Misterele Mânăstirii Tutana

• Pe Argeș în sus și-n Muscel, istoria bate ca o inimă de uriaș. Umbrele primilor Basarabi par a nu fi părăsit niciodată locurile acestea. Cetăți, biserici și mânăstiri minunate pecetluiesc zona cu semne magnifice. Cum este și biserica Tutana, veche ca timpul și plină de mistere nedezlegate •

Mânăstirea lui Negru Vodă

Bătrână de secole, biserica îți răsare în față chiar în mijlocul satului. Când am ajuns lângă ea, părea că plutește prin iarbă. De jur împre­jur, câteva ruine impunătoare amin­teau de gloria de odinioară. Devale, un râu argintiu, izvorât ca din Rai, sporește magia locului.

Începuturile mânăstirii Tutana urcă în vremea lui Negru Vodă, când acesta își făcuse Cetate de scaun la Curtea de Argeş. Legenda spune că pornind la vânătoare de mistreți, într-o zi, domnul a luat urma sălbăticiunilor, care l-au purtat mai întâi prin codri adânci, sco­țân­du-l apoi într-un loc de o frumusețe care l-a lăsat fără grai. Pe loc, Negru Vodă a hotărât să ridice acolo un schit. Așa începe istoria Tutanei, o biserică din seria superbelor ctitorii ale Basarabilor. Urmașii lui Negru Vodă au con­tinuat, și ei, să se ocupe de ea. Sute de ani au tot clădit-o și re­clădit-o. Cu zidurile ei de că­ră­midă portocalie, alternând rafinat cu albul morta­ru­lui. Și cu arhitectura ei austeră, care-i imprimă un aer mistic și monahal.

Ora bizantină

Tutana, spun vechile zapisuri, a fost ridicată de călugări români veniți de la schitul Cutlumuș, din Muntele Athos, pe la 1300. Călugării valahi nu prea „gustau” viața de obște la Sfântul Munte, preferând izolarea. Ajunși la Tutana, i-au ales viitoarei lor sihăstrii hramul „Sf. Atanasie din Athos”, singura biserică românească cu acest patron. Povestea spune că monahii au voit mai întâi să-și ridice mânăstirea deasupra satului, pe un deal, într-o poiană fru­moasă. (Poiana se numește și azi Dealul Bisericii.) Dar, ori de câte ori înfigeau în pământ crucea pentru mânăstire, o găseau mutată peste noapte în vale. Și minunea s-a întâmplat de trei ori. Atunci au înțeles călugării că locul acela nu e pe placul lui Dumnezeu. Și-au ridicat biserica în vale, pe un teren mlăştinos. Și viața călu­gă­rească a înflorit. Monahii valahi s-au pu­tut izola în voie în mânăstire și prin pădu­rile din jur. Toți căutau isihia, liniștea sfântă și asceza severă. Încă în urmă cu 700 de ani, Tutana devenise o lavră româ­nească cu spiritualitate puternică. Și ca în Athos, călugării Tutanei trăiau după ora bizantină. Ziua liturgică începea seara, iar slujbele se țineau noaptea. Asceți curați, rupți de lume și rugători, vechii călugări ai Tutanei erau aproape de Dumnezeu și de adevăr și toată lu­mea îi căuta. După 400 de ani, încă mai erau pust­nici în pădurile din jurul Tutanei. Și când n-au mai fost, necazuri mari au năpădit locurile și țara. Din vechii călugări mai rămăsese doar iarba…

Biserica lui Mihai Viteazul

„Tutana este un nume mai rar. Știți, oare, de unde se trage, părinte? – îl întreb pe preotul Ovidiu Creț, parohul bisericii. „Numele i-ar veni de la «Tot al Anei», așa s-a ajuns la «Tot Ana» și apoi Tutana. Se pare că a fost cineva cu foarte multă stare, din zona noastră. Poa­te chiar Doamna Ana, so­ția domnitorului Radu I”.

Vlad Ţepeş a fost legat și el de Tutana. Există chiar un deal lângă mânăstire, numit „Ţeapa”. Aco­lo a osândit cruntul voievod, pentru prima oară, niș­te trădători, să fie trași în ţeapă. În curtea mânăstirii am găsit și cruci păstrate până azi, ale oștenilor lui Țepeș. Deși mutați sub țărână, păreau să străjuiască, încă, ocolul mânăstiresc.

În biserica de la Tutana există o pisanie veche, scri­să la 100 de ani după Țepeș. Spune că mânăs­tirea a fost reconstruită de Mihnea Vodă Turcitul și de banul Mihai, adică Mihai Viteazul. Marele Domn apare pentru prima oară în istorie la Mânăs­tirea Tutana, când le promite călugărilor că le va zidi o biserică. Și Mihai s-a ținut de cuvânt. Biserica este și azi una dintre cele mai frumoase din țară. Și s-a păstrat aproape la fel cum a reclădit-o el.

Drăculeștii

Prezența lui Mihai nu este o întâmplare. Mihai Viteazul, ca și Mihnea Turcitul, erau voievozi Drăculești. Cea mai puter­nică ramură a primilor Basarabi. Nu­mele li se trăgea de la cel mai bătrân dintre ei – Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș. Vlad Dracul a stat ani de zile în suita regelui Sigis­mund de Luxemburg, care l-a și investit cavaler al „Ordinului Dra­gonului”, un ordin de mare prestigiu în Europa. Toți cavalerii săi purtau la gât un colan de aur inscripționat cu un medalion: un dragon sfâșiat de o cruce. De la dragonul acela i s-a tras numele lui Vlad Dracul. Iar urmașii săi s-au numit Drăculești. Și ei au păstrat cel mai bine zestrea primilor Basarabi: au fost toți băr­baţi curajoși şi războinici, cu frică de Dumnezeu, deschiși către Occi­dent, iar nu către otomani. Adevărați cruciați. Și tot ca niște cruciați au construit biserici și mânăstiri austere în tradiția Basarabilor. La fel ca Tutana. Două sute de ani, Tutana a fost mânăstirea lor domnească. După ce ei s-au stins, și Tutana a intrat în declin. Mihai Viteazul a fost ultimul dintre Drăculești. Și n-a trecut mult după uciderea lui, că mânăstirea a trebuit refăcută. Fusese devastată de Sinan Pașa, dușmanul bătut de Mihai la Călugăreni, în luptele din 1595. După refacere, bise­rica a fost sfințită de patriarhul Constan­tinopolului. Un gest care vorbește cât o istorie!

Sub vremuri

– De ce a avut mânăstirea Tutana soarta aceasta grea?

– Toată zona asta a Muscelului, fiind veche și bogat înzestrată, a avut mult mai mult de suferit decât alte părți ale Țării Românești – îmi spune istoricul Ștefan Dumitrache, directorul Muzeului Județean de Istorie din Curtea de Argeș. În 1600, primii au năpădit pe aici polo­nezii lui Simion Movilă. Nu li se plătise solda, așa că au prădat tot, au tras și cu tunul în mânăstire. După asta, au venit tătarii, în marea invazie din 1650-1660. Au jefuit toate bisericile din Moldova, Ardeal și Țara Românească. Și prăpădul a conti­nuat. Alte nații, aceleași jafuri. În 1806, a fost rân­dul turcilor să prade Tutana și întreg Argeșul. În schimb, când în urma lor au venit ruşii, au dat bani să se refacă bisericile. Rușii jefuiau populația, dar se îngrijeau de biserici. Dispăruseră clopotele de la Negru Vodă, pe care scria: „Io, Nigru Voivod”, şi ruşii au dat bani să fie refăcute. Apoi le-au furat nemţii, în primul război mondial. Însă nu doar oa­menii, ci și natura a pustiit Tutana. În 1838, a fost cel mai mare cutremur din România, și mânăstirea a trebuit refăcută complet. Dar nu a mai fost ce fusese. Înainte, mânăstirea părea ruptă din Rai. Era mândră, bogată și cu ziduri înalte. Exista și un turn robust și semeț, ridicat tot de Mihai Viteazul. Azi e scufundat în pământ, ca și vechile chilii care abia mai răsar din iarbă.

Închid ochii și îmi închipui călugării muceniciți care se rugaseră aici. Sfințenia lor parcă se simte și acum: un abur de rugăciune și smirnă.

– De când nu mai este mânăstire, Tutana?

– De 150 de ani. De la secularizarea averilor mâ­năstireşti. Atunci, mânăstirea care învia mereu – a primit lovitura de grație. Intere­sant e că în 1863, primul care a semnat legea secu­la­rizării a fost chiar Mitropolitul. Asta, pentru că 90% din averile mânăstirilor nu erau ale româ­ni­lor, ci ale grecilor. Cuza a voit să despăgubească Patriarhia Con­stan­tinopolului. Oferea o sumă uriașă, împrumutată de la un car­tel de bănci din Paris. Dar Pa­triarhia greacă ne-a respins oferta. Tot gândindu-se cum să salveze bisericile țării, domnitorul a dis­pus apoi ca multe mânăstiri să devină biserici de mir. Statul le-a dat câte opt hectare şi jumătate de pământ, să aibă cu ce trăi. La Tutana, însă, sătenii erau puțini și săraci. N-au mai putut să-și întreţină biserica.

Marea de troițe

Un mister al mânăstirii Tutana este marea de troițe din satul care o înconjoară. Mult mai mare de­cât prin alte părți ale Argeșului. Le întâlnești la tot pasul. Frumos sculptate și delicat pictate, sunt peste tot: la inter­secțiile ulițelor, pe dealuri, până sus, la pădure. Sunt peste 80 de troiţe! Și toate cu fața spre răsărit. Ie­șite în ca­lea drume­țului, să-l bi­necuvânteze. Poa­­te că numărul mare de troițe e un semn al credinței iradiate prin timp de stră­vechea mânăstire athonită de la Tu­tana. Căci satul s-a născut odată cu mâ­năstirea și cu pustnicii ei isihaști. Exact acolo unde sătenii ridică acum troițe. Dacă, însă, îi întrebi, oamenii din Tutana îți vor spu­ne că așa e obiceiul la ei. La 40 de zile de când cineva a murit, i se mai sfin­ţește o cruce care se pune la o troiţă. De aceea, fiecare troiţă poartă lângă ea zeci de cruci. Cât despre troițele din pădure, lângă ele există şi jghea­buri de apă, pentru oameni și animale. Cea mai mare po­mană e să îl hră­nești pe cel flămând şi să dai apă celui în­setat. „Iar la Tutana, apa şi cre­dinţa sunt pes­te tot” – îmi spune părintele Ovi­diu. Un loc binecu­vântat, unde merită să trăiești.

Prințul de la Tutana

În afara bisericilor ctitorite de ei, basarabii au lăsat în urma lor mis­tere și întâmplări îngro­pate în zone crepus­cu­lare. Vechile lor mânăs­tiri și biserici au fur­ni­zat mereu surprize uria­șe. Biserica Tutanei s-a vădit și ea o provocare. În 1987, cu ocazia ultimei mari restaurări, când ar­he­o­logii au început să sape, au gă­sit sub biserica Tuta­nei fun­dațiile altei biserici. Cu mult mai ve­che… Des­tul de repede, ar­heologii au sta­bilit că bise­rica găsită sub biserica de acum a Tutanei era din vre­mea lui Mircea cel Bă­trân. Tot a­tunci s-au desco­pe­rit și un­sprezece dinari, precum și un vechi sis­tem de dre­naj al bisericii. Mo­dern chiar și pentru zilele noastre. Mlaștina peste care se ri­dicase bi­serica fusese întă­rită cu stâlpi de stejar. Ca la Veneția!

Dar arheologii au mai fă­cut o descoperire, pe drept cuvânt, fabuloasă: șase mor­minte foarte vechi se aflau în inte­riorul bisericii îngropate sub biserica de azi. Și toți morții purtau straie scumpe și podoabe bogate. Cele mai multe revelații le-a produs Mor­mântul nr. 4, cum a fost numit. Înăuntrul lui era un barbat de 45-50 de ani. Foarte înalt pentru epoca lui, asemănător cu cel supranumit Prin­țul Negru, gă­sit la Curtea de Ar­geș, sub biserica Domnească. Prin­țul de la Tutana purta și el, asemeni Prințului Negru, un splendid inel prin­ciar de aur, în­semnat cu pecete domnească. Cân­­tărind 25 de grame și încrustat cu ge­mă, inelul de la Tutana se află acum la Bucureşti, la Muzeul Na­țional de Istorie, la fel ca faimosul inel al Prin­țului Negru de la Curtea de Argeș. Misterele Basa­rabilor! Scobit într-un trunchi de copac, sicriul de la Tutana purta pe capac însemne templiere. Ar­heologii au stabilit că mormântul nr. 4 e din vremea lui Vlad Țepeș. Dar cine se află în el? „Din păcate, nu ştim ale cui sunt mormintele de la Tutana”, spune Ștefan Dumitrache. „Și nu știm multe. Dacă s-ar face la Tutana săpături mai ample, am avea și alte surprize lăsate de Basarabi”.

„Extraterestrul”

În anii ‘80, biserica este restaurată și revine la forma lăsată de Mihai Viteazul. În timp ce se dărâ­mau zidurile, a ieșit la lumină o cărămidă care i-a adus Tutanei o nouă faimă. De data asta… extra­terestră… Era o cărămidă veche, cu un desen com­plicat, care părea că reprezintă chiar un extra­terestru. Unii au deslușit pe ea chiar și o scriere egipteană, veche de 2000 de ani. Firesc că am fost și eu tare curios să o văd. Am tot căutat-o, până ce am zărit-o pe zidul exterior al bisericii, chiar lângă intrare. Era mai mică decât mi-o închipuiam și pe jumătate îngropată în zid, dar desenul ei bizar ră­măsese vizibil și intact, deși niște studenți încerca­seră s-o smulgă cu dalta și cu ciocanul.

Apoi, povestea cărămizii a luat amploare. În sat, unii se distrează pe seama ei, în vreme ce alții cred că acolo e o fiinţă nepământeană și îşi mai fac și azi cruce, când trec pe lângă ea. De la oraș, au venit cercetători și istorici și au făcut fotografii. Nu s-a lămurit nimeni ce e acolo. Poate ca desenul să fie o marcă a cărămidarilor. Atelierele mari, cum a fost și cel cu care Mihnea Vodă Turcitul a lucrat la Tutana, își marcau produsele. Dar nimeni nu și-a semnat vreodată cărămizile așa de complicat. Apoi, am mai aflat o explicație surprinzătoare. Mi-a îm­părtășit-o părintele Ovidiu Creț. Ei, bine, dacă am întoarce cărămida cu 180 de grade, imaginea de pe ea s-ar limpezi brusc. Am vedea un trunchi de con, care se termină cu o cruce și niște turle, cam zburătoare, ce-i drept. Exact ca în fotografiile vechi, în care crucea și turlele au exact același desen. Așa­dar, imaginea de pe cărămidă de la Tutana ar putea fi chiar biserica de acum 400 de ani, ridicată de Mihai Viteazul. Pe desen, în josul cărămizii, biserica mai are un zid împrejmuitor și un turn. Vechiul turn al mânăstirii, azi scufundat în țărână. Iar li­nia ondulată din ciu­datul desen, îmi spune pă­rintele, amin­tește de râul Tu­tana. Misterul cărămizii se as­cunde în faptul că a fost zidită inversat, la vreo recon­struc­ție a bisericii. Ca să aprindă mai târ­ziu imaginația oamenilor. Ca și pe a mea! Fi­indcă tot privind imaginea aceea, mi s-a părut că făptura desenată putea să fie la fel de bine un cavaler războinic, medieval. Poate chiar Negru Vodă pornit spre Tutana, cea mai iubită ctitorie a lui. Pentru câteva clipe, umbrele tainice și nobile ale Basarabilor mă atin­seseră și pe mine, absorbindu-mă în misterul lor.