Cine a oprit clopoțelul?

• Pagina dedicată noului an școlar, publicată în numărul 1435 din re­vista „Formula AS”, a stârnit interesul cititorilor, părinți de copii școlari. Publicăm câteva opinii sosite pe adresa redacției, în speranța că vor avea ecou și printre cititorii care s-au despărțit de vârsta școlară. În pan­demie, învățământul trebuie ajutat să reziste. Dați-i o mână de ajutor •

Andreea Gheorghe, o mamă din Sibiu

„Copiii respectă măștile mai bine decât părinții”

Ca mamă a doi copii, unul în clasele primare și altul la liceu, situația în care se află școlile în această perioadă m-a umplut de supărare. Pe de-o parte, din cauza modului în care au fost gândite unele dintre măsurile sanitare de combatere a Covid-19, care, deși sunt în România mai dure decât în restul Europei, nu-mi par neapărat mai eficiente. Pe de altă parte, pentru că am realizat că băieții mei nu o să învețe în noile condiții nici pe jumătate pe cât ar fi făcut-o în mod normal. Ca să dau un singur exemplu, la școala mezinului meu, aflat în clasa a IV-a, ora durează doar 25 de minute. E drept, măcar are norocul (cel puțin deo­camdată), să participe fizic la cursuri, pentru că pe internet lucrurile funcționează încă și mai prost. Fără speranță la vreo îmbunătățire consi­de­rabilă, cred eu. Dar, destul cu văicăreala! M-am întrebat, desigur, ce e de făcut. Și i-am întrebat și pe alții, mai în măsură să-și dea cu părerea. Eu, ca mamă, preferam ca măcar dascălii să stea fără mască în timpul orelor, astfel încât elevii, aflați la o distanță sigură, să poată înțelege mai bine ce li se predă. Dar nu mă gândeam și la punctul de vedere al profesorului, care dorește la rândul lui să se protejeze de boală. „Dar vizierele nu sunt o soluție?”, am întrebat o prietenă învățătoare, care face pregătire cu băiatul meu. „Să știi că se respiră încă și mai greu cu ele și nici fața nu se vede atât de bine pe cât s-ar crede”, mi-a răspuns, spre surprinderea mea.

În ceea ce privește măștile elevilor, dezbaterea a pornit de la faptul că, în cele mai multe țări din Uni­unea Europeană, copiii nu sunt siliți să stea cu ele și în timpul cursurilor, ci doar când circulă pe cori­doa­re ori în curtea școlii. De ce sun­tem noi mai catolici de­cât Papa? N-am aflat răspun­sul la această întrebare, dar, tot cu ajutorul doamnei în­vățătoare, am găsit o po­sibilă variantă de com­promis. Mă­car în școlile unde există ce­le­brele separatoare de ple­xiglas, elevii ar putea fi lăsați să aleagă dacă vor sau nu să poarte mască la cursuri, unde stau singuri în bănci, aflate la o distanță sigură una de alta. Dar cum se poate proceda cu pauzele? La școala fiilor mei, ea du­rează doar cinci minute, iar elevii sunt descurajați ca, în acest interval, să-și dezmorțească picioarele ieșind afară sau circulând pe hol, de frica îm­bulzelii. Am aflat însă că prin alte părți s-au găsit soluții de evitare a ei. Dacă pauzele nu au loc în același interval, nu mai există motive de a împiedica elevii să se ridice din bancă pentru a merge prin curte, pe holuri sau la toaletă. Îmbulzeala poate fi împie­dicată și la sosirea, și la plecarea elevilor de la șoală. Prin aceeași metodă: ușoara decalare a orelor pentru unele clase, astfel încât una să înceapă de pildă cursurile la ora 8.00, alta la 8.05, alta la 8.10 ș.a.m.d. În unele școli, s-a introdus deja acest sistem pentru clasele primare, unde elevii sunt prea mici pentru a se deplasa singuri la școală. În ceea ce îi privește pe elevii mai mari, aceștia folosesc ieșiri diferite și se pot întâlni cu părinții un pic mai departe de școală, astfel încât aceștia să nu se îngrămădească la poartă.

Dar ce se poate face din punct de vedere psi­hologic, pentru ca elevii să fie cât mai puțin afec­tați de noile rigori impuse Educației? Spunea o altă mămică, pe bună dreptate, că cei mici reac­ționează în mare măsură în funcție de ceea ce văd la părinți. Dacă ei sunt calmi și iau lucrurile așa cum vin, și copiilor le va fi mai ușor. Ei sunt, ori­cum, extrem de adaptabili. Și de înțelepți. Ei poar­tă măștile cu mai multă conștiinciozitate decât părinții lor.

Așa cum mi-a mărturisit doamna învățătoare, unele schimbări din punct de vedere psihologic vor exista inevitabil. „Dacă până acum învățam copiii să colaboreze, să fie ca o familie, acum îi învățăm să fie pe cont propriu. Fiecare cu creionul ori cu ascuțitoarea lui. În plus, acum, toată comu­ni­carea e din ochi. Dar există și un avantaj: acum ne uităm cu adevărat unii în ochii altora. Și ajun­gem, în sfârșit, să ne înțelegem din priviri”.

Irina Mareș, profesoară din Târgoviște

„Online-ul nu este pentru toată lumea”

Când am auzit pentru prima dată despre acest virus, Covid-19, mi-a fost foarte greu să îl accept și să îl integrez în conștiința mea. În martie, când s-au închis școlile, m-am găsit subit și fără drept de apel într-o nouă realitate. Rea­litatea virtuală, rea­litatea izolării și, mai mult ca nicio­da­tă, realitatea fri­cii. Atunci am rea­lizat, de fapt, că am intrat într-o altă pe­rioadă a exis­ten­ței umane și, mai mult decât atât, că lu­cru­rile nu vor reveni niciodată la nor­malul pe care eu îl știam. Tot atunci, mi-am amin­tit că omenirea a supraviețuit doar prin adaptare. P­rin urmare, m-am adaptat și eu la noile condiții. Iar printre ele s-a numărat, de pildă, școala online.

Acesta este un subiect tare controversat. E cert că această modalitate de predare-învățare nu este pentru toată lumea. Sunt profesori, părinți și elevi care se descurcă foarte bine în mediul online, și sunt alții care se descurcă mai puțin bine – spre de­loc. Prin urmare, această soluție nu este adec­vată pentru țara noastră, cel puțin în prezent, pen­tru că nu poate asigura o educație temeinică pen­tru majoritatea elevilor. Înțeleg că până și în Ger­ma­nia, țara-vârf în adoptarea tehnologiei online, la nivel de populație, există mari rezistențe. Cred că la mijloc se află și teama de izolare excesivă a copiilor, faptul că ei trebuie să se dezvolte în colectivități alături de colegi și de prieteni.

Spun toate aceste lucruri, deși experiența mea personală în mediul online a fost una pozitivă. Elevii mei au fost receptivi și responsabili, iar orele online s-au dovedit pentru ei surprinzător de plăcute. Însă, chiar dacă pentru mine această experiență a decurs bine, rămân la aceeași părere: școala online nu este cea mai bună soluție pentru majoritatea actorilor educației.

Ulterior, vacanța s-a încheiat, și clopoțelul a su­nat din nou. Revenirea la școală a fost și con­tinuă să fie complet bulversantă pentru toată lu­mea. Într-o școală mare ca a noastră este foarte greu să navighezi printre orare, clase împărțite în grupe (unele fizic, altele online), schimbări ale grupelor o dată la două săptămâni, intrări/ieșiri diferite din instituție, dezinfectarea claselor la un anumit interval de timp, tabele de completat, tem­peratura luată în fiecare dimineață, masca obli­gatorie și multe altele…

Există vreo soluție?

Din perspectiva mea, una singură – să re­nun­țăm la frică și să ne asumăm rolul pe care îl avem – anume acela de a ne educa copiii. Dacă asta în­seamnă ore fizice, în care copilului să îi fie atinsă mâ­na pentru a învăța să scrie – atunci asta ar tre­bui să facem. Dacă asta înseamnă să îmbrățișăm un elev atunci când este supărat – atunci asta ar trebui să facem. Dacă asta ar însemna să nu mai purtăm măști, pentru a fi mai bine înțeleși – atunci asta ar trebui să facem. Dacă asta ar însemna ca părinții să își pregătească copiii suplimentar, în privat – atunci asta ar trebui să facă.

În situația de față, nu cred că soluția va veni în timp util din partea statului. Cred, așadar, că ea se află de fapt în mâinile profesorilor și ale părinților. De acum înainte, colaborarea dintre ei este mai importantă ca niciodată, pentru că numai uniți pot ajuta copiii să treacă cu bine peste acest hop dificil.