Amintiri din liceul de altădată

Am învățat la Liceul teoretic „Tudor Arghezi” din Târgu Cărbunești. Făceam parte din grupul „uma­niș­tilor”, nu-mi plăcea să învăț matematică și fizică, nici să pierd serile și duminicile în clasele de meditații. În timp ce colegii mai vrednici aveau curajul să o ia mereu de la început cu exercițiile și problemele nerezolvate, mie îmi plăcea literatura, învățam poeziile lui Eminescu și ale lui Macedonski, îi citeam pe Bulgakov, pe Tolstoi și pe Cehov, pe François Rabelais, pe Jules Verne, pe Balzac sau pe Hugo. Doamna de franceză, Stanca Oproiu, era ge­neroasă, ne cerea să vorbim liber, atât cât puteam, lim­ba lui Voltaire. Dar cu profesorul de rusă, cu „tovarășul” Tă­nase, nu mergea să treci clasa „cu binișorul”. El stu­diase la Moscova, folosea un accent literar rusesc și da note mari celor care aveau pronunție bună. Îmi plăcea limba română, îmi plăceau scriitorii, așa că aveam nota maximă și la rusă. În general, erau profesori foarte buni la Târgu Cărbunești, formați în facultăți serioase din Bucu­rești, Cluj sau Iași, cu mult peste caricaturile uni­ver­sitare unde se califică mulți dascăli de astăzi… Îmi era drag de profesorul de latină, Vasile Șega, cel cu care făceam două ore pe săptămână, și a cărui fiică, Lă­cră­mioa­ra, îmi era colegă. Când nu știai, te anunța vesel că duci acasă un… „scaun nou pentru sufragerie”, adică un 4… Cu drag mă duceam, în primele clase, și la chimie, un­de profesoara Băvița era atât de deșteaptă și de cumsecade, încât îmi părea rău că facem cu ea doar o oră pe săptămână. La fel era la Științele Naturii, cu doamna Zăvoi, care ne impresiona prin distincția și știința expli­cației. Dar spectacolul educativ îl provoca marele dascăl de fizico-chimice, Gheorghe Catană, un om înalt și destul de în vârstă, avea peste 75 de ani. Nu pot uita (eram deja în clasa a XI-a) ce simpatici erau atomii din reacțiile dom­nului profesor: „Țineți minte, copii, atomii, iritați de soda caustică, se bat cap în cap, ca berbecii…” Șirul pro­fesorilor e mult mai lung. Iat-o pe distinsa Gabi Popescu, doamna de istorie, care ne povestea întotdeauna mai multe decât în manual. Avea curajul să ne vorbească de caracterul integru al mareșalului Ion Antonescu sau de tezaurul României, ajuns la Moscova. Mi-a plăcut mult profesorul de română, Nicolae Pârvulescu, mulțumită căruia am ajuns la olimpiada de literatură și am luat locul I pe regiunea Oltenia (nu apăruseră încă județele). Ce fă­ceau elevii acestor profesori de elită? Cei mai mulți în­vățau și își petreceau recreația mare jucând fotbal pe câm­pul din spatele liceului. Acolo am încercat s-o sărut pe Olimpia, colega de clasă la care mă uitam toată ziua. Nu m-a lăsat, deși, peste 50 de ani, mi-a mărturisit că mă iubea… Ale tinereții valuri. În schimb, i-am sărutat mâna, pe sub bancă, colegei Elena Mihăescu, viitoarea mare cântăreață de romanțe. Odată, când era în spital, cu o mână rănită la ora de sport, i-am dus o ciocolată și un trandafir rupt dintr-o curte. Am sărit gardul de doi metri, fiindcă spitalul era închis din cauza epidemiei de gripă. Cu­rajul meu a impresionat-o, ține minte și astăzi ziua aceea. Așa erau fetele de liceu… Și ce frumos se îm­bră­cau! Aveau fundițe în părul împletit, uniforme alb-al­bas­tre, pantofi negri, ciorapi albi, matricole de identificare pe brațul stâng, erau vesele și cuminți. Îi respectau pe profesori, dădeau bună ziua trecătorilor, mergeau în gru­puri, rareori se strecura vreun băiat printre ele… Scriu cu lacrimi în ochi și îmi dau seama că lumea aceea s-a dus. Așa cum se va duce și lumea elevilor de azi. Roata tim­­pului ne toarce pe toți la fel!

Ion Longin Popescu