Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

PUTEREA RUGĂCIUNII

Un strigăt biruitor

Dragă Formula AS,

Îți adresez această scrisoare în speranța că aș putea să fiu de folos. Observ că pandemia cu care ne confruntăm îi sperie tare pe unii oameni, că mulți dintre ei nu mai știu care le este drumul vieții. Eu le spun că există o singură cale: cre­dința. Cu ajutorul ei, eu am reușit să scap de o condamnare la moarte: cancerul. Îmi spun po­ves­tea ca o dovadă că, prin credință și rugăciune, ne putem mântui de orice.

Bucuria îmi inundă sufletul văzând că, în sfârșit, am posibilitatea să povestesc prin această revistă, minunea petrecută cu mine. Să aduc o mărturie în plus, cum că „Ru­gă­ciunea este un miracol adevărat”.

În aprilie 2017, după operația de chisturi ova­riene (situație obișnuită la majoritatea fe­meilor) și după analiza finală (biopsia), diag­nosticul avea să pice precum trăsnetul: cancer. În viziu­nea mea de atunci, cancer însemna moarte. Cu gândul și inima tot timpul la Dum­nezeu, eu nu m-am temut niciodată de moarte, dar față în față cu ea, a fost greu să nu mă în­treb de ce mi s-a întâmplat tocmai mie. Dar mi-am revenit și am spus: „Facă-se voia Ta, Doamne”, hotărându-mă să lupt mai departe de dragul celor pa­tru copii ai mei, toți de vârstă școlară. Având un or­ganism sensibil, am suportat cumplit de greu chimio­terapia. La prima cură cu citostatice, aveam halucinații: în orice colț al camerei mă uitam, vedeam doar sicrie, cruci, flori și lumâ­nări aprinse. Îmi ascundeam capul în pernă, vedeam aceleași lucruri. A fost cumplit, dar mă rugam tot tim­pul, zi și noapte.

La următoarele serii de chimio­te­rapie, timp de o săptămână și ju­mă­tate, nu mân­cam, nu beam ni­mic, ci doar vo­mi­tam la fie­care 5-10 mi­nu­te. Eram un mort-viu. La a cincea serie cu citosta­tice (am făcut șase) mă sim­țeam la fel de rău, eram ace­lași mort-viu, fără pu­te­rea de a sta pe picioare. Într-una din zile, fiind acasă doar cu copiii, m-am ridi­cat din pat cu ultimele puteri, m-am pus în ge­nunchi, am înce­put să plâng și, cu ochii în­drep­tați spre icoana Mân­tui­torului, am strigat cât am putut de tare: „Doamne, știu că mă vezi și mă auzi, dar de ce mă lași s-aștept atât? Te rog, fie-ți milă de copiii aceștia!”. În momentul imediat următor, am că­zut cu capul pe pernă, m-am liniștit brusc, am simțit că mă luminez la față, am simțit o bucurie interioară inexpli­ca­bilă. Și… am încercat să mă ridic din pat, să cobor… Am reușit. Apoi am fost în stare să fac curățenie, să le dau copiilor de mân­care. Toate s-au întâm­plat uimitor de re­pede. Era o mână nevăzută care mă sprijinea să nu cad și care mă ajuta în tot ceea ce încer­cam să fac. A fost o experiență extraor­dinară. Atunci, mai mult ca oricând, L-am simțit pe Dum­nezeu chiar lângă mine. Acum mă simt neașteptat de bine și nu uit niciun moment să-I mulțumesc lui Dum­nezeu prin rugăciune și prin fapte bune, pentru că „Rugăciunea fără fapte este moartă”.

Vă mulțumesc pentru răbdarea de a mă fi citit, și Dumnezeu cel Mare și Bun să vă aibă în paza Sa.

TANIA – Bacău

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian