Toamna bobocilor – Prima zi de școală

• Amintiri din vremuri cu cer senin •

În anul acela s-a făcut mult mărar. Știu si­gur asta, pentru că atunci când mama m-a luat de mână și am pornit spre poarta des­chisă, Buna, la care m-am uitat ca la ultima salvare a mea, era la masa din curte, în față cu un munte uriaș de mărar, pe care-l alegea ca să-l pună la uscat pentru iarnă. Țin minte cum s-a uitat spre mine, galeș, cumva, și împăciuitor, vrând parcă să-mi spună, așa cum se întâmpla și altă­dată, când treceam prin momente grele. „Asta îi, draga Bunii, inima sus!”. De data asta era, însă, și oarecare îngri­jorare în privirile ei. O îngrijorare pe care în­cerca s-o ascundă, dar care se vedea și din felul în care-i stătea năframa țuguiată pe cap, sucită într-o parte, peste conciul cărunt. O în­grijorare pe care o simțeam și la mama, din felul în care îmi tot aranja uniforma și din care am înțeles că nu era chiar de glumă ceea ce mă aștepta la ca­pă­tul drumului care în­ce­pea dincolo de poarta deschisă: prima mea zi de școală. Am pornit cu teamă spre ea. Mă dă­deam dusă greu din raiul grădinii uriașe în care am copilărit. Mi-era teamă de necu­nos­cutul care în­cepea, dar apoi, de mână cu ma­ma, am în­ceput să pă­șesc tot mai țanțoșă pe ulița satului, mândră de uniforma cu pătrățele, pe care mama o apretase de stătea ca o armură pe mine, și încălțată cu o pereche de pantofi din lac negru, cu baretă prinsă într-o cataramă micuță.

N-aveau curaj gâștele de pe marginea uliței să iasă la atac, pentru că drumul era plin de mame cu prunci de mână, încremeniți, cu toții, în uni­formele prea mari și în pantofii noi, cu care călcau ca și cum ar fi mers pe ouă. Până și Feri, căprarul, căruia nu-i stăteau ochii-n cap niciodată, părea, din­tr-odată, mai serios și mai preocupat să-și as­cundă în buzunare mâinile înnegrite de coaja verde a nucilor furate din nucul babei Catrina. Și în vreme ce mamele se salutau între ele, prinse într-un fel de veselie pe care n-o pricepeam, noi, pruncii, ne spionam unii pe alții, fără să în­drăz­nim să scoatem vreo vorbă. Amuțiserăm de frică, de necunoscutul care ne aștepta.

Domnișoara Maria

Zumzetul din curtea școlii se auzea de cum treceai de prăvălia lui Ioli, creștea ca un foșnet de pădure, scădea o vreme, pentru ca să iz­buc­nească din nou. Mama m-a dus acolo unde erau copiii din clasa întâi și m-a lăsat lângă domni­șoara învățătoare Maria Cociș. Nu era din satul nostru, și mulți ochi se întorceau către ea când tre­cea de la un prunc la altul. Domnișoara era mică de înălțime, părea tare firavă și purta o pălăriuță în care-și prinsese o floare și o buburuză de ghips, așa cum în zilele noastre poți vedea doar pe la florării. Tare mi-a plăcut! Era cu totul deosebită de celelalte doamne încruntate și grase, de la clasele mari. Iar pălăriuța cu buburuză era ceva cu totul și cu totul ieșit din rânduiala satului nostru și a timpului de atunci. Cu vre­mea, am ajuns să fiu mândră că mi-e învăță­toa­re, ca și cum eu aș fi purtat bu­bu­ruza pe moț. Cred că era la în­ceputul carie­rei de dascăl, și faptul că am simțit că era și ea foarte emo­țio­nată m-a ajutat să nu-mi fie frică de școală. Cu timpul, mi-a de­ve­nit și mai dragă, când teama mea s-a spulberat înce­tul cu încetul da­to­rită grijii cu care se străduia să ne descâlcească toa­­te neștiutele și să aducă pe înțe­le­sul nostru toate necunoscutele din cele două cărți care ne-au așteptat pe banca din clasă: Aritmetica și Abecedarul.

Ghiozdanul galben

Pe măsură ce timpul trecea, am participat cu tot mai mare interes la pregătirile pe care Buna, Ma­ma și Tata le făceau pentru mersul meu la școa­lă. Tata era cu sfaturile generale, despre cum trebuie să mă port, dar și cu învățăturile practice. El mi-a arătat cum se trage o linie cu un liniar, cum se ține tocul cu peniță în mână și cum se scur­­ge cerneala, atingând-o ușurel de gura căli­mă­rii. Buna a fost mereu cu poveștile și cu de­se­nele. M-a învățat să desenez dintr-o singură linie, fără să ridic creionul de pe hârtie, un șoarece cu capul întors înapoi, să vadă când vine mâța. Tot ea îmi desena, atunci când avea vreme, flori cu mai multe rânduri de petale, oale și ulcele de toate formele. În zilele dinaintea începerii școlii, m-a desenat de câteva ori și pe mine, cu ghiozdanul în spate, în drum spre școală. Nu mi-a plăcut cum m-a desenat, prea semănam cu cătanele cu chipiul pus șmecherește, într-o parte, pe care le desena când îmi povestea de războaiele prin care a trecut. Atâta doar, că în loc de raniță soldățească, mie îmi desena în spate ghiozdanul pe care tata mi-l cumpărase încă din vară, de la oraș. Un ghiozdan din piele galbenă, ca „să mă văd de departe”. Nu știu cât o fi fost pielea ghiozdanului de grozavă (cred mai degrabă că a fost un fel de mușama), pentru că după ce l-am folosit doar de două ori pe post de sanie, pe derdelușul din spatele școlii, așa cum făceau toți copiii când afa­ră ningea bogat, praful s-a ales de el, am ră­mas cu cărțile, caietele și pe­na­rul îm­prăștiate în drum. Le-am adu­nat pe toate și le-am dus acasă în brațe, plângând amarnic în poala Bunii după ghiozdanul cel galben, pe care l-am înlocuit cu o străituță de lână, cu dungi.

Floarea de leandru

În fața ușii de la intrare, pe treap­ta de sus, Buna avea doi leandri, unul cu flori rozalii, celălalt cu flori albe, doi copăcei cu care ne înghe­su­iam pe timp de iarnă în bucătărie, pentru că nu puteau rămâne în frig. S-a întâmplat ca prima floare a lean­drului alb să se deschidă chiar cu o zi înainte de începerea școlii. Mama a cules-o, mi-a pus-o în ghiozdan și m-a învățat cum să i-o dăruiesc domnișoarei învățătoare, rostind și câteva vorbe de bun venit. N-am făcut ce m-a învățat. Am uitat sau poate mi-a fost ru­șine, nu mai știu. Am pândit însă clipa când dom­nișoara era ocupată cu împărțirea abecedarelor, m-am furișat și am lăsat floarea pe masa care folosea drept catedră. Nu m-am ridicat în picioare când a întrebat cine a pus floarea acolo, pentru că nimeni nu mai venise la școală cu flori. Mi-a fost rușine. Și-atunci domnișoara și-a dat jos pălă­ri­uța pe care-o purta pe cap, și-a prins cu un ac floa­rea mea lângă buburuza de ghips, a râs bucu­roasă și eu m-am simțit în al no­uălea cer. M-a făcut să mă simt într-un fel aparte, mândră de faptul că floarea de leandru ajunsese, din bucătăria lui Buna, pe pălăria ei.

Când am ajuns acasă, Buna terminase de legat mărarul în buchețele, și ele se uscau, întinse pe sfoară în soarele blând de septembrie. M-a în­tâm­pinat veselă, cu mâinile puse în șold, și m-a pus să-i povestesc cum a trecut prima mea zi de școa­lă. Pe urmă și-a băgat mâna în buzunarul cel mare al șorțului de care nu se despărțea ni­cio­dată, și-a scos afară un măr. Un măr mare și roșu, primul care se copsese în toamna aceea în grădină, darul ei pentru că devenisem elevă în clasa întâi.