MONICA LĂZUREAN-GORGAN: „În România, se taie anual o suprafață de pădure de dimensiunile Bucureștiului”

Este producătoare și regizoare și, înainte de orice, o împătimită a documentarului. Anul acesta, Monica Lăzurean-Gorgan revine cu o investigație care urmărește, timp de șap­te ani, traseul sinuos al pădurilor tăiate ilegal. „Lemn” este un film despre corupție la nivel foar­te înalt, care s-a bucurat de succes la Toronto, la „Hot Docs Festival”, și care la Cluj, la re­cent încheiatul TIFF, a stâr­nit nu doar aplauze, ci și dezba­teri aprinse.

„Iubesc foarte mult pădurile, de la ciuperci, până la animale și arbori”

– O să încep interviul cu o în­trebare previzibilă: ce te-a făcut să te apleci asupra tăierilor ilegale de păduri din Carpați?

– Și răspunsul meu va fi unul previzibil: iubesc foarte mult pădu­rile, mă fascinează cu tot ce adăpos­tesc ele, de la soiurile de ciuperci, până la animale și tipuri de arbori. E mai mult decât o pasiune care se suprapune și pe o formă de ac­tivism. În 2009, am avut de realizat câteva scurt­me­traje pe probleme de mediu, pentru o fundație. Unul dintre ele era despre păduri. Am mers atunci, la sugestia unui ONG-ist, până la Grințieș, în Munții Ceahlău, să vorbesc cu cineva din interiorul sistemului, care era foarte supărat și voia „să dea din casă”. M-a dus în locuri în care singură nu aș fi ajuns niciodată. A fost devastator ce am văzut acolo. Am simțit atunci că e nevoie să fac ceva și din perspectiva mea, cu uneltele meseriei mele. Am simțit că nu-mi mai e de ajuns să semnez niște petiții sau să particip la niște manifestații.

– Când mă gândesc la „Lemn”, mi-e și greu să spun care sunt uneltele tale: ești pe rând jurnalist, activist, regizor, producător.

– Așa e, la început, când inițiezi un proiect, faci de toate, până încep să se așeze lucrurile. Am făcut și multă muncă de documentare, dar am făcut-o fiindcă informația adunată mă sti­mula creativ. Treptat, am început să lucrez cu jurnaliști de investigație și cu oameni din ONG-uri, care m-au ghidat. A fost o etapă care m-a bucurat. Nu știu dacă acum aș mai avea atâta disponibilitate. Atunci, m-am aruncat pur și simplu în poveste. Țin minte că Ebba, colega mea de producție, când m-a văzut cât de implicată sunt, mi-a zis: „Poate ar fi mai bine să nu fii tu regizor la proiectul ăsta, că ești prea subiectivă, tu acționezi numai pentru cauză, nu pentru film.” Nici nu-mi dădeam seama, eram ca un motor turat la maximum. Dar după pri­ma și a doua venire a lui Alexander von Bis­marck, personajul principal al docu­men­tarului nostru, după ce am văzut meto­da de lucru a echipei lui de la EIA și ce sunt în stare să facă, am făcut un pas în spate și am revenit la detașarea necesară regiei.

Un „detectiv” dedicat pădurilor

– Alexander von Bismarck nu e doar protagonistul filmului, ci și un personaj în sine, cu o genealogie răsunătoare. Îți dau mână liberă să-i faci un portret pen­tru cititorii revistei.

– „Sasha”, fiindcă așa îi spune lumea lui Alexander, e un bărbat bine, un tip foarte hand­some, cu charismă, un om fain și pe dinafară, și pe dinăuntru, așezat, cu multă răbdare, care în situații-limită nu-și pierde cumpătul. Este directorul exe­cutiv al unei agenții de investigații pe probleme de mediu, EIA (Environmental Investigation Agency), prin intermediul căreia a anchetat, la nivel foarte larg, comerțul ilegal cu lemn sau fil­deș în Asia, Africa, America Latină și în unele părți din Rusia. Timp de mai mulți ani, am urmărit felul în care a investigat sub acoperire și a fil­­mat, cu camera ascunsă, ca să gă­sească vinovații. Face o adevărată mun­că de detectiv, în urma căreia rea­lizează un raport foarte solid. Apoi, organizează conferințe și în­cear­că să ajungă la autoritățile locale și la presă. Sasha e și un foarte bun diplomat, participă la congrese, are in­trări în toate guvernele, obține în­tâl­niri de lucru, în care reușește să pu­nă presiune asupra autorităților în­tr-un mod foarte elegant, făcând su­gestii, arătând ce dovezi are, spu­nând ce a discutat cu alți membri ai Parlamentului European. E fiul unei scriitoare americane, iar tatăl este neamț, dar de la 15 ani trăiește în SUA. Și, ca să limpezesc și misterul numelui lui, este unul din stră-stră-strănepoții lui Otto von Bismarck. Ca regizoare, mi-ar fi plăcut să pătrund un pic mai mult cu filmările în viața lui privată. Dar a refuzat. Și e de înțeles. Duce în spate anchete foarte grele, periculoase de-a dreptul. Era, de altfel, conștient că, după acest documentar realizat de mine, în care se expune foarte mult, nu se va mai putea implica direct în următoarele anchete. Noroc că are mulți colegi bine trăinuiți să facă muncă undercover.

„România pierde în economia neagră a lemnului peste 5 miliarde de lei pe an”

– Știm cu toții că se taie păduri în România. Dar cât se fură de fapt din pădurile noastre, Monica?

– Mult, incredibil de mult. Am mers mult pe teren când am pregătit documentarul ăsta, în zone diferite, din Argeș până în Maramureș, și am văzut multe tăieri „la ras”. Unele din ele erau de-a dreptul deprimante, cum e cea de la Măguri-Răcătău, de lângă Cluj, unde din loc în loc, au mai lăsat câte un brad tânăr și subțire, care arată dezolant printre cioate. Alexander von Bismarck a scris în draftul de raport că peste 50% din lemnul comercializat provine dintr-o tăiere ilegală. Am fost șocată atunci. I-am zis: „Sasha, ești sigur?” Eram uluită și voiam să mă asigur că dă niște cifre corecte. Din nefericire, acolo se ajunge, la peste 50%, pentru că legea e extrem de permisivă și are nenumărate portițe. În România, se taie anual o suprafață de pădure de dimensiunea Bucureștiului. Sau, ca să o spun altfel, în fiecare oră, dispar șase hectare de pădure, echivalentul a opt terenuri de fotbal. România pierde în economia neagră a lemnului peste 5 miliarde de lei pe an. E important de știut că infracțiunile forestiere sunt a patra formă de comerț ilicit din lume.

– Nu te-ai temut că te expui prea mult în timpul filmărilor ?

– Nu mi-am dus echipa în locuri periculoase, cu tăieri active, am pregătit totul foarte bine din timp. Dar pot spune că am filmat la Borșa, în Maramureș, acolo unde au și fost omorâți niște pădurari. Am filmat cu un localnic care ne-a dus să vedem niște tăieri urâte de tot și care apoi a mai vorbit și cu niște jurnaliști de la Antena 1 și care a fost luat, bătut și pus la punct să-și țină gura pe viitor. În Borșa e masacru. Se taie tot, chiar și lemnul foarte tânăr.

– Te-am văzut la TIFF, cu un tricou pe care scria „Documentarul contează”. Mai poate schimba un film ceva?

– Să vorbim de schimbare e mult, dar micile victorii sunt niște pași importanți. Una din ele e că am reușit să schimbăm un pic din codul silvic, în 2015, într-un moment în care se discuta să se re­laxeze procentul de tăieri de la 30 la 50%, pentru o singură companie, care procesa un singur tip de lemn. Am vorbit atunci cu Sasha, care tocmai fă­cuse al doilea set de filmări cu camera ascunsă și am hotărât să scoatem o parte din investigație mai repede. Am organizat rapid o conferință și, nouă zile mai târziu, la București, 4000 de oameni au ieșit în stradă să protesteze în „Marșul pentru Pă­duri”. Codul silvic s-a blocat la cei 30%. Apoi, în 2018, DIICOT a descins în mai multe locații și în sediul „Holzindustrie Schweighofer”. Ancheta e în desfășurare și azi. Sunt convinsă că raportul întoc­mit de agenția lui Alexander a pus presiune pe autorități. EIA continuă și acum să ancheteze în România, dar eu nu mai sunt la curent. Cât despre tricoul meu, sloganul e parte a unei campanii me­nite să trezească autorităților inte­resul și atenția pentru un gen cinema­tografic care nu are doar miză artis­ti­că, ci și una educațională, care schim­bă mentalități și care ar merita să fie finanțat mai bine.

Pentru cei care pot fi prezenți la Sibiu, la începutul lui septembrie, filmul „Lemn” e programat acolo pentru o pro­iecție în aer liber.