Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Bâzdâna, abisul din câmpie

Fotogenia recoltei (Foto: Shutterstock – 2)

Grădina din orașul laserului

Mulți români se plâng că nu au destul teren agricol pentru a trăi decent. Ba unii dintre ei sunt nemulțumiți și de cele câteva zeci sau chiar sute de hectare de pământ pe care le dețin. Ar vrea să aibă mai mult, cât mai mult! Totodată, cer cu insistență ca statul să le dea bani. Ei bine, o familie din satul Dumitrana, orașul Măgurele, lucrează un hectar de teren arabil și nu cere de la stat măcar un leu! Membrii familiei Tana­che cultivă legume, apoi duc recolta și o pun pe o tarabă închiriată într-o piață agro-alimentară din București. Atât, un hectar, dar ei se simt împliniți.

Anul pandemiei

La cules de dovlecei

Între București și Măgurele se întindeau altădată câmpuri și păduri. Cu timpul, arborii au fost puși la pământ, iar pe spațiul dintre marele oraș și locali­tatea din vecinătate au fost construite case, blocuri, depozite și hale industriale, astfel încât as­tăzi nu ai băga de seamă că treci cu mașina de la o localitate la alta, dacă nu ar fi ampla­sat un indicator rutier în marginea șoselei. Capitala s-a tot extins, tinde să înghită Măgurele, dar „orășe­lul atomiștilor” rezistă eroic din punct de vedere adminis­trativ, își păstrează distincția. Aici activează „Insti­tutul de Fizică Atomică”, implicat într-un proiect vast, internațional, pentru produce­rea celui mai puternic laser din lume. Blo­curile renovate, străzile drepte, curate, grădi­nile cu verdeață ale caselor dau aspectul unui orășel cochet. La numai câțiva kilo­metri spre sud, într-un sat numit Dumitrana, o familie de legumicultori lucrează, la rândul ei, cu „energia”, doar că în cazul lor este vorba despre energia pământului, a soarelui și a plantelor.

Pe Gabriel Tanache l-am descoperit datorită unui anunț pe care l-a pu­blicat pe un site de promo­vare a micilor producători agricoli, în timpul celor două luni de stare de ur­gen­ță declarată de auto­rități, din cauza pandemiei. Mulți legumicultori nu reu­șeau să mai ajungă la piață, întâmpinau dificultăți în vânzarea legumelor proas­pete (ceapă verde, salată, ridichi). Și anunțul lui Ga­briel Tanache a fost auzit. Oameni de bine au creat platforme online, unde micii fermieri își puteau promova gratuit produsele. Totodată, au fost lansate îndemnuri ca să cumpărăm marfa lor, să-i sprijinim, ca să nu dea faliment. Pe Gabriel nu l-a sunat nimeni în urma anunțului publicat pe platforma online, ca să-i cumpere ceapa și salata. L-am sunat eu, ca să-i aflu povestea. În timpul stării de urgență, când au fost acele restricții de circulație, legumicultorul a continuat, totuși, să meargă la piață, ca să-și vândă marfa. Mai mult, a dat o mână de ajutor și vechilor săi clienți: „Am fost sunați de persoane mai în vârstă, care nu aveau voie sau se temeau să iasă din casă, ca să le facem cumpărăturile necesare pentru traiul zilnic. Le-am dus din legumele noastre, dar le-am cumpărat și alte alimente, le-am dus la ușa apartamentului în mai multe cartiere din București. Ne cunoaștem de mulți ani, sunt clienții noștri”, mă asigură Gabriel.

Cine muncește are

Gabriel Tanache

Povestea familiei Tanache își are frumusețea și statornicia ei. Doamna Janeta, mama lui Gabriel, e de origine din județul Vaslui și a lucrat mulți ani la București. După revoluție, când oamenii au început să-și recapete pământurile confiscate de comuniști, soțul ei, de loc din Dumitrana, și-a luat înapoi te­renul familiei și s-au apucat să-l cultive cu legume, pe care le vindeau în piețele din oraș. Fiul lor, Gabriel, adolescent pe atunci, le-a dat o mână de ajutor. A încercat apoi câteva meserii, a fost măcelar, șofer de camion de cursă lungă, dar, în cele din urmă, a renunțat la condiția de lefegiu pe la diverși patroni și s-a dedicat exclusiv legumiculturii, împre­ună cu soția sa și, firește, cu mama sa, Janeta, care îi este un bun sfătuitor. „Am șofat prin Grecia, prin Albania, dar nu mi-a mai convenit. Cel mai bine e să fii tu șeful tău, să îți organizezi singur munca. Mă trezesc dimineața de noapte, îmi beau cafeaua, merg în solar, la răzoare, privesc plantele, îmi fac planuri și apoi ne apucăm de muncă. Noi muncim pentru noi și pentru copiii noștri”, îmi mărturisește Gabriel. Privesc și eu dreptunghiul de teren care se întinde în spatele casei, până spre strada cealaltă, unde au răsărit în ultimii ani numeroase vile, ale unor bucureșteni atrași de liniștea și atmosfera rustică din Dumitrana. Rândurile de țelină, de fasole galbenă, de cimbru, de ceapă, de usturoi și dovlecei se întind drepte, ca într-o figură geometrică. Familia Tanache nu aplică ierbicide pentru combaterea buruienilor. Ca să le îndepărteze, ei încă folosesc sapa strămoșească. „Ne trezim dimineața, când e răcoare, și ne apucăm de treabă. Dăm cu sapa până se încălzește foarte tare, apoi ne retragem acasă, la umbră. Seara revenim la răzor. Putem trăi de pe urma acestui hectar de pământ. Îi mulțumim lui Dumnezeu. Sigur, trebuie să muncim pentru asta. Cine muncește are”, îmi spune doamna Janeta. E o zi căl­du­roasă, aerul s-a înfierbântat, pământul deja arde, e încins. La câțiva kilometri, spre nord, în laboratoare cu teh­nică avansată, fizicienii stu­diază laserul, una dintre mi­nu­nile lumii moderne. Aici, pe această bucată de pământ, un bărbat și două femei taie buruienile cu sapa, îngrijesc tot soiul de legume. Își joacă traiul de zi cu zi, pe numai un hectar de teren.

Prețul incalculabil al pământului

Mai toți agricultorii români beneficiază de sub­venții europene pentru pământul pe care îl mun­cesc. România deține o suprafață agricolă totală de peste 12.500.000 de ha. Din acestea, aprox. 9.500.000 de ha sunt înscrise pentru încasa­rea sub­ven­țiilor agricole europene, numărul beneficiarilor români fiind de aproape 900.000. Gabriel Tanache îmi spune că nu se numără printre acești benefi­ciari. Pentru hectarul său de teren, ar putea încasa minimum 100 de euro. Nu merită efortul, ca să se ia la trântă cu birocrația românească. Tot din cauza birocrației, familia Tanache a refuzat să se înscrie într-un program guvernamental, în cadrul căruia legumicultorii care cultivă roșii în sere și solarii încasează 3000 de euro. Zeci de milioane de euro s-au dus anual în conturile fermierilor din toată țara. Unii dintre ei au fost acuzați că nici măcar nu au produs roșii, numai au plimbat niște documente mincinoase. Ai lui Tanache nu au făcut demersuri pentru acești bani, și-au văzut de treabă. Poate neîncrederea asta în autorități au căpătat-o acum câțiva ani, când un inspector de la minister, venit să evalueze pagubele provocate de grindină unui solar, pentru a acorda despăgubiri din banii statului, a confundat procentul cu metrul pătrat! În loc să consemneze în procesul verbal că solarul a fost distrus 100%, a scris în rubrica respectivă 100 mp. Eroa­rea inspectorului a diminuat mult suma acor­dată drept despăgubire: Gabriel a primit 200 de lei, în loc de 2000 de lei, după ce cheltuise bani, timp și nervi pe la București, ca să deschidă con­tul solicitat de minister. De atunci, nu a mai vrut să audă de sprijinul ministerului. Se descurcă și ei cum pot. Alți fermieri, unii din­tre ei cu sute sau mii de hectare, se re­voltă dacă statul nu le plătește subvențiile la timp sau dacă nu le acordă diferite aju­toa­re financiare. Legumicultorul nostru nu are astfel de revendicări. Nu așteaptă nimic de la nimeni, decât pace și putere de muncă, de la Dumnezeu. Cu ani în urmă, erau mai mulți legumicultori în Dumitrana. Cu tim­pul, au renunțat, fiindcă și-au găsit serviciu la București sau i-au părăsit puterile. O mână de săteni mai cultivă încă pământul fertil. Unii produc flori, alții legume, apoi iau drumul piețelor din Capitală, ale cărei blocuri pot fi văzute din câmp. De vineri până duminică, legumicultorii stau la taraba din Piața Dristor și își așteaptă clienții. Familia Ta­nache, din satul ilfovean Dumitrana, dovedește că un hectar de teren arabil are nu numai o valoare strict imobiliară, stabilită la bursa tranzacțiilor cu tere­nuri. Pământul lor produce valori prețioase, care au gust, arome, susțin sănătatea și viața. Dar mai mult decât atât, lucrat bine și cu sârguință, hectarul acesta de teren agricol le asigură traiul de zi cu zi, libertatea de inițiativă și încrederea în for­țele proprii.

„Bâzdâna”

Foto: Victor Mercea

„Dincolo de pădurea aia, pe malul Jiu­lui, e un sat care se numește Bâz­dâna”, îl aud pe inginerul silvic Lucian Udriște că-mi spune, în timp ce șofează spre Craiova, iar eu privesc prin geamul mașinii șesul oltenesc pe care se lungesc umbrele asfințitului. Bâzdâna… Numele ăsta straniu are rezonanța unei amenințări întunecate, a unui strigăt de luptă venit de departe, a unei incantații mono­tone, rostite sub stele. E prea târziu ca să coborâm acum malul povârnit al Jiului, dar mâine vreau să fiu acolo, să mă conving că satul cu numele ăsta e real.

Drumul ca o trambulină

Inginerul e matinal. Mă sună la șapte, dar eu sunt deja treaz în ca­mera de hotel din Craiova. Am umblat aseară prin centrul istoric, am privit clădirile renovate, m-am strecurat printre terasele cu tineri ieșiți să bea bere, în ciuda știrilor neliniștitoare despre evoluția pan­demiei Covid-19. În mijlocul acelei ambianțe urbane, m-am gândit tot la Bâzdâna. Cuvântul ăsta m-a obse­dat toată seara și mi-a întreținut ne­răbdarea să ajung acolo. Mă obse­dează și acum, la trezire. În loc să ies și să beau o cafea la o masă pe Lipscanii Craiovei, în liniștea dimi­neții de vară, iată-mă pregătit să părăsesc mai repede orașul, ca să ajung într-o fundătură a lumii! Ie­șim din oraș, spre sud. Lumina proas­pătă se revarsă peste câmpie. Oprim în dreptul unei case. Pe poar­tă iese și ne întâmpină pădurarul Nelu Dinică. El ține în pază și în­grijește pădurea de stejar de deasu­pra Bâzdânei. Urcă în mașină și intrăm pe un drum drept, care taie în două șesul cultivat cu floarea-soarelui și porumb. Stejarii, de un verde întunecat, sunt tot mai aproape. Cotim la stânga, pe lângă lizieră, apoi intrăm de-a dreptul în pădure. Deodată, drumul coboară abrupt, de parcă am fi pe o coastă de munte.

Pădurarul Nelu Dinică

Pădurea și drumul fuzionează într-un hău verde și pietros, căscat sub mașină. Subit, mă simt într-o cursă nebună pe șinele unei instalații mon­tagnes russes. Își vor menține roțile aderența la pă­mântul gălbui, sau vom zbura degrabă peste frun­ziș, ca de pe o trambulină? Vom face saltul și vom plana ca prinși în chingile unui deltaplan? De unde a răsărit abisul ăsta, aici, în marginea câmpiei? Printre crengile stejarilor, jos, ca într-o vale din Carpați, întrezăresc luciul șerpuitor al Jiului și lunca verde a râului. În sfârșit, drumul se îndreaptă și ajungem la un indicator rutier înfundat în bălării. Într-o parte, descopăr o gospodărie părăsită. Casa e încă zdravănă, din cără­midă. Gar­dul e din fier forjat, on­dulat, cu elemente ornamentale, iar stâlpii sunt masivi, din beton. În curte, un autoturism marca Oltcit zace într-o rână, abandonat rugi­nei, copleșit de buruieni. Bâzdâna mă anunță încă de la intrare că o parte din viața ei s-a dus pe Jiu la vale.

Profesorul nostalgiei

Profesorul Stefan Stancu

„Satul e depopulat în mare parte. Nu au magazin, nici școală, nici biserică, nici dispensar. Sunt mulți bătrâni. Le mai aduc eu una-alta, ceea ce au nevoie. Îi mai vizitează și ai lor, care trăiesc acum la oraș”, mă lămurește pădurarul, în timp ce umblu pe o uliță pustie și mă uit peste garduri, unde nu e țipenie de om, nu auzi cârâitul unei găini. Ui­mitor e că locuințele sunt, cele mai multe, bine construite. Nu sunt niș­te dărăpănături. Într-o grădină mai îndepărtată, văd câteva rânduri de viță-de-vie lucrată, și asta îmi dă speranță. Mai e încă viață la Bâz­dâna! Ieșim la ulița principală, mai largă decât celelalte. Gospo­dăriile părăsite alternează cu cele locuite. Prin ochiurile unui gard metalic, înălțat pe o temelie din beton, ca în satele de la munte, zăresc un bărbat care trebă­luiește prin ogradă. Îl salut, îl chem la poartă. Așa afli, uneori, adevărul, bătând ca străin la poarta unui necunoscut. Îmi spune că a fost profesor, că e pensionar acum, dar locuiește în Gorj, în orașul Turceni. E însă fiu al Bâzdânei, plecat de aici în tinerețe. Acum, vine tot mai des. Mă conving de ce spune privindu-i acareturile și toa­tă gospodăria. Casa are o sală lun­gă, cu stâlpi rotunzi și arcade tri­lobate, ca la un pridvor brânco­venesc. Casă solidă, ridicată cu zeci de ani în urmă. „Oamenii de pe aici au fost muncitori, au culti­vat legume în lunca Jiului și le-au vândut la piața din Craiova. Au avut livezi de pruni, țuica de Bâz­dâna era renumită. Apoi, tinerii s-au dus la oraș, bătrânii s-au dus la cimitir și multe case s-au pus­tiit. Eu vin acum, că sunt pen­sionar, încerc să am grijă de casă, de grădină, dar nu mai am pute­rea de altădată”, spune Ștefan Stancu, în timp ce deschide o poartă și mă invită să coborâm spre malul Jiului, printre prunii cu fructe date în pârg. Capătul gră­dinii sfârșește brusc deasupra ma­relui râu, care curge leneș printre zăvoaie. Ca să ajungă la apă, pro­fesorul a săpat niște trepte în mal. Sunt treptele care ating punctul cel mai de jos al acestui abis numit Bâzdâna. Mai jos de atât nu e decât albia Jiului, apa lui întu­necată.

La cetate

La Cetate

Bâzdâna e mai mult decât o groapă uriașă, căs­cată în marginea șesului. E în același timp un hău al vremurilor, fiindcă sus, pe coama împădurită, arheologii au descoperit ruinele unei cetăți stră­vechi. Potrivit datelor publicate de „Institutul Națio­nal al Patrimoniului”, aici a ființat o așezare forti­ficată getică. Arheologii au descoperit urme ale unor ziduri din cărămizi arse, dar și ceramică gre­cească de import, monede republicane și imperiale romane, fibule tracice. Locul e acum copleșit de mărăcini. Mai fac câțiva pași într-o parte și ajung într-o poiană înierbată, o fâșie îngustă, întinsă între pădure și buza prăpastiei. Pereții de lut gălbui și roșiatic cad drept, de parcă m-aș uita de la balconul unui zgârie-nori. Cred că aici e lucrarea forțelor telurice, e o vecinătate de falii tectonice: malul drept al Jiului s-a înălțat mai mult decât malul stâng, apoi s-a rupt și s-a prăbușit. Undeva, jos, pe malul râului, zace în amorțire Bâzdâna. Acoperișurile din țiglă roșie abia se ițesc dintre coroanele mari ale arborilor. Dar priveliștea e vastă, dincolo de Jiu e o câmpie largă, cu sate și culturi agricole. E uimitor, de nebănuit, acest peisaj care rupe monotonia șesu­lui din jurul Segarcei! Nu-i de mirare că dacii și-au construit aici o cetate. Cu siguranță vreun tarabostes local, încântat de priveliștea splendidă, dar și con­vins de calitățile strategice ale locului, a cerut să fie zidită aici reședința sa. A avut mână bună. Chiar și după ce cetatea s-a ruinat în cele din urmă și a acoperit-o pământul, iată că, în vale, oamenii au con­tinuat să trăiască, să muncească, să dureze un sat mândru până mai ieri, al cărui nume a păstrat până azi mesajul unor vremuri pierdute: Bâzdâna, amenințare întunecată, strigăt de luptă venit de de­parte, incantație monotonă, rostită sub stele.

Duhul înnoirii

Pe malul Jiului

În vremurile din urmă, tinerii, ademeniți de oraș, și-au părăsit satul, dar suflarea Bâzdânei nu s-a stins cu totul. Unii dintre ei, înaintând în vârstă, și-au adus aminte de casa părintească și vin acum să o îmbunătățească. Într-o curte lucrează zidari, uruie o betonieră. Mai mult, umblă niște zvonuri că pri­mă­ria ar urma să asfalteze drumul care coboară prin pădurea de stejar, să aducă o conductă de gaze, să renoveze clădirea fostei școli ca să amenajeze acolo un sanatoriu. Un vecin al profesorului Stancu e con­vins că aici vor fi construite pensiuni turistice. Cum va arăta satul peste cinci sau zece ani nimeni nu știe. E acum pe o cumpănă, poate fi părăsit cu totul sau, dimpotrivă, se va repopula. Progresul material, din păcate, nu este însoțit automat și de progres etic. Prin­tre stejarii Bâzdânei sau lângă cetate, chiar pe versanții prăpastiei, inși nesăbuiți au aruncat mor­mane de gunoaie. O eventuală revigorare imobiliară ar putea avea și consecințe nefaste pentru natura pură a Bâzdânei. Oricum, agricultură ca odinioară nu va mai face nimeni prin grădinile părăsite. Mă­car să fie păstrat acest aer patriarhal, de așezare omenească rămasă într-o margine a timpului. Ține și de responsabilitatea autorităților locale și jude­țene ce se va întâmpla mai departe în acest loc.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian