Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Cireșul

Foto: Shutterstock

M-am născut într-o zi geroasă de sfârșit de decembrie. Am venit pe lume înainte de vreme, de parcă mă grăbeam să întâmpin noul an ce bătea la ușă. Casa în care am crescut era încă în construcție, se înălța greu, cu eforturi mari din partea părinților mei. În pri­măvara acelui an, tatăl meu a plantat un pui de cireș, chiar lângă un perete abia înălțat al casei. Era pomul dăruit copi­lului său încă nenăscut.

Au trecut anii și am crescut împreună; în timp ce eu eram o fetiță fragilă, cu probleme de sănătate, cireșul meu devenea tot mai falnic și plin de vigoare, iar crengile sale ajungeau pe acoperișul casei. Fără a primi un tratament special față de ceilalți pomi din mica noastră curte, el era regele lor și prietenul meu. Mă cățăram pe o scară prea incomodă pentru mine (dar ce conta?) și ajungeam pe acoperiș. Acolo era un locușor de unde îmi plăcea să privesc ce­rul, printre ramurile cireșului, și să ascult foș­netul frunzelor. Era o comunicare specială între noi, dincolo de timp și de spațiu, dincolo de cu­vinte și de apartenența la regnuri diferite.

Aveam 12 ani când, într-o primăvară, m-am îmbolnăvit grav de rinichi. Trupușorul meu fra­gil a fost greu încercat de suferințe fizice și re­gimuri severe. Când boala s-a mai ame­liorat, m-am dus în spa­te­le casei să-mi revăd prietenul. În fiecare primăvară îmi umplea sufletul de frumusețe, cu ex­plozia sa de flori. Între timp, însă, flo­rile se scuturaseră, căci era deja un în­ceput de vară. Plo­uase și aerul era plin de prospețime, iar stropii de apă stră­luceau ca niște diamante pe su­pra­fața frunzelor și a cireșelor abia ivite. M-am apropiat și am îmbrățișat trun­chiul plin de viață. În acea clipă, parcă un curent a trecut fulgerător prin tru­pul meu slăbit de boală și am simțit că prind pu­teri. A mai trecut puțină vreme până când fruc­tele cireșului s-au copt și puteam să le culeg. În fie­ca­re an mă copleșea cu roada sa bogată, dar în va­ra aceea a fost mai darnic ca oricând. Darul lui mi-a în­dulcit regimul sever și a participat la vin­decarea mea. Copacul meu drag îmi dăruia via­ță din seva vieții lui și mă ajuta să cresc fru­mos.

Anii au trecut și, după terminarea liceului, am plecat la Iași, să urmez cursurile unei facul­tăți. Cireșul meu drag a rămas singur și trist. Nu știu dacă a fost doar o coincidență, însă eu tind să cred că a fost mai mult de atât. În scurt timp de la plecarea mea, o boală necunoscută a în­ceput să-i macine trunchiul, altădată atât de puternic. Nimic nu părea să-l ajute și nimic nu-l oprea să-mi dăruiască fructele lui fermecate; tot mai puține de la an la an, tot mai puține…

După terminarea facultății, am plecat cu re­par­tiție într-un orăsel de munte din Ardeal. Dru­mul spre casă era greu și, din păcate, ajungeam tot mai rar în orașul meu natal. Într-o zi, tatăl meu mi-a spus la telefon, cu tristețe în glas, că ci­reșul s-a uscat de tot și trebuie tăiat. Am plâns ca după un prieten adevărat, plecat pentru tot­dea­una. Nu știu dacă a murit de tristețe și dor de mine, sau pentru că menirea lui pe pământ se înche­ia­se: copilul căruia îi fusese dăruit deve­nise între timp un adult, pornit să-si împlinească propriul său destin. Acum, spiritul copacului meu putea să se retragă cu demnitate într-o altă dimen­siu­ne, ca un veritabil om de onoare care-și impli­nise menirea de pe pământ.

Nici tatăl meu și nici copacul sădit de el îna­inte de nașterea mea nu mai sunt printre noi. S-au dus într-o lume mai bună, în care sper că-i voi revedea într-o zi pe amândoi, la fel de drepți, de falnici și generoși, așa cum au trăit.

Mihaela I.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian