În primăvara aceasta, în luna mai, după mai multe zile și nopți cu furtuni și ploi, într-o dimineață cu soare, în timp ce îmi făceam ceaiul, am auzit afară, printre copaci, gălăgie mare. De-a lungul anilor, crengile lor au devenit locuință pentru tot soiul de zburătoare: gaițe, guguștiuci, ciori, vrăbii. Toate viețuiesc în bună înțelegere, fiecare cu treburile sale, cu căutatul hranei, cu creșterea și ocrotirea puilor, uneori, cu mici neînțelegeri gălăgioase. Lângă bloc este un refugiu pentru o parcare. Între blocurile care sunt paralele, sunt mai mulți copaci: tei, brazi, tuia, nuci, plantați acum vreo cincizeci de ani. Pe o latură a parcării este un brad falnic, apoi o tuia care are crengile crescute corect doar pe partea stângă. Pe partea dreaptă are doar câteva crenguțe, pentru a face loc unui cireș amar, care e foarte aproape de el, parcă îl ocrotește. A răsărit la întâmplare, are trunchiul contorsionat, numai să-și facă loc, chiar stingher, printre ceilalți copaci falnici.
Dar în dimineața despre care vorbesc, gălăgia era din ce în ce mai mare. La loc de frunte erau, evident, gaițele, care îmi asurzeau urechile cu țipetele lor ascuțite, apoi ciorile, cu croncănitul lor. Vrăbiuțele și guguștiucii abia se auzeau. Trecuse o jumătate de oră de când larma nu contenea și nu erau semne că se va potoli, ba parcă dimpotrivă, se intensifica. Mi-am dat seama că e ceva neobișnuit, pentru că asemenea nebunie nu se mai întâmplase niciodată în pădurea de lângă bloc. Gălăgia era de nesuportat. Deschid fereastra de la bucătărie să văd mai bine. Cireșul era asaltat din toate părțile de păsări, pe rând, care făceau un du-te – vino, când la cuiburi, când la cireșul cel strâmb, zburau și țipau, croncăneau, ciripeau toate la un loc cu același scop: să-și protejeze puii și copacii, care erau ai lor de atâtea generații. Sperau ca făcând o gălăgie atât de mare vor scăpa de primejdie. M-am străduit să văd ce este în cireș atât de neobișnuit și de primejdios pentru zburătoare. Da, acolo era un soi de pisică. Sta ascunsă pe una din crenguțe, abia se vedea, nu era prea frumoasă, avea blănița neagră, coada prea lungă, boticul prea ascuțit, și de sub el, până pe piept cobora un jabou alb. Și era slabă tare! Și speriată!
Se ascundea cum putea după crenguțe, își strângea coada și se lăsa în jos, când veneau păsările deasupra ei. Mai aveau puțin și o loveau cu ciocurile, biata de ea. Când, în cele din urmă, păsările au atins cu aripile crenguțele cireșului, ea s-a dezechilibrat și a căzut pe o crenguță mai jos. Dar cu tot acest asediu din toate părțile, creatura cea flămândă nu se temea să întindă lăbuțele și să prindă în ele boabe de cireșe amare pe care le mânca tacticos. Se uita apoi în toate părțile să nu fie atacată, se mai pitea printre crengi, sta nemișcată minute bune, numai să nu fie pradă păsărilor și ele să nu-i strice bunătate de masă. Dintr-o dată, am simțit un miros foarte greu, ce venea de afară, o duhoare ce nu era de la vreun gunoi, un miros necunoscut. Atunci mi-am dat seama că musafirul cu poftă de cireșe amare ce deranja programul înaripatelor era un… dihor. Nu știu de unde a apărut, dar a stat mai bine de două ore, a riscat să fie atacat de „artileria” înaripată, s-a protejat cum a putut mai bine cu metodele lui de animal de pradă, s-a ospătat cu cireșe amare, iar când și-a făcut plinul, s-a dat jos binișor și cu băgare de seamă și dus a fost.
L-am văzut în toată splendoarea sa, după care a dispărut. Păsăretul s-a potolit, cum s-a potolit și curiozitatea mea. Cu toate astea, abia aștept din nou luna mai printre copaci, ca cireșul amar să fie din nou vizitat.
EUGENIA I. – Pitești
