– Măi frumosule, botosule, punițu meu drag, moșmondel, patruped iubit și adorat, ce faci acolo sus, pe ușă?…
– Miau!
– Ți-i foame?…
– Miaaau!
– Vrei papă?…
– Miaaaaaaau!
Veți zice: „Omul ăsta… ce-i cu el?”. Ei bine, nu-s nebun. Sunt un om spre 70, trecut „în rezervă” după ce mi-au trecut prin mână mai bine de patruzeci de serii de studenți. Mă consider un om normal.
După ce am încercat fel de fel de variante, mai mult sau mai puțin eșuate, de a ține un câine în apartament, fără să fi gândit la o alternativă felină, am primit cadou de pensionare, de la fiul meu, un pui de Siamez. La prima inspectare, nu prea entuziastă, am constatat că motănașul avea un nodul pe coadă. Mi-am zis: pe deasupra, mai e și handicapat! Dar nu, greșeam amarnic. Din cărți am aflat apoi că acest nodul, la Siamezi, este un indiciu de rasă.
A povesti întregul sistem de inter-relații dintre Siam, așa l-am botezat, și cei trei membri ai familiei mele, despre schimburile reciproce de tandrețuri, de semnale amicale, despre dialogurile dintre noi – are zeci de feluri și tonuri de mieunat –, despre privirile prelungi, ochi în ochi – are zeci de variante geometrice ale formei ochilor, în care noi deslușim plăcere, șmecherie, curiozitate, așteptare, reproș, nedumerire, semnal de luptă, chef de joacă –, despre cascadoriile lui pe uși, dulapuri și fotolii, despre ședințele zilnice și rituale de pieptănat și masaj pe bot și pe urechi și despre multe, multe altele, ar însemna să scriu măcar o cărticică și, tare mă tem, nu cred că voi putea învinge ispita.
Minunea însă se petrece pe alte planuri. Faptul că mi-am reglat hipertensiunea, că șocul pensionării a trecut neobservat, că blândețea relațiilor mele cu Siam radiază în întreaga familie, nu fac altceva decât să confirme cele știute despre ce poate însemna o pisică în casa omului.
Adevărata minune este alta! Când îl văd pe Siam urmărind mișcările de pe ecranul TV, sau când se așează lângă boxa radio „ascultând” acorduri simfonice, sau când se uită în oglindă, fără să se mire, aș vrea să pot intra în creierul și în sufletul lui pentru a afla ce gândește și ce simte.
Într-o zi, m-am surprins lăcrimând la perceperea străfulgerată a nedreptei și nemiloasei bariere pe care natura a așezat-o între noi, oameni și animale. O simplă chestie de informație genetică, de structură, de Cuvânt! Tragica nedreptate am putea-o compensa noi, așa-zișii oameni, măcar cu o simplă, respectuoasă și ocrotitoare dragoste, pentru așa-zisele animale!
CONSTANTIN – pensionar din Cluj
Romanian