fac viața mai ușoară. Pot să spun, deci, că acum trăiesc aproape normal. Deși am 82 de ani, sufletește mă simt încă tânără. Doar corpul mi-a îmbătrânit urât. Și e normal, după 13 ani de stat în căruț. Nu vreau să mă laud, dar eu am fost o femeie frumoasă. Brunetă, cu ochii verzi, corp atletic, dar grațios. Acum, toate astea au rămas doar în amintiri. Tot ce mi-a mai rămas nealterat este mândria. Nu vreau să-mi plângă nimeni de milă, mă descurc singură cu tot ce se poate, am voință destulă cât să simt că tră­iesc decent. Însă evit cât se poate să ies în lume. Nu-mi place să fiu privită ca un om neputincios. De-aia prefer să trăiesc mai mult într-un univers interior. Citesc mult, îmi place să vorbesc cu oamenii la telefon, să spun și să ascult povești. E uni­cul mod prin care mă simt bine. Ți-am spus toate astea, pentru că am simțit că ești nedu­me­rită. Și acum, zi-mi despre tine. Cum ești? Ce-ți face fetița? Trebuie să fie mare acum…”

I-am povestit despre mine. M-a ascultat fără să scoată un sunet. Simțeam cum îmi soarbe fie­care cuvânt, cum tresare la fiecare emoție a mea, cum surâde la fiecare bucurie evocată de mine, fe­ricită că are cu cine vorbi. De atunci, o caut aproa­pe în fiecare zi. Și parcă, de data asta, văd chi­pul ei tot mai clar. Ochii ei verzi, părul brunet și zâmbetul mereu luminos. O făptură nevăzută și necunoscută, de care m-am apropiat sufletește, prin vorbe rostite la telefon. A avut nevoie de mi­ne, așa cum am eu nevoie, acum, de ea.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian