Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Maeștrii iconari din Vâlcea – Jar de culori și aur

Iconarii din Vâlcea

Muzeul satului vâlcean se află pe partea stângă a șoselei naționale care leagă Râmnicu Vâlcea de Sibiu. Integrat, cumva, în peisaj, nu-l bagi de sea­mă, în mersul mașinii. Doamne, și ce frumuseți as­cunse se află între hotarele lui! Întins până la linia crenelată de dealuri a orizontului, el ocrotește o im­presionantă „rezervație de trecut”: case vechi, de Ho­rezu, cu foișor, case de lemn, cu pridvor înalt, școli primare, în care cu puțin efort auzi sunând clopoțelul, cule mărețe… Și toate drumurile mu­zeului sunt împănate cu biserici, troițe și fântâni… Satul vâlcean, în toată frumusețea trecutului său… În acest decor ales atât de inspirat urma să aibă loc ver­nisajul expoziției pentru care venisem, anume, din București: Expoziția de icoane a „Școlii vâl­cene de la Vlădești”. Vernisajul a avut neașteptat de mult public, venit – cu masca pe față – din oraș, dar și din satele din împrejurimi. Expoziția a fost organizată simbolic în clădirea Școlii primare, rămasă din vremea lui Spiru Haret. Băncile ei îmi aminteau de băncile primilor mei ani de școală, așa că m-am simțit acolo ca acasă, în copilărie. Iar îm­prejurul meu, pline de o strălucire imperială, se în­șirau icoanele meșterilor vâlceni. Sfinți cu aure pu­ternice, Hriști ca niște apariții incandescente, scene biblice pline de candoare, pictate într-un jar de culori și de aur. Să strângi la un loc, în mileniul trei, bântuit de ateism și religii fărâmițate, atâția iconari dintr-un singur județ e, cu adevărat, impresionant… Și am vrut să aflu misterul…

Gheorghe Dican, președintele Filialei vâlcene a Uniunii Artiștilor Plastici din România

„În Vâlcea există o patimă a icoanelor”

– Acum câţiva ani, am ajuns la con­cluzia că în Vâlcea exista un fenomen extraordinar: pasiunea pic­turii icoanelor pe lemn sau pe sticlă. Un curent prezent și în Școlile de artă, și la amatori, dar și la artiștii profesioniști. Și m-am gândit că ar fi bine să-i adun în jurul Uniunii Artiștilor Plastici din Vâl­cea, pe cei care sunt cu adevărat înclinaţi spre arta icoanei. Aşa s-a născut „Şcoala de iconari de la Vlă­deşti”, în jurul sculptorului Alexandru Nancu, decedat, din păcate, și al Luizei Barcan. Și iată că acum, cu maeștrii noștri iconari din Vâlcea, suntem la al pa­trulea eveniment. Ne-am legat şi ne vom lega în continuare de „Muzeul satului vâlcean”, pentru că este gazda noastră idea­lă, și vom merge mai departe cu acest act cultural. Anul acesta am primit o propunere din Grecia, din orașul Kozani (citește „Cojani”, din Macedonia gre­ceas­că). Există acolo o asociație numită „Aris­totelis”, care cuprinde iconari amatori, dar își doresc mult să devină, la rândul lor, profesioniști. Așa că s-au gândit să facă un parteneriat cu Școala noastră de iconari, să ne înfrățim. În ediția aceasta a manifestării sunt în expoziție trei pictorițe din Grecia. Anul viitor, mergem noi la ei.

LUIZA BARCAN, critic de artă, Vâlcea

„Biserica de lemn este nava cu care plutim către cer”

– Doamnă Barcan, cum ați reușit să adunați atâția iconari talentați, din­tr-un singur județ? Să fie „de vină” numărul mare de mâ­năs­tiri existente în zonă, ade­vărate tezaure de icoane vechi?

– Într-o zi, pictorul Gheorghe Dican m-a întâlnit la galeria UAP și mi-a zis: „Nu ai vrea tu să aduni toți iconarii din Vâlcea și să faceți o grupare?”. Mi s-a părut o idee minunată. Și la prima întâlnire cu părintele iconar Sorin Ioan Părăușanu, el a zis: să se numească „Școala de la Vlădești”. Altă idee ins­pirată. Pentru că, prin tradiție, noi am avut școli de pictură bune în Oltenia de sub Munte: la Teiuș, la Costești, la Do­zești, inspirate, așa cum spuneți, de i­coa­nele de preț adă­postite în mânăstirile Vâl­cei. Prin urmare, așa i-a rămas nu­mele gru­pării noas­tre „Școala de la Vlă­dești”. A­poi, ne-am întâlnit de mai multe ori pen­tru dis­cuții inte­resante, pen­tru călă­torii în județ, pe ur­mele vechilor ico­nari. Artiștii noș­tri au luat contact cu iconografia post-brâncovenească – extrem de inte­resantă, dar puțin cunoscută. La ultima întâlnire, cei mulți dintre colegi au învățat, de la tânărul pictor de biserici Mihai Ionescu, care e printre cei mai buni din țară, cum se poleiește cu aur o icoană, folosind argila. Așa s-a legat școala noastră, așa au început expozițiile. Iar înfrățirea cu iconarii greci îmi pare extraordinară! De multe ori privesc cerul albastru al Râmnicului și-mi spun că parcă este cerul din Grecia. Dumnezeu leagă lucrurile într-un fel cu totul special.

– Icoanele vâlcene din expoziție sunt extrem de frumoase, par făcute de niște profesioniști.

Biserica de lemn din Muzeul satului

– Anul acesta avem 50 de icoane, majoritatea recente. Avem și lucrări făcute de copii, pentru care le mulțumesc părinților și profesorilor. Anisia Părăușanu, de pildă, are doar opt ani, și e prezentă în expoziție, cu lucrări minunate. Mântuitorul ne îndeamnă să lăsăm copiii să vină la El, așa că sunt fericită că ei vin alături de noi, să picteze icoane. Ele sunt realizate în toate tehnicile, până și în frescă. Există și o icoană pe pânză, pictată de Augustin Cantea. În ceea ce îi privește pe iconari, legăturile lor sunt foarte clare: tradiția noastră minunată, bisericile, mai ales cele din lemn, de care ne-am atașat extraordinar. Aceste expoziții ale noastre, de la „Muzeul Satului Vâlcean” de la Bujoreni, i-au încurajat și pe alții să aibă grijă de biserica de lemn din localitatea lor, de biserica strămoșească, biserica noastră bunică. Ea este nava cu care plutim către cer.

Preot-iconar Sorin Ioan Părăușanu, din Buda

„Prima biserică pe care am pictat-o a fost ridicată de tatăl meu”

– Cum de sunteți și preot, și iconar, părinte Părăușanu?

– Am urmat, alături de Facul­tatea de Teologie, și secția de Pic­tură bisericească, care ființează în cadrul Facultății de Teologie de la București. Am absolvit în 2002, și de atunci am început să lucrez. Prima biserică pe care am pictat-o a fost cea ridicată de tatăl meu. După aceea am mai prins curaj.

– Cum ați ajuns la Școala de Iconari de la Vlădești?

– Grație doamnei Luiza Bar­can. Dânsa ne-a unit pe noi, toți iconarii din Vâlcea. În felul ăsta putem să comunicăm între noi, să schimbăm experiențe. Și ne-am dori să fim demni urmași ai școli­lor de pictură bisericească, care au existat în Vâl­cea. Cum e pictura brâncovenească, mândria Țării Ro­mânești.

– Văd că trudiți cu har, la icoa­­ne…

– Pictez mult. Pictez icoane, bi­se­rici, capele… În diferite teh-nici, deși nu prea am timp de zu­grăvit. Fiind pre­ot, trebuie să mă ocup întâi de parohie.

– Eu cred că un preot când pictează o biserică, aproape că o sfințește.

– Așa se pare. Sfinții Părinți ne-au lăsat canoane și au fost, și dintre ei, mulți iconari desăvârșiți. Ico­narul respectă canoanele, dar asta nu-i îngrădește libertatea. Până la urmă, cum vrea Dumnezeu, așa iese icoana. Important e să ai dis­poziția sufletească potrivită.

– Cum e să fii iconar în mileniul trei?

Ion Filigean
Pr. Sorin Ioan Părăușan
Silvan Ionescu
Eli Hereșeanu (copil)

– Ca să pictezi o icoană, ai nevoie în primul rând de liniște, iar noi acum trăim o vreme plină de gălăgie continuă! De asta, monahii iconari, cei din mânăstiri, au mai multă râvnă spre așa ceva. Așa sunt pă­rin­tele Ilie, de la Mâ­năstirea Slănic-Ar­geș, sau maica Ol­ga, de la Mânăstirea Bis­trița-Vâlcea, care pic­tează dumneze­iește.

– Este un pri­vi­legiu că v-ați născut în Vâlcea, între atâ­tea mânăstiri vechi?

– Da. Și mă și trag din neam de preoți. Așa că mă simt dator, cumva, să duc mai departe tradiția asta, a sti­lului brân­covenesc. Și apoi, starețul Mâ­năs­­tirii Sitaru, de lân­gă București, era Pă­rin­tele Părăușanu, stră­bunicul meu. Eu sunt primul pictor de icoa­nă din neamul meu. Nă­dăjduiesc ca și co­piii mei să ducă mai departe această artă sfântă.

Ion Filigean, iconar și pictor de biserici

„E o datorie morală să păstrăm tradiția”

– Sunteți unul dintre iconarii de frunte din Vâlcea. Care a fost drumul dvs.?

– Pe lângă profesia de bază, de pictor bi­se­ricesc, pictez icoane pe sticlă. Și folosesc modele luate de la înaintași, mai ales de la țăranii din Ardeal. Curios a fost că la sfârșit de secol 19 – început de secol 20, icoana pe sticlă în­cepuse să aibă un tratament nemeritat. Era văzută ca naivă, ba chiar urâtă. Totul s-a îndreptat când mari artiști francezi, ca Braque, și Pi­casso, au redes­co­perit icoana noastră țărănească pe sticlă. Și au spus că e ex­traordinară. Cât des­pre drumul meu spre icoană, ea m-a atras încă de pe când eram la Liceul de Artă din Rm. Vâl­cea. Făceam ta­piserie, dar am zis să încerc și pictura pe lemn. Și s-a ni­merit să fiu invitat la o tabără națională de etnografie în Păușa, la Cârlești, din apropiere de Rm. Vâlcea. Și cum meseria se fură – am văzut la cineva cum se face icoana pe sticlă, și acasă am încercat să fac și eu. Pe par­cursul anilor, am tot căutat, am studiat. A fost un timp lung de încercări. Apoi, din 2001, am mers la București, la Facultatea de Teologie Ortodoxă. Și azi am ajuns să fac pictură bisericească în toate tehnicile. O meserie căreia îi sunt fidel încă din 1994, când am ținut prima dată o pensulă în mână.

– Cum să te ții de tradiție, într-o lume care nu mai vrea să știe de ea, mi­zând doar pe nou?

Cruce de aer la Muzeul satului

– E o datorie de onoare și morală să păstrăm tradiția. Tradiția românească este, cu adevărat, o comoară. Noi vrem să o ducem mai depar­te, cu fruntea sus și cu dem­ni­tate. Și așa, uneori, noi, creștinii orto­docși, suntem bla­mați. Încă un motiv să mergem mai departe. Să nu ne lăsăm doborâți. Din fericire, emulația dintre noi, pic­torii iconari de la Școala din Vlădești, e ex­cep­țională. Deși totul a început abia de doi ani, când am avut și prima expoziție, la „Muzeul de Artă din Vâlcea”.

– Înțeleg că vă e drag ce faceți.

– Ceea ce fac, fac din inimă. Și nici nu mă văd făcând altceva. Pe vremuri, iconarii spuneau rugăciuni înainte să picteze și țineau post. Eu ascult muzică religioasă. Pictura bisericească, dacă nu o faci cu inima și cu sufletul, nu merge deloc.

Valentin Iacob

Valentin Iacob s-a născut pe 12 octombrie 1955, în Bucureşti. Este scriitor şi jurnalist. În 1979 a absolvit Facultatea de Matematică din Bucureşti, secţia Informatică. Până în 1993, a fost IT-st şi profesor de Matematică, iar din 1992 este redactor la „Formula AS”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania încă din 1997, după debutul cu „Petrogradul într-un pahar cu șampanie”, primită elogios, a publicat 10 cărți de poeme și proze, pentru care a primit numeroase premii în țară și străinătate. Ca jurnalist, s-a format la Școala de Jurnalism de la „AS” a Sânzianei Pop. „A fost o experiență splendidă și acaparantă, de mentorat și de lucru nemijlocit, care mi-a clarificat până și scrisul literar. De altfel, am cunoscut-o pe doamnna Sânziana Pop încă dinainte de 1989 pe căi literare. Și, din clipa în care m-a chemat la <>, ea mi-a tăiat luminos destinul, nonșalantă și energică”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian