M-am născut într-o zi geroasă de sfârșit de decembrie. Am venit pe lume înainte de vreme, de parcă mă grăbeam să întâmpin noul an ce bătea la ușă. Casa în care am crescut era încă în construcție, se înălța greu, cu eforturi mari din partea părinților mei. În primăvara acelui an, tatăl meu a plantat un pui de cireș, chiar lângă un perete abia înălțat al casei. Era pomul dăruit copilului său încă nenăscut.
Au trecut anii și am crescut împreună; în timp ce eu eram o fetiță fragilă, cu probleme de sănătate, cireșul meu devenea tot mai falnic și plin de vigoare, iar crengile sale ajungeau pe acoperișul casei. Fără a primi un tratament special față de ceilalți pomi din mica noastră curte, el era regele lor și prietenul meu. Mă cățăram pe o scară prea incomodă pentru mine (dar ce conta?) și ajungeam pe acoperiș. Acolo era un locușor de unde îmi plăcea să privesc cerul, printre ramurile cireșului, și să ascult foșnetul frunzelor. Era o comunicare specială între noi, dincolo de timp și de spațiu, dincolo de cuvinte și de apartenența la regnuri diferite.
Aveam 12 ani când, într-o primăvară, m-am îmbolnăvit grav de rinichi. Trupușorul meu fragil a fost greu încercat de suferințe fizice și regimuri severe. Când boala s-a mai ameliorat, m-am dus în spatele casei să-mi revăd prietenul. În fiecare primăvară îmi umplea sufletul de frumusețe, cu explozia sa de flori. Între timp, însă, florile se scuturaseră, căci era deja un început de vară. Plouase și aerul era plin de prospețime, iar stropii de apă străluceau ca niște diamante pe suprafața frunzelor și a cireșelor abia ivite. M-am apropiat și am îmbrățișat trunchiul plin de viață. În acea clipă, parcă un curent a trecut fulgerător prin trupul meu slăbit de boală și am simțit că prind puteri. A mai trecut puțină vreme până când fructele cireșului s-au copt și puteam să le culeg. În fiecare an mă copleșea cu roada sa bogată, dar în vara aceea a fost mai darnic ca oricând. Darul lui mi-a îndulcit regimul sever și a participat la vindecarea mea. Copacul meu drag îmi dăruia viață din seva vieții lui și mă ajuta să cresc frumos.
Anii au trecut și, după terminarea liceului, am plecat la Iași, să urmez cursurile unei facultăți. Cireșul meu drag a rămas singur și trist. Nu știu dacă a fost doar o coincidență, însă eu tind să cred că a fost mai mult de atât. În scurt timp de la plecarea mea, o boală necunoscută a început să-i macine trunchiul, altădată atât de puternic. Nimic nu părea să-l ajute și nimic nu-l oprea să-mi dăruiască fructele lui fermecate; tot mai puține de la an la an, tot mai puține…
După terminarea facultății, am plecat cu repartiție într-un orăsel de munte din Ardeal. Drumul spre casă era greu și, din păcate, ajungeam tot mai rar în orașul meu natal. Într-o zi, tatăl meu mi-a spus la telefon, cu tristețe în glas, că cireșul s-a uscat de tot și trebuie tăiat. Am plâns ca după un prieten adevărat, plecat pentru totdeauna. Nu știu dacă a murit de tristețe și dor de mine, sau pentru că menirea lui pe pământ se încheiase: copilul căruia îi fusese dăruit devenise între timp un adult, pornit să-si împlinească propriul său destin. Acum, spiritul copacului meu putea să se retragă cu demnitate într-o altă dimensiune, ca un veritabil om de onoare care-și implinise menirea de pe pământ.
Nici tatăl meu și nici copacul sădit de el înainte de nașterea mea nu mai sunt printre noi. S-au dus într-o lume mai bună, în care sper că-i voi revedea într-o zi pe amândoi, la fel de drepți, de falnici și generoși, așa cum au trăit.
Mihaela I.
Romanian