Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pe stradă cu „Formula AS” – Amintiri din banca întâi

Foto: Shutterstock

Elena Stăncioiu, 67 de ani, pensionară: „A sunat clopoțelul, ai început o nouă viață!”

(S-a așezat o lumină pe fața ei, odată ce a în­ceput să vorbească. Doamna absentă și ușor obo­sită de pe stradă a devenit, de la o singură între­bare, un alt om.)

„Știi ce mă miră pe mine? Că nu pot să-mi amintesc ce am făcut acum două zile cu factura de electrică, dar, uite, dacă mă întrebi de școală, pot să dau înapoi șaizeci de ani ca și când ar fi acum. Și mirosul ăla de petrosin, cu care era lustruit parchetul, îl simt… Aud scârțâitul băncilor de lemn, larma aia de copii, râsetele, simt cu degetele lemnul de pe pupitru, mi se umple sufletul numai când mă gân­desc la pereții ăia albi, proaspăt văruiți… Înțe­legi? Sunt gesturi d-astea pe care ți le amintești nu doar cu mintea, dar cu fiecare părticică din corpul tău. Asta e: fiecare părticică din corpul meu vi­brea­ză când îmi amintesc începutul școlii. E emoția aia că acum îți începe viața, că nimic n-o să mai fie cum era înainte, că, gata, te-ai făcut mare, ai plecat de acasă de la mama și de la tata, și începi să devii tu. A sunat clopoțelul, ai început o nouă viață! Cum să nu-ți amintești așa ceva?! De piatră să fii, și tot ții minte! Și parcă e și teamă acolo, și bucu­rie, sunt toate amestecate, ca la începutul unei mari aven­turi! Oare cum o fi, oare ce mă așteaptă?! O să mă descurc, o să fac față? Doamneee, ce emoții aveam… Eram și curioasă, și nerăbdătoare, și emo­ționată, și, recunosc, îmi venea și să fug și să mă ascund în fundul pământului! Și as­ta, doar pentru că a sunat clopoțelul! Și totul a durat mai puțin de un minut, până a intrat învățătoarea în clasă! N-am cum să uit cum ne-a zâmbit și ne-a spus: „Bună ziua, copii”! Zâmbetul ăla al ei mi-a luat toată teama cu mâna. „O să fie bine”, mi-am zis, „o să fie bine”. Și a fost bine, hahaha… Așa de bine, că, nici 20 de ani mai târziu, ajungeam și eu învățătoare… Dar asta-i altă poveste. Hai, că ne-am luat cu amintirile și am uitat că trebuie să mai ajung și la piață. O zi frumoasă vă doresc!”.

Gabriel Eftimiu, 40 de ani, electrician: „Se vărsau străzile de copii cu ghiozdane în spate”

(Își încruntă sprâncenele stufoase la mine. Apoi se destinde încet, ca orice om care privește înă­untru cât să vadă ceva care-i place. A și zâmbit, chiar.)

Bine că mă întrebați pe mine de cai verzi pe pereți, dar de copiii noștri nu se interesează nimeni! Sincer, ce-mi arde mie de amintiri, când e atâta bulibășeală în jur!? Domnule, sunt tatăl a două fetițe care trebuie să înceapă școala, și nici măcar asta n-am înțeles când o să se întâmple, dacă o să se întâmple… Că tablete, că netablete, că acordul pă­rinților, că distanțare, că septembrie, că octom­brie, m-au înnebunit de cap! E deja septembrie și nu știu ce să le spun fetițelor mele! Că doar n-o să le pun să meargă la Orban să-l întrebe! Sunt tatăl lor și trebuie să dau răspunsuri! Face parte din meseria mea de tată, în caz că nu știați… Da, dom­nule, pe vremea noastră era sim­plu: mort, copt, la 15 septembrie erai la școa­lă… Așa era: se vărsau străzile de copii cu ghioz­dane în spa­te, armată de copii eram! Nor­mal că ne doream să ajungem la școală, după atâta vacanță! Cel pu­țin la mine așa era! Muream să ajung la școală, să se facă mai re­pede 15 septembrie ăla! Știi cum era? Mă bucuram de va­can­ță cât mă bucu­ram, că mer­geam la țară, și acolo făceam toa­te trăsnăile din lu­me, da’ după un timp de stat nu­mai cu bunicii, par­că mi se lua de atâta scaldă și căță­rat prin toți copacii! Și mi se făcea dor de școa­lă, de colegii mei, voiam să-i aud, să le povestesc și lor ce mi s-a întâmplat… Mereu m-am gândit, copil, că-mi place școala, da’ doar din septembrie până-n oc­tom­brie, haha! Că-n octombrie începea greul: te­me, lucrări de control, ploaie; ziua era mai mică, par­că te plictiseai și de colegi. Recunosc: mi-a plă­cut școala doar la început, când suna clopoțelul și te revedeai cu toți colegii. Parcă și cei mai căpcăuni dintre profesori aveau un zâmbet pe față atunci. Dar asta e: nu mai dăm timpul înapoi. Ce ne facem cu prezentul?, asta e întrebarea”.

Cornel Bălan, 43 de ani, tehnician dentar: „Prima zi de școală, prima bătaie!”

(Zâmbește, își aprinde o țigară. Vorbește rapid, desenează cu mâinile prin aer ceea ce povestește.)

Ce părinți, ce bunici, ce frați mai mari? Singur m-am dus la școală, singur! Bine, nu că școala ar fi fost departe de casă, că o vedeam de la balconul blocului, da’ oricum! Aia e! Bine ai venit în junglă! Că om fi fost noi generația cu cheia la gât, toată ziua pe stradă, dar când am văzut cât omor de copii intrau în curtea școlii, parcă m-a luat așa, cu ame­țea­lă… La mine a fost simplu: m-am băgat la gră­madă și, zbang, mă îmbrâncește unu’… Eeh, în secunda doi, eram călare pe el și îi că­ram pumni. Ăștia eram noi, copiii generației ’80, ce să faci? Prima zi de școală, prima bă­ta­ie! Mi-a strigat ăla de pe jos că o să văd eu ce pățesc, da’ eram așa mândru de mine, că nu l-am băgat în seamă. Știu că am intrat în clasă de parcă eram la mine în casă. M-a ajutat și bătaia aia, deja mă simțeam vedetă. Am primit abecedar, flori, m-am împrietenit cu colegii, mă rog… Problema e că s-a sunat, și la ie­șirea din clasă, cine mă aștepta? Ăla pe care-l bă­tusem, cu fra-su’, dintr-a patra. Când ești în cla­sa întâi, ăia dintr-a patra ți se par lup­­tători din K1, nu știu dacă înțelegi. Ideea e că bă­taia pe care am dat-o mi-am luat-o înapoi. Dar nu asta a fost cel mai rău. Rău a fost că fratele din clasa a patra mi-a rupt și florile pe care le pri­misem. Iar asta m-a durut mai rău ca bătaia. Până acasă am plâns. De ciudă am plâns! Noroc că m-a văzut o fată mai mare de pe stradă. M-a întrebat de ce mă smiorcăi și i-am zis de flori. Și atunci am văzut cum sare gardul la un vecin și îi rupe ăluia toți trandafirii din curte. Mi-a făcut un buchet baban și mi l-a dat mie. Asta a fost prima mea zi de școală. Crede-mă, n-ai cum să uiți așa ceva”.

Valentina Roman, 53 de ani, librar: „Nici să vorbesc nu mai puteam de la așa emoții”

(Atinge cu mâna cărțile atunci când povestește. Le mângâie copertele. Micile librării de cartier sunt spațiul perfect pentru întoarcerile în timp.)

„Prima zi de școală… Aș fi curioasă dacă există om pe lumea asta, și nu mă refer la cei care suferă clinic de pierderi de memorie, care să nu-și amin­tească cum a fost. În orice caz, dacă există, trebuie să fie foarte nefericiți… Dar cine sunt eu să judec? În fine… La mine e întipărit totul, ca atunci când tră­iești o mare emoție. Și nu e vorba că s-a în­tâmplat nu știu ce grozăvie în ziua aia; dacă o să vă povestesc amănunte, probabil că o să spuneți „și ce mare lucru?”… Dar, dar, dar… oh, Doamne! Știu că m-am trezit la 5 dimineața de emoție. M-am dus în bucătărie și m-am pus pe așteptat. Nu m-am mișcat de acolo, până n-a venit mama! Știu că m-a întrebat: „Ce-i cu tine, Inuța, n-ai putut să dormi?”, și eu am dat din cap că nu. Nici să vor­besc nu mai puteam… Mama m-a simțit, că așa fac mamele adevărate, simt tot ce e în neregulă la copiii lor. M-a luat în brațe, m-a liniștit, m-a mân­gâiat pe cap, mi-a spus că o să fie bine, mi-a pregătit micul dejun. Apoi s-a trezit și tata și am plecat împreună spre școală. Mergeam între ei, cu o mână o țineam pe mama, cu cealaltă, pe tata. Când am văzut clădirea școlii și toată marea aia de copii care se vărsa în curte, știu că am înlemnit. I-am strâns pe amândoi tare, tare, tare și le-am spus că eu nu rămân în clasă singură, fără ei. Știu că tata mi-a arătat atunci tot felul de copii la fel de mici ca și mi­ne, care veniseră doar cu frați mai mari, unii chiar singuri… „Uite”, mi-a zis, „crezi că lor nu le e teamă? Dar uite ce curajoși sunt! Fii și tu ca ei!” Îmi batea inima-n piept să-mi sară afară! Dar, cumva, am simțit o putere înăuntru, cum mă uitam la toți copiii ăia. Dacă ei pot, pot și eu! Mi-am sărutat părinții și am intrat în clasă aproape în fugă! Am ochit o fată cu codițe lungi ca și mine și m-am așezat lânga ea. De aici, cred, începe viața mea, dacă înțelegeți. Atunci, în clipa aia, a fost prima dată când am conștientizat că mama și tata n-o să mai fie lângă mine, să mă tot țină de mână”.

Almira Rotaru, 7 ani, viitoare elevă: „Cum ar putea să-ți fie frică de școală?!”

(Almira are părul împletit în codițe și e con­știentă că-i stă bine. Din când în când, în timp ce vorbește, se întoarce artistic, ca să i le pot ob­serva.)

„Eu încă nu știu când o să încep școala exact-exact, dar am auzit că o să primesc tabletă. Eu mai am acasă o tabletă, dar nu este așa de bună, pentru că am stricat ceva la ea și când apeși tastele, uneori se apasă greșit. De asta aș vrea o tabletă nouă, ca să fac lecțiile cu ea. Nu știu cum o să fie la școală exact, mi-a povestit o prietenă de-a mea mai mare, Miruna, că e destul de drăguț, chiar dacă doamna uneori te ceartă. Sunt mulți colegi cu care aș vrea să mă împrietenesc, pentru că, în afară de Miruna, eu nu prea am așa de mulți prieteni. Mi-a spus mami că știi când se intră în clasă, deoarece există un clopoțel care sună. Dar cum arată acest clopoțel exact exact nu prea știu, este ca un fel de sonerie? Mie nu-mi este teamă să merg la școală, deoarece mie nu-mi este teamă de nimic. În vacanță, m-am dat cu tiroliana și nu mi-a fost frică chiar deloc. Dacă nu-ți este frică de înălțime, cum ar putea să-ți fie frică de școală?!”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian