SELECȚIA „FORMULA AS”

* Ismail Kadare, „Călărețul cu șoim”, nuvele, traducere de Marius Dobrescu, Edi­tu­ra „Humanitas Fiction” (tel. 021/311.23.30), 206 p.

Ismail Kadare (numele i se pronunță cu accent pe e, m-a învățat un albanez) are 84 de ani și o ope­ră vastă: vreo 65 de cărți, în primul rând ro­mane și povestiri, dar și eseuri, poeme, teatru. No­torietatea lui internațională (a fost tradus în 40 de țări) îl plasează de decenii pe lista scurtă a Pre­miului Nobel pentru literatură și numele lui e adus mereu în discuție, alături de altele la fel de im­portante, de către dezamăgiții alegerilor juriului pentru care nu valoarea literară e criteriul hotărâ­tor. Cititorii români au acces la majoritatea cărților lui Kadare în traducerea lui Marius Dobrescu, fost student al marelui scriitor albanez, cu un admirabil talent de echivalare nuanțată. Datorită lui Marius Dobrescu știm cât de mult și-ar merita Kadare premiul, chiar dacă s-a bucurat ani buni de protecția dictatorului Enver Hodja. Dacă pentru occidentali, Kadare e povestitorul unei lumi bal­canic-excentrice, de la marginea Euro­pei, pentru noi, țara lui Enver Hodja, prim-secretar al Partidului Comunist din 1943 și până la moarte, survenită în 1985 (care ocupă un loc central în literatura kadariană), nu e o lume străină. Regimul comunist autarhic, dur și absurd de acolo are multe în comun cu viața de la noi dintre 1946 și 1989. Se știe că, din 1963, de la „Generalul armatei moarte”, interzis de cen­zură și publicat în Franța, apoi și în alte țări ves­tice, autorul devenise cunoscut și apreciat în afara „la­gărului”. A rămas totuși la Tirana – unde tira­nului îi plăcea să pozeze în intelectual, protector al artiștilor ce i se supuneau – până în 1990, când s-a stabilit pentru un deceniu la Paris. A declarat că abia atunci s-a decis la exil, pentru a demasca pu­terea care, speriată de ceea ce se petrecea deja în România, pedepsea aspru orice atitudine critică (Albania a ieșit din comunism abia în 1991). După deceniul parizian foarte fertil pentru scris, s-a întors acasă, unde era și continuă să fie sărăcie mare. Concetățenii i-au cerut în repetate rânduri să intre în politică, să candideze chiar la funcția de președinte, dar a refuzat, afirmând că nu vrea să fie decât scriitor. E drept – spunea într-un interviu – că politica e prezentă în scrierile lui, explicit sau parabolic, dar se întâmplă asta doar „fiindcă face parte din viața mea, ca și a voas­tră, la fel ca boala, instituțiile, războiul… E vorba de un cadru, cu dramaturgia lui proprie”. Și în cele patru povestiri, una mai fru­moa­să ca alta, din volumul pe ca­re vi-l recomand, politica e fer­mentul care face să crească aluatul narativ. În prima nuvelă, o pictură din casa albaneză de vânătoare a contelui Ciano are pu­teri malefice și aduce neno­rociri asupra fasciștilor italieni ce petrec acolo, dar și asupra nomenclaturii comuniste ce-și însușește vila după 1947. Celelalte trei nuvele, aparent au­to­biografice, se petrec în anii stalinismului, în lu­mea scriitoricească, și sună familiar, chiar și celor ce nu cunosc epoca decât din memorii și docu­mente de arhivă, în special „Povestea Uniunii Scri­itorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei”. Kadare, cu studii la Moscova în anii ‘50, știe bine cum era cu „realismul socialist”, cum func­ționa mecanismul delațiunii și al balivernelor propagandistice. Tot volumul poartă amprenta unui mare scriitor.