„La capătul răbdării”
– Andi, încep prin a te întreba direct: care sunt frustrările unui actor de calibru greu, așa cum ești tu, în toamna anului 2020?
– Îţi voi răspunde referindu-mă întâi la mine, apoi la actori, în general. Spre norocul meu, eu nu am acumulat atât de multe frustrări, pentru că am lucrat în perioada aceasta grea. După ce s-au relaxat măsurile, am filmat pentru televiziune şi am jucat la Grădina Herăstrău. Dar dacă teatrele nu se deschid aşa cum se promite, cu siguranţă voi îngroşa şi eu rândurile actorilor ajunşi la capătul răbdării. Răspunsul la întrebarea ta acum: marea frustrare este absurditatea deciziilor. Nouă, actorilor, ni se pare absolut ridicol să se redeschidă atâtea locaţii, dar teatrele şi cinematografele, nu. Cum să fie liber la mall-uri, la sălile de jocuri de noroc, dar teatrele să reprezinte cel mai mare pericol de infecţii? Este de o absurditate fără margini, pur şi simplu mintea mea nu poate înţelege acest lucru. Aşadar, frustrarea nu este că nu muncim, că ne credem noi mai cu moţ decât alţi oameni cărora li s-a luat dreptul la muncă, ci pentru că este absurd.
– Ai trimis o scrisoare deschisă guvernului României, prin care soliciţi deschiderea instituţiilor de cultură. Și iată că se deschid…
– Nu știu de ce se tratează lucrurile atât de diferit! De ce mediile comerciale nu reprezintă pericol, însă cultura, da? De ce pentru unii mumă, pentru alţii ciumă? Cât de ridicol este să ai voie să mergi la sala de sport, să transpiri acolo, dar la cinema, cu distanţă între scaune, nu! Nu vorbesc în numele unui actor care-şi vrea meseria înapoi, ci în numele unui om care pur şi simplu nu înţelege logica acestor măsuri. Iar asta da, este o mare frustrare. În primul rând, spectatorii de teatru şi film sunt oameni extrem de disciplinaţi, înţeleg perfect pericolele, sunt atenţi şi responsabili. Într-al doilea rând, sălile de spectacole pot fi pregătite ireproşabil, în aşa fel încât să se elimine orice pericol. Iar dacă acesta totuşi există, mi se pare de asemenea corect ca respectiva sală să se închidă. Actorii îşi pot face testele înainte de spectacole, la fel cum am făcut-o deja noi, cei care am avut filmări: nimeni nu s-a aşezat în faţa camerei fără să fie negativ Covid. Aş vrea să se ştie că eu nu am niciun dubiu că acest virus există, nu cred deloc în teoria conspiraţiei. Credinţa mea e la mijloc, adică în raţiune.
„Cinci sute de oameni aplaudau într-o frenezie pe care nu am mai întâlnit-o în toată cariera mea”
– La vremuri grele, oamenii caută sprijin sufletesc. În condiţiile de azi, ne-ar putea fi teatrul medicament?
– Cum să nu?! Îţi spun sincer, când am jucat la Grădina Herăstrău în această vară, m-am simţit ca un sportiv, mai mult decât ca un actor. Cinci sute de oameni aplaudau într-o frenezie pe care nu am mai întâlnit-o în toată cariera mea: în picioare, cu strigăte, ca pe un stadion, dar fără să diminueze distanţa dintre ei. O descătuşare care mi-a dat fiori şi lacrimi, am înţeles pe viu nevoia aproape viscerală a publicului pentru cultură. Teatrul are minunatul dar să te facă să uiţi de realitate timp de două ore, or această pauză poate face minuni minţii omeneşti. Din acelaşi considerent am făcut şi serialul Video Chat. La început, în martie, a fost o joacă între noi, câţiva prieteni actori: scenaristul Alex Popa, eu, Vlad Zamfirescu, Diana Roman, Marius Vizante și Marius Florea, am filmat, fiecare din casele noastre, să ne amuzăm, să ne vedem şi, cel mai important, să-i deconectăm pe români de la frica pandemiei. Cei de la Pro TV ne-au contactat ulterior şi ne-au propus să facem din „joaca” noastră un serial. Ni s-au alăturat Luminiţa Erga, Eva Cosac, Tudor Dumitrescu, Nadiana Sălăgean… şi uite aşa a apărut serialul de la miezul nopţii.
„Nicăieri nu e mai bine ca acasă”
– Izolarea ţi-ai petrecut-o acasă?
– Da. Noi patru, în familie, bucurându-ne din plin de alegerea pe care am făcut-o cu ani în urmă, de a ne muta la curte. Să ştii că am savurat din plin izolarea, veneam după o perioadă de foarte multă muncă şi odihna în familie mi-a venit mănuşă. Laura, soţia mea, a lucrat de acasă, ne-am ocupat cu toţii de curte, de joacă, cu Maia şi Toma am făcut toate nebuniile care se pot face în familie. Am realizat un lucru extraordinar, pe care-l ştiam, dar nu la nivelul acesta: cât de mult ne place propria noastră companie. Am înţeles odată pentru totdeauna că nicăieri nu e mai bine ca acasă, nici chiar pe scenă. Singurul lucru dificil a fost şcoala online, care pe fiică-mea a dat-o peste cap total, nu i-a plăcut deloc. Acest lucru ne arată limpede că ai noştri copii au nevoie de conexiune directă, nu de ecrane.
„Simt că nu vom mai folosi telefoanele atât de mult ca înainte”
– Şi nu numai copiii…
– Mi-ai anticipat continuarea, aşa e. Am avut o adevărată revelaţie să întâlnesc în ultima vreme oameni necunoscuţi, care au o nevoie extraodinară de a se aduna şi a sta de vorbă. Direct, fizic! Am realizat atunci că şi familia mea simţea la fel. Pandemia ne schimbă pe fiecare în felul său, în funcţie de fire, de ocupaţie, de psihic. Pe unii îi vindecă, pe alţii îi vâră în depresie, pe unii îi apropie de natură, pe alţii îi alienează… Dar dacă este o schimbare generală, aceea cred că va fi apropierea umană, aşa cum era pe vremuri între părinţii noştri. Simt că nu vom mai folosi telefoanele atât de mult ca înainte, simt că izolarea ne-a făcut să nu ne mai placă atât Internetul şi să realizăm că oamenii sunt făcuţi să stea faţă în faţă cu alţi oameni. Ne vom întâlni mai mult, vom râde şi vom plânge împreună. Până atunci, eu stau cu ochii pe uşa teatrului, aceea va fi marea mea întâlnire cu oamenii. Este 1 septembrie azi, când vorbim. Ziua cea mare! Până la publicarea acestui interviu poate că se va juca deja un prim spectacol. Doamne, frică-mi este ca după alegeri să nu se închidă iar totul!…
