Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Nico de Transilvania: „Port cu mine pământul ăsta oriunde mă duc”

– Când nu mixează muzică în cluburile din Anglia și nu înregistrează, pe dealurile din Apuseni, cântecele din fluierele lui Babu Ion, Nicoleta Cărpineanu strânge bani ca să planteze copaci în munții defrișați ilegal de marii noștri corupți. „Păduri fără frontiere”, proiectul în care a pus tot ce a avut mai bun, aduce laolaltă tradițiile, dansul și puterea de a-i convinge și pe alții să protejeze Carpații –

Bunica Rozalia și cei 17 copii

– După două decenii în care ai trăit în An­glia, ai surprins lumea muzicală britanică, cu un disc care îmbină muzica electro cu versuri populare românești. Ce te-a făcut să te întorci la rădăcini, Nicoleta ?

– Dar eu niciodată nu mi-am lăsat rădăcinile! Ceea ce mi-a dat forță și putere în toate călătoriile mele prin lume a fost conexiunea asta profundă cu România. Am copilărit într-un sat de lângă Za­lău, Ortelec, chiar lângă pădure, cu Bunica Ro­zalia, de care am fost extraordinar de apropiată. Bu­na avea o casă mică, cu tindă de lut pe jos, luminată doar de o lampă de petrol. În gos­podăria ei, care mai avea o șură și o căsuță de vară, o fântână, o ladă de zestre, un război de țesut și un fuior de tors lână pentru cio­rapi, bunicul și bunica au crescut împreună 17 copii. Când s-a căsătorit cu bunicul, el era văduv și avea deja 5 copii, ea avea doar 16 ani și a mai făcut zece. Iar apoi au mai adop­tat doi copii din sat, care rămăseseră orfani. Acolo, lângă pădure, am copilărit și eu, cea mai mare parte din timp. Și pe cuvânt vă spun că știam după cum miroase aerul dacă e vremea ghioceilor, dacă s-au făcut ciuperci, dacă o să plouă sau nu. În Pădureni, adică pe ulița unde stăteam noi, nu erau decât patru sau cinci case. Seara, când se întorceau acasă vecinii cu carele luminate cu lămpașe, se opreau prima oară la bunica. Era cunoscută în sat că avea grijă de toată lumea. La Buni pe masă totdeauna era ceva bun de mâncat când cineva îi călca pragul. Avea un dar să cre­eze armonie între oameni, care s-a trans­mis și la copiii ei. Frații și surorile mamei au fost toți foarte apropiați și uniți, niște oameni extraordinari.

„Când ajung în pădure, sunt una cu ea”

La „Bucharest iMap” în 2014, în fața a 50.000 de oameni

– De când te-am cunoscut, am remarcat cât de ușor legi prietenii. Ușurința asta tot de la bunica o moștenești ?

– Mi-ar plăcea să cred asta. Ce știu sigur e că am moștenit de la ea și de la mama dragostea de natură. Când ajung în pădure, sunt una cu ea. Pădurea e mereu locul în care, dacă sunt supărată sau tristă, mă duc să mă liniștesc, să mă calmez, să mă reîncarc. Dacă-mi lipesc obrazul de trun­chiul unui copac, simt că timpul nici nu există, că nu mai am vârstă, că înăuntrul femeii de-acum sunt tot fetița din curtea bunicii.

– …care după ce a crescut, la 20 de ani, și-a luat curaj și a plecat în lume.

– Plecatul meu din țară s-a datorat unei po­vești de dragoste care s-a împletit cu munca. La 17 ani am făcut voluntariat în orfelinatele din Ro­mânia, petreceam timp cu copiii cărora le lipsea afecțiunea. Așa am cunoscut niște oameni dintr-o organizație caritabilă din Anglia, care aduceau ajutoare pentru orfelinate. Printre ei era și un englez de care m-am îndrăgostit. A fost o poveste de dragoste foarte frumoasă, care a durat câțiva ani și care m-a făcut ca, după terminarea liceului, să îmi iau curajul să plec, să fac facultatea acolo. Am mers întâi o lună de zile de probă, timp în care am și muncit, am mers prin școli să vorbesc cu studenții, să îi conving să strângă bani pen­tru orfelinatele de aici. Apoi m-am mutat de­fi­nitiv acolo și am continuat să fac muncă socială încă zece ani.

– A fost grea ruptura de țară ?

– M-a ajutat mult faptul că aveam un iubit en­glez. Aveam prieteni englezi, pe care îi cunos­cusem muncind în România. M-a ajutat și faptul că vorbeam fluent engleza. Apoi, când am desco­perit yoga și meditația, m-au ajutat enorm, mi-au oferit o conexiune spirituală pe care am învățat să nu o mai pierd. A trebuit să cresc și să mă ma­tu­rizez foarte repede, într-un ritm extraordinar, a trebuit să supraviețuiesc în primii ani. Dar am făcut multă muncă socială, am lucrat mult cu copii care aveau nevoie de sprijin. Și, ajutându-i pe ei, mă ajutam și pe mine. Simțeam că fac ceva bun pentru alții și asta mă ținea și pe mine pe linia de plutire.

„Fiecare album a devenit un copac, care-mi poartă cântecele cu el”

– Și deși în ultimii ani te-ai dedicat unei cariere artistice, nevoia de-a ajuta e încă în tine. De ce faci ceea ce faci, Ni­coleta?

– Dacă e ceva ce mi-a adus valoare în viață, astea sunt relațiile umane și natura. Toc­mai de asta am decis să am grijă de lucrurile care contează pentru mine și sunt pre­țioase. Acum un an am lansat „Forests Without Frontiers”, o organizație non pro­fit, care își propune să obțină sprijin fi­nan­ciar, cu care să protejăm pădurile virgine din România și să replantăm zonele defri­șate. Mi-a fost foarte greu la început, nu aveam nicun ajutor de la nimeni, aveam doar o obsesie că trebuie să salvăm Car­pații. La un moment dat, am ajuns chiar într-un impas, dacă nu primeam de undeva o investiție, nu mai puteam continua. Am un mic altar acasă, la care mă rog când sunt la capătul puterilor. Așa că m-am dus și am aprins o lumânare și am zis: „Buni, dacă mă auzi, ajută-mă, că io nu mai pot.” Și în 24 de ore, am primit un telefon de la cineva care voia să cumpere o bucată de pământ de lângă pădure, pe care mi-o lăsase bunica moște­nire. Erau exact banii de care aveam nevoie ca să merg mai departe. Azi, „Forests Without Fron­tiers” se poate mândri că a convins destui oameni din Occident și din România că pădurile din Carpați sunt plămânii Europei și sunt importante pentru tot continentul. Am strâns în jur de 60.000 de euro, cu care am plantat 25.000 de copaci și cu care am sprijinit și comunitățile din preajma pădurii, oferind oportunități de muncă și alimente în timpul perioadei de izolare. Dar lucrul care îmi e cel mai drag e că din banii oferiți ca donații pentru albumul meu (care nu se putea vinde, fiindcă a fost făcut cu fonduri AFCN) am plantat 100 de stejari pe pajiștile de la „Ferma Cobor”. Fiecare album a devenit un copac, care poartă cu el și cântecele mele.

„Ceea ce fac eu azi e să readuc la viață folclorul, într-o formă nouă”

Ia cu stele

– Dar cu muzica când te-ai întâlnit ?

– Când m-am mutat în Anglia, m-am înscris să studiez la facultate jurnalism, coregrafie și alte lu­cruri creative. Tot atunci, la 18 ani, am început să și mixez, ca DJ, pentru plăcerea mea. Trei ani mai târziu, am trecut printr-o despăr­țire care m-a purtat timp de șase luni de zile prin Sri Lanka și Nepal. Acolo am făcut primul curs de Hatha Yoga și m-am regăsit sufletește. Și mi-am zis: „Acum, Nico, ai putea să mergi aca­să! România are nevoie de tine!” Simțeam că, ple­când, mi-am trădat cumva rădăcinile. Dar tot gândindu-mă ce să fac, am avut un moment de iluminare și mi-am dat seama că voi putea ajuta mult mai mult România dacă voi rămâne în Anglia. Așa că m-am întors din Nepal cu forțe noi, m-am mutat direct la Londra și am devenit foarte independentă. Și la scurt timp, m-am mu­tat de la Londra în Brighton, orașul cel mai non­conformist și boem al Angliei, unde l-am cu­noscut pe tatăl fiului meu și unde cariera mea de DJ a început să urce vertiginos. Ceea ce fac eu azi e să readuc la viață folclorul, într-o formă nouă. Iau cântece străvechi, cântate de bătrânele noastre, și le remixez și le recompun cu sound-uri actuale, într-un fel în care îmi place și mie să le ascult. Pentru că nu pot fi ipocrită, nici eu nu ascultam muzică populară, înainte să plec din țară. Dar faptul că băiatul meu și prietenii lui, de 16-17 ani, au ascultat albumul și le-a plăcut la nebunie, nu poate decât să mă bucure. Visul meu ca DJ a fost să ajung să compun piese în limba română, dar la o calitate foarte înaltă, high level, ca să sune impecabil, și să am ocazia să le mixez într-un club foarte fancy din New York sau din Ibiza, ca acei unul, doi români rătăciți pe acolo, să recunoască muzica veche din țara lor. În parte, dorința mi s-a îndeplinit, fiindcă am primit un filmuleț făcut de un prieten în Boiler Room din New York City, unde un alt artist, Nickodemus, a pus în setul lui piesa mea de debut „Hai după surori”. Era plin de lume care dansa în delir. Am fost foarte emoționată să văd.

– Trebuie să recunosc că atunci când ți-am ascultat „Doina”, cântată de Buna Ana și de Buna Oprița, mi-au dat la­crimile.

– „Doina” pe care se aud Buna Ana, recitându-și versurile, și Buna Oprița, cân­tând un refren, e sufle­tul întregului album. E foar­­te emoționantă, într-adevăr. Se simte în versurile aces­tor bunici cât de importantă e legătura lor cu muzica. Le curge prin sânge, din gene­rație în generație, e chiar legătura între generații. De aia e atât de important să-i păstrăm calitatea asta de liant și să transmitem și noi înțelepciunea asta populară mai departe. Buna Ana are 91 de ani și stă într-un sat lângă Orăștie. Când am cunoscut-o, mi s-a părut că stau de vorbă cu bu­nica mea. Babu Ion, al cărui fluier se aude pe una dintre piese, stă nu de­parte de ea, în Grădiștea de munte. L-am cu­noscut datorită unui articol din „For­mula As”, scris de Că­­tălin Manole. De ziua Bunii Ana, l-am luat pe Babu și am mers la ea și i-a cântat la fluier. Nu se mai văzu­seră de ani de zile.

„Bunicile din neamul meu m-au făcut foarte puternică”

Cu Babu Nicolae, pe dealurile din Târsa

– Ascultându-te, îmi dau seama că în viața ta au existat ne­numărate no­duri existen­ția­le, de parcă te reinventezi o dată la câți­va ani.

– Dacă ne uităm la tot ce se întâmplă cu această pandemie, întreaga planetă ar trebui să se reseteze și reinventeze, nu doar noi, la nivel individual. Dacă nu ne schim­băm obiceiurile, nu vom su­pra­viețui ca umanitate. Eu am noroc că m-am născut cu forța asta în mine. Viața nu e ușoară pentru niciunul dintre noi. Am luat-o de foarte multe ori de la zero. Și în locurile prin care am trăit, și în re­lațiile pe care le-am avut. Și prin faptul că am de­venit mamă. Așa e felul meu de a fi. Când lu­crurile devin grele, când ceva nu funcționează, mă opresc, stau un pic în liniște, am un pic grijă de mine, mă duc să îmbrățișez un copac, să spun o ru­găciune la un brad și-apoi schimb ce e de schim­bat. Bunicile astea din nea­mul meu m-au făcut foar­te puternică. Sunt niște fe­mei incre­dibile, pli­ne de forță, care și-au trans­mis înțelep­ciunea de la o generație la alta. Iar eu simt că am cerut și am primit foarte mult de la ele. Niște bătrâni pe care i-am întâlnit în Bali mi-au spus, odată, că legătura dintre bunici și nepoți e chiar mai puternică decât cea dintre părinți și co­pii. E o legătură la care avem ac­ces în mo­men­tele gre­le. Tre­buie doar să le ce­rem aju­torul, fi­indcă sun­tem cu toții in­ter­co­nec­tați. Sau cum spu­nea Ba­bu Ion, „noi toți venim de undeva”. A­vem o is­torie, au exis­tat niște oa­meni înaintea noas­tră, care trebuie res­pectați, există o tradiție de care tre­buie să avem grijă. Trebuie să ne res­pectăm rădăcinile, fiind­că ele ne pot oferi vin­decare. Tocmai de aceea, am dedicat albu­mul meu me­moriei bu­ni­cii și ta­tă­lui meu, care nu mai trăiesc.

„Transilvania înseamnă rădăcinile mele”

– Ești artistă, activistă pe probleme de me­diu, te lupți pentru salvarea folclorului. Din toate astea, tu ce ai trecut pe cartea de vizită ?

– Ei bine, cartea mea de vizită e din hârtie reciclată, niciun copac nu s-a tăiat pentru ea. Am pus acolo stea­ua călăuzitoare de pe iile și porțile noas­­tre tradiționale, am pus și pă­durile („Forests Without Frontiers”) și m-am pus pe mine, Nicoleta Căr­pi­neanu. Sau Nico de Transilvania, pen­tru că Transilvania e adevărata mea carte de vizită. Port cu mine pă­mântul ăsta ori­unde mă duc. Transil­va­nia în­seamnă muzica străbunilor mei, Tran­sil­vania înseamnă păduri superbe. Tran­silvania înseamnă rădă­cinile me­le. Multă vre­me lucrurile astea au exis­tat în viața mea separat. După ce am lăsat deo­par­te munca so­cială, am lucrat o vreme ca pro­du­cător asociat la realizarea pri­melor trei docu­men­tare „Wild Car­pathia”. Ele m-au re­adus în România și m-au făcut să mă gândesc cum am pu­tea ajuta pădurile virgine. Țin minte că îi du­­sesem pe en­glezi la Negrileasa, era sezonul nar­ciselor și vo­iam să filmăm, dar un camion cu lemne ne-a blo­cat drumul, iar drujbele se auzeau de peste tot. Chestia asta m-a umplut de furie. Pe de altă parte, aveam bineînțeles cariera de DJ. Eram invitată să mixez la petreceri foarte cool, dar când ajungeam de dimineață acasă, simțeam un gol, parcă ceva nu se lega. Abia când am adus laolaltă muzica popu­lară veche, grija mea pentru natură și dragostea pentru muzica electronică, am simțit că totul capătă sens. Și m-am întors în forță. Mai hotărâtă ca niciodată să călătoresc prin lume cu muzica bunicilor mele în traistă, să-i fac pe oameni să dan­seze, să se bucure, să le vorbesc despre pădu­rile noastre și să-i conving să plan­tăm copaci, ca să ne salvăm sufletul.

– Te-ai întors în România abia de o săp­tă­mână. Cu ce o să umpli vara asta, Nicoleta?

– Am venit acasă fiindcă voiam să mă întâl­nesc aici cu niște jurnaliști străini, care scriau despre tăierile ilegale din Carpați. Dar când am plecat am făcut un geamantan mai zdravăn. La cum se prezentau datele, aveam toate șansele să ră­mân pe-aici, ca să nu intru în carantină. Până acum, am dat o tură prin Piatra Craiului și am dormit la Peștera, la un retreat fabulos. Am mers să-mi văd stejarii plantați și să mă reculeg câteva zile la Ferma de la Cobor. O să dau o fugă la Cluj, pentru că vreau să găsesc noi parteneri pentru un pro­iect care să implice și plantarea de copaci în orașe. O să merg să-i văd pe Buna Ana și pe Babu Ion, iar apoi o să merg să stau la mama, la țară, lângă Zalău. În rest, nu știu, o să mă las inspirată de tot ce văd și de toți oamenii pe care o să îi întâl­nesc. Poate mă ascund în grădinuță la mama sau într-o cabană în munți, să fac niște muzică. De 21 de ani, de când am plecat din țară, e prima oară când vin acasă și nu știu când o să plec.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian