Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

România la zi: În infernul Bărăganului

– În vara asta, Câmpia Bărăganului s-a înfrățit cu Sahara. Aerul dogoritor a uscat vegetația și pământul. Parcă ar scuipa foc niște dragoni ascunși prin preajmă și ar arde totul, inclusiv speranțele. Culturile fermierilor s-au pârjolit. Lanurile nesfârșite de porumb sunt ca iasca și te temi să nu se aprindă sub soarele nemilos. În urma tractoarelor rămân nori uriași de praf, ca într-o furtună de nisip –

Ploaia care nu mai vine

Pârjol și secetă

Liviu Stanemir e un tânăr fermier din comuna ialomițeană Jilavele. Are 27 de ani, e inginer agronom și economist. Acum câțiva ani, tatăl său, un fermier experimentat, i-a pus în brațe afacerea sa agricolă: 1000 de hectare de teren arabil de lucrat! Până acum, a mers totul ca la carte. Recolte bune, câștiguri bune. În toamna anului trecut, însă, a început dezastrul. „Grâul și rapița răsăriseră bine, eram mulțumiți cu toții. Așteptam o ninsoare bogată, ca să aco­pere tinerele plante sub covorul de zăpadă. Din cer, însă, nu a mai venit nimic. Nici ninsoare, nici ploaie. Plantele au crescut greu, s-au chinuit, s-au pipernicit. În primăvară, grâul arăta ca într-un coșmar. Abia am reușit să recoltăm o tonă de pe un hectar. În anii prece­denți, am recoltat șase tone! Seceta extremă ne-a distrus tot grâul și toată rapița. E jale!” îmi spune tânărul fermier. O bună parte din ogoarele cultivate cu grâu a fost arată în luna mai și semănată cu porumb. A fost o încer­care disperată de a mai salva ceva în acest an agricol. Plantele au răsărit, câmpul s-a înverzit din nou, fermierul venea zilnic în câmp, cu speranța că va avea noroc cu porumbul, după ce seceta îi pâr­jolise grâul. În fiecare seară, Liviu Stanemir urmărea buletinul meteorologic. Poate plouă mâi­ne, poate poimâine. Ploaia nu a mai venit. Au dat năvală, însă, hoardele de aer fierbinte. Fără apă la rădăcină și arse de aerul dogoritor, plantele nu au rezistat. S-au uscat de la o zi la alta. Porumbul a avut aceeași soartă ca grâul. Fermierul umblă mâhnit printre rândurile de plante distruse de secetă. Rupe câte un știulete și-l privește neve­nindu-i să creadă. E scofâlcit, prăpădit, cu numai câteva boabe livide pe cocean. Parcă un zeu hain și batjocoritor s-ar fi înstăpânit lunile acestea pe șesul Bărăganului. Și seceta, și lanurile arse, și știuleții ăștia piperniciți ar fi cu totul lucrarea lui.

La recoltat nimicul

Liviu Stanemir – fermier

Familia Stanemir deține și o moară, unde macină o parte din grâul adus din câmp. Noroc că mai au în depozit destule rezerve, de anul trecut. În Urziceni, au o covrigărie. E un lucru rar să mănânci un covrig făcut din făină obținută din grâul Bărăganului. Cerealele românești merg în mare parte la export, ajung pe piața Egiptului, în timp ce România importă aluat congelat, pe care brutăriile îl coc și-l fac pâine. În sate, cumperi franzelă adusă dimineața, cu mașina, de la Bucu­rești. Greu găsești o pâine plămădită din grânele locului. Nici pâine în casă nu se mai face. Femeile au serviciu la oraș, fac naveta, sau sunt plecate la muncă în țări străine. Nu mai are cine să frământe aluatul în covată, să bage pâinea în cuptor. Toată lumea o cumpără de la magazin, din sat. Cumpăr câțiva covrigi, drept provizii, din Urziceni, și plec mai departe, prin satele cu salcâmi și duzi, care nu au, însă, destulă umbră ca să acopere casele, oricât de mici ar fi. Merg spre Dunăre, convins că în partea aceea a câmpiei ar putea fi mai bine. Traversez pe un pod Autostrada Soarelui, ma­și­nile gonesc spre mare. La numai câțiva kilometri de autostradă, în comuna Vâlcelele, e o altă față a dezastrului. Pe câmp, au ieșit mașini agricole uriașe, mai mari decât casele din sat, dar privind în jur, ob­serv că mașinile acestea recol­tează nimicul. Lanurile de po­rumb arată ca după un cata­clism. Strâng în mână frunzele uscate și se fărâmițează pe loc. Nu mai e deloc viață în jur, seceta a transformat ogoarele în tărâmuri ale morții. În urma tractoarelor, rămân nori denși de praf, parcă ar fi coada unor comete care se târăsc leneșe pe suprafața trans­formată în cenușă a pământului.

Dumitru Ivan e contabil de meserie, trecut de 50 de ani. A început să cultive terenurile familiei, apoi a cumpărat pământ, bucată cu bucată. Lu­cre­ază acum 150 de ha. Anul acesta e pentru el anul groazei. „Secetă a fost și în toamna anului 2018, dar atunci rezerva de apă din sol nu era con­sumată. În toamna anului 2019, a fost iar secetă, peste iarnă nu a plouat deloc, plantele au secătuit rezerva de apă din sol. Gata, s-a epui­zat! Apoi, s-a instalat în pri­măvara și vara asta seceta atmosferică, aerul ăsta fier­bin­te care usucă plantele la suprafață. Cu asta s-a ter­minat, am ajuns unde vedeți”, îmi derulează fermierul filmul dezastrului. Ne plimbăm pe lângă lanul de porumb atât de uscat, încât pare butaforie lu­crată din carton. E atât de cald, încât nicio mus­culiță nu se avântă prin aer. Sub tălpi, pământul se fărâmițează. Fermierul mă duce cu mașina la un canal de irigații, adânc, larg, căptușit cu plăci de beton învechit, printre care au răsărit buruieni și mici tufișuri de mărăcini. Canalul e uscat, de ani de zile nu a mai curs apă pe aici. La numai câțiva pași de canal, lanurile de porumb zac cal­cinate în soare.

Un coșmar: irigațiile

Fermierul Dumitru Ivan

În aceste vremuri de secetă extremă, cum spun meteorologii, toată lumea se întreabă unde este Sis­temul Național de Irigații (SNI), acel sistem de irigații construit în anii ’70 ai secolului trecut, în timpul regimului comunist, apoi moștenit de statul român de după 1990, jefuit de hoți, refăcut cu bani împrumutați de la bănci internaționale, iarăși jefuit, refăcut, pe alocuri, cu bani de la bu­getul de stat, dar mai ales din bugetul european. Fer­mierul Liviu Stanemir din Jilavele Ialomiței nu are posibilitatea să irige culturile sale din cau­ză că în acele locuri nu a fost niciodată amenajare de irigații. În schimb, aici, la Vâlcelele, în județul Călărași, la numai câțiva kilometri depărtare de Dunăre, a funcționat o astfel de amenajare. Fer­mierul Dumitru Ivan ar fi udat lanurile sale de porumb în vara aceasta, dacă apa ar fi fost adusă pe canal. Povestea aceasta a Sistemului Național de Irigații moștenit de la regimul comunist e una complicată, dar, în linii mari, lucrurile stau așa. SNI a fost împărțit în două: infrastructura prin­cipală a rămas în responsabilitatea statului, iar infrastructura secundară a fost dată în folosință unor organizații ale fermierilor. Statul a pus la dis­poziție peste un miliard de euro ca să repare tot ceea ce se află în responsabilitatea sa: marile stații care preiau apa din Dunăre și râurile inte­rioare, și o pompează mai departe, spre zona agri­colă; canalul principal, cum este cel de la Vâl­celele; stăvilarele și canalele secundare. De partea cealaltă, fermierii au la dispoziție bani europeni, milioane de euro, ca să repare stațiile care preiau apa din canalele secundare și o pompează, prin conducte subterane, spre culturile agricole. Dacă apa nu ajunge la rădăcina plantelor, înseamnă că ori statul, ori fermierii nu și-au făcut datoria. Ma­rea stație de repompare de la Vlad Țepeș, județul Călărași, a fost inaugurată cu mare… pompă, acum doi ani, de niște poli­ti­cieni aflați la putere, dar ei nu au inaugurat pu­nerea în func­țiune, ci în­ce­pe­rea lucrărilor! Stația nu este func­țională, iar canalul prin­ci­pal nu este refăcut în între­gi­me. Prin ur­mare, fermierul Dumitru Ivan și alți fermieri călărășeni nu au avut posi­bi­litatea să irige culturile, să le salveze de la dezastru. Unde pui că alți agricultori s-au organizat și au accesat bani europeni. Au reparat partea din amenajare aflată în responsabilitatea lor. Dar apă tot nu au avut să irige, fiindcă statul nu a terminat lucrările, astfel încât apa să poată fi adusă din Dunăre, în câmp. Cam așa stau lucrurile în Bărăganul ars de secetă. La un capăt al conductei – incompetență și corupție, la celălalt capăt – neputință și dis­pe­rare. Guvernul actual a decis să-i sprijine finan­ciar pe fermierii afectați de secetă. Suma totală es­te de peste 350.000.000 de euro. Un sfert din su­ma pe care statul o are la dis­poziție ca să repare Sis­temul Național de Irigații. În loc să-l facă func­țional și culturile să fie salvate în fiecare vară, dă bani pentru despăgubiri. Rezul­tatul: suntem cu toții niște păgubași!

1 Comment
  1. Le recomand fermierilor romani dragi un film care se numeste Kiss the ground productie Aprilie 2020 USA unde se dezbat tocmai problemele la care se refera dansii.Domnii fermieri trebuie sa inceapa imediat sa iubeasca pamantul ca pe ceva delicat si sa inceteze sa are pamantul sa nu-l mai deranzeje sa utilizeze tehnologia No dig/no till(cultivarea solului fara aratura).

    In plus unde este vegetatia unde este iarba unde sunt buruienile unde sunt copacii unde sunt pasarile unde sunt predatorii?Pamantul trebuie urgent inierbat si vegetatia trebuie reintrodusa pentru a atrage ploaia.Fermierii romani au nevoie de o urgenta recalificare si de cunostinte moderne aplicate ca la carte.Altfel o sa ajunga migranti climatici o sa ajunga sa fuga din calea desertului la fel cum fug acum locuitorii Africii.

    Multumim Formulei As pentru aceste articole foarte interesante.

    Numai bine!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian