Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Vacanță în ograda mare: La o margine de Târgoviște

Orașul văzut de pe deal

Putem călători în fel și chip. Să plecăm pe me­leaguri străine sau să ne străbatem pro­pria țară în lung și în lat, în căutarea co­morilor ei ascunse. Dar mai există și o a treia me­todă. Vacanța în fața ușii. După ce ani de zile ai stră­bătut mări și țări, ajungi într-un loc unde n-ai mai fost niciodată: ACASĂ. Acasă în curte, în grădină, în împrejurimile pe care nu le-ai cercetat niciodată cu atenție. Un univers în aparență banal, dar care, observându-l cu sufletul, se transformă în magie.

Parcul cu „Munții Carpați”

Primii ani ai copilăriei i-am trăit într-un bloc din București. Pentru că am făcut la un moment dat pe to­readorul cu mașinile care treceau pe stră­duța din față, traversând-o, de dragul distracției, exact când se apropiau cel mai tare, am fost pedepsită să stau o zi în­treagă în casă; prizonier între patru pereți. Dar a plouat. Cu găleata! Oricum n-aș fi putut să ies din casă în acea zi. Așa că nu am mai luat-o ca pe o pedeapsă. Am stat pe lângă ușa balconului, m-am uitat ba la vopseaua verde care se scorojea de pe toc, ba la ploaia care curgea în torente. E ade­vărat ce se spune: frumusețea e în ochii pri­vitorului. Iar pentru un copil, o ploaie to­rențială e ca un film captivant. Am păs­trat cu drag în memorie amintirea acelei zile, care m-a învățat să mă bucur din plin de ce am. Libertatea începe în noi.

Iar restul l-au făcut no­rocul și tatăl meu. Norocul a fost că, deși stăteam la bloc, zona era plină de verdeață și înconjurată de parcuri. Cel mai mare parc se numea „23 august” și avea chiar și un turn înalt pentru parașutiști. Acolo mer­geam eu în „Munții Carpați”. Așa îmi spunea tata: „Hai în Munții Car­pați!”. Iar eu îl credeam și o porneam fericită la drum. Erau niște cărărui care traversau locuri um­brite de copaci mari, cu ră­dăcini impresionante, care ie­șeau în relief din pământ și care puteau sluji pe post de dealuri. Acolo am învățat cum să urc și cum să cobor, cum să folosesc avantajele reliefului. Și, după câteva ore istovitoare dar vesele, de excursie, ne întorceam acasă, unde abia așteptam să le po­ves­tesc și prietenilor de prin vecini cum a fost ultima mea aventură printre impresionantele creste ale munților. Imaginația tatălui meu a fost un dar care m-a ajutat să văd lumea cu alți ochi și care mi-a fost de un mare folos, mai ales când m-am trezit, din nou, prizonieră. Ce m-a blocat de data aceasta în casă a fost pandemia. Dar norocul s-a repetat: sunt și acum înconjurată de locuri frumoase, care pot fi oricând transformate în „Munții Carpați”.

Seara, în balansoar

Turnul Chindiei

Casa mea de acum se află la cinci minute de orașul Târgoviște, într-o zonă foarte frumoasă, de pe lângă Mânăstirea Dealu. Nu are nimic opulent în ea, dar împrumută din aerul pitoresc al unei re­șe­dințe la țară. Și asta, datorită soțului meu, care e un grădinar priceput, mare iubitor de natură. El a făcut din curtea noastră un mic paradis. Nimic simetric și artificial, care să ducă cu gândul la grădinile din Versailles sau la unele dintre parcurile Bucureș­tiu­lui. Mai degrabă o grădină de tip englezesc, cu ga­zon la mijloc și o grămadă de plante de jur împrejur, lăsate să se desfășoare în voie. Vedetele grădinii noastre sunt doi lilieci dintr-un soi mai aparte, care în­floresc încontinuu, până în toamnă, și au o puzde­rie de flori violete și albe, care înmiresmează văzdu­hul, mai ales înainte de lăsarea serii. Și o salcie cu totul și cu totul specială, cu ramuri care cresc în toate direcțiile, formând un glob, ca o frizură afro, și ale cărei vârfuri sunt, în funcție de anotimp și de propriile ei hachițe, ba incredibil de roz, ba albe, ba gălbui sau un pic roșcate – dar aproape niciodată verzi. E o salcie care ne lasă toți musafirii cu gura căscată, mai ales primăvara, când capătă tonurile unei păsări flamingo. Și care a ajuns, cu anii, un mem­bru prețuit al familiei. O personalitate docilă, veselă și încân­tă­toare.

În rest, grădina e populată de plante obișnuite: trandafiri, mâna Maicii Dom­nului, tuia, hibis­cuși, muri, mag­no­lii, aluni, afini, tei, mesteceni ori cireși. Plus un ditamai ul­mul, care ne um­breș­te acoperișul. Agățat de el e ha­ma­cul cel mare în care dorm, legănați de vise, câinele și pisica.

În momentul în care a lovit pandemia, era primăvară. O primăvară cu zile neobișnuit de calde. Cu rozul dulce al salciei. Cu iarba aceea de un verde strălucitor, așa cum doar primăvara se poate. Mun­ceam mult, pentru că eu lucrez de acasă. Nimic nu se schimbase pentru mine din acest punct de vedere. Dar atunci când doream să evadez dintre cei patru pereți, aveam norocul să ajung drept în colțul de rai din grădină. În perioada aceea, locul meu preferat a fost balansoarul, în care mă bălăbăneam încer­când să echilibrez frumusețea ultimelor raze de soare cu spaima zvonurilor despre pandemia care creștea și creștea.

În acea perioadă, venea pe la noi și o cucuvea. N-am văzut-o, dar în fiecare seară țipa undeva prin vecini. Iar băiatul meu cel mic și glumeț, care are o remarcabilă ureche muzicală, o tot imita. Treptat, s-a perfecționat atât de mult, încât pasărea a început să fie tot mai atrasă. La începutul lunii aprilie, cu­cu­veaua a fost atât de fermecată de glasul copilului, încât s-a apropiat mai mult ca niciodată, la numai doi pași de gard. Câtă emoție pe băiat! Nu îi venea, pur și simplu, să creadă! Se înroșise până în vârful urechilor de încântare! Cucuveaua părea, și ea, că trăiește un moment cu totul deosebit. Faptul că era băgată în seamă o fericea.

Corabia de pe Mânăstirea Dealu

La gârlă

Din grădina casei noastre, vedem perfect Mâ­năs­tirea Dealu. De la depărtare, ea are aerul unei ce­tăți medievale, care străjuiește mândră îm­prejurimile. De Mânăstire ne leagă multe, dar mai ales momentul în care ne-am căsătorit acolo reli­gios, cu dispensă specială, îmbrăcați mai degrabă în stil medieval, decât în albul și negrul clasic al mirilor. Dar astea sunt povești din alte vremuri. Fapt e că, țintuită locului de pandemie, priveam mai des ca niciodată către deal, tânjind după un ur­cuș alături de mica mea ceată de pițigoi. Drumul urcă în serpentină până pe vârful pe care tronează bi­serica mânăstirii, cu arcadele ei elegante, și dincolo de care se întinde, supusă, priveliștea între­gii Târgoviști. Dar cel mai frumos e atunci când, în loc să ții drumul, o cotești la dreapta, chiar înainte de a fi ajuns la destinație, și te plimbi agale pe creasta cea lungă a dealului. E un loc al vegetației și al orizonturilor nesfârșite, al prospețimii și al palelor de vânt. Am ajuns odată până în capăt, acolo unde dealul pornește să coboare. Peisajul nu are nimic gran­dios, e numai dulceață, așa cum se întâmplă adesea pe un re­lief de acest tip. Dar m-am simțit totuși ca în filmul „Titanic”, de parcă aș fi stat la prova unei uriașe corăbii.

Pe planeta Micului Prinț

Planeta Micului Prinț

Trăiesc de-un deceniu la poa­lele unor dealuri pline de frumusețe, și tot nu am apucat încă să le explorez pe deplin. Cel mai bine cunosc tainele lor parapantiști din zonă, care se mai rotesc, uneori, chiar și pe deasupra propriei mele grădini, dar și bicicliștii, cărora li se luminează privirea, vorbind despre traseele grozave de aici. Eu am ajuns doar pe două dintre culmile pe care le văd din grădină, suficient cât să aflu ce înseamnă magia naturii și să mă las copleșită de ea. Unul dintre ele se află la doar câteva minute de mine, dar de îndată ce ajungi acolo, te simți de parcă te-ai fi mutat în cer: liniște, pace, niciun zgomot, în afară de freamătul blând al naturii. Miros de ierburi încinse de soare, păsări săgetând văzduhul albastru, o bucurie curată pe care n-ai mai simțit-o din anii co­pilăriei. Să fie, oare, dealul din preajma casei, planeta Micului Prinț?

Case vechi în Târgoviște

În urbea Târgoviștei, aproape totul pare minia­tural, în comparație cu o capitală ca Bucureștiul. Dar orașul e surprinzător de cochet, îngrijit, curat, cu mult farmec. Și cu multă noblețe, dată de casele vechi, boierești. Chiar și cele aflate în paragină și-au păstrat frumusețea. E greu să treci pe lângă vreuna din ele fără să te gândești la oamenii care au trăit, cândva, dincolo de obloanele închise peste ferestre. E momentul să fac o mărturisire: deși ora­șul se laudă cu Curtea Domnească și Turnul Chin­diei, construit pe vremea lui Țepeș, pe mine, Târ­goviștea mă impresionează, înainte de toate, prin altceva: este un oraș, prin excelență, al fami­liștilor. Nu-i de mirare că pe străzi domnește o at­mos­feră de siguranță și pace. Cariera și banii sunt, îndeobște, pe-un loc secund. Mulți dintre cei pe ca­re-i cunosc sunt gata să renunțe, fără a privi înapoi, la o slujbă bănoasă, dar care le-ar acapara viața, de dragul timpului petrecut cu copiii și cu bătrânii lor. Măcar pentru asta, și tot merită ca Târgoviștea să fie vizitată la pas.

Veseli la gârlă, prin zăvoi

Dâm­bovița

Când ne e dor de apă, dar nu vrem la mare, noi mergem „la gârlă”, într-un sat numit Râncăciov, aflat la vreo 15 kilometri de oraș. „Gârla” este Dâm­bovița, care-și cam face de cap. În fiecare an își schimbă un pic cursul, astfel încât peisajul nu arată niciodată la fel. Pe unde trece acum apa, îna­inte era un islaz. Iar unde sunt acum ogoarele oa­me­nilor, se afla în trecut lunca. Acum câțiva ani, co­bo­ram luând-o de-a dreptul către apă, apoi mer­geam un pic de-a lungul ei, ne suflecam fustele sau pantalonii, după caz, și ne făceam curaj să traver­săm râul iute și răcoros, care amenința pe alocuri să ne ducă cu el. După o echilibristică co­mică pe pie­trele alunecoase, ajungeam, în sfârșit, pe malul celă­lalt, iar apoi urmam un drumeag pe jumate năpădit de plantele din zăvoi. Ajungeam astfel pe o mică plajă cu nisip fin, aflată dincolo de un cot al râului, într-un loc atât de greu accesibil, încât rar mai vedeai pe cineva. Râul năvalnic for­mase acolo un fel de tobogane naturale din ar­gilă, pe care copiii se puteau da în deplină siguranță, fiind proiectați într-o zonă mai liniștită și puțin adâncă a gârlei. Apa era plină de pești, pe care-i prin­deau cu mâinile goale, scotocind prin găurile din mal sau printre rădăcinile scufundate.

Traseul de-acum s-a schimbat. Ca să ajungem la gârlă, trebuie să urcăm prin zăvoi, pe o cărare în­gustă de pământ bătătorit. E mereu umbră acolo și pre­tutindeni se simte un miros bogat și dulce de ve­getație. Copiii chiuie și o iau înainte. Apoi cobo­râm pe o pantă și ajungem la noul podeț. Arată de parcă ar fi de pe vremea bunicii. E lung și subțire și orice mic pas reverberează pe toată lungimea lui, făcân­du-l să se cutremure. Dar de fiecare dată când ajun­gem victorioși pe celălalt mal, ne apucă veselia. De acolo o pornim în căutarea celui mai bun loc de în­tins pătura. Uneori pământul e rece și doar azvâr­lim pietricele în râu. Alteori, coacem porumb, fa­cem plajă sau ne aruncăm în apă, chiar și cu hainele uitate pe noi. E o sălbăticie arhaică, departe de lar­ma lumii, care ne face să descope­rim bucuria în ogra­­da largă a casei. Uneori, fericirea se compune din lucruri mici.

Foto: SHUTTERSTOCK (2)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian