Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Ștefan Aleksandru Forir (Actor): „Românii din Banatul sârbesc sunt mult mai patrioți decât românii din țară”

– Ștefan Aleksandru Forir este actor la Teatrul Dramatic „Fani Tar­di­ni” din Galați. Român din Banatul sârbesc, născut la Vârșeț, a ajuns în orașul de pe Dunăre, printr-un joc al sorții –

„Nici nu știam că există acest loc pe harta lumii”

– Ești „străinul” trupei Teatrului „Fani Tar­dini”. Cum ai ajuns tocmai la Galați?

– Era prin 2012. Eu îmi doream foarte mult să fac teatru. Fiind etnic român din Banatul sârbesc am aplicat la o bursă a statului român. Pusesem pe listă Timișoara, București, Sibiu, dar mi s-a spus că nu există burse pentru românii din afara grani­țelor la Facultatea de Teatru decât la Ga­lați. Nici nu știam că există acest loc pe har­ta lumii. Dar, cum îmi doream foarte mult să fac teatru, am acceptat. Pe același sis­tem pe care primesc moldovenii din Basarabia burse de la statul român, pri­mim și noi, „sârbii”, sârbii în ghilimele, că sun­tem români-români.

– Vorbești impecabil românește. Cum ai reușit să nu ai niciun strop de accent?

– Am făcut toată școala în limba ro­mână. Mama e din București, iar tata din Ba­natul sârbesc.

– Există și facultăți în limba română acolo?

– Există o Facultate de Litere, la Novi Sad, și la Vârșeț, o Facultate Pedagogică, pentru a forma învățători care să predea în limba română.

– La școală aveai profesori care pre­dau în românește la toate materiile?

– Nu chiar la toate. De exemplu, am fă­cut geografia și chimia în limba sârbă, pen­tru că nu erau profesori români. E greu să aduci profesori din România în Serbia, unde este un de­zastru financiar. Raportat la România, un profesor are acum în Serbia un salariu cu 30-40 la sută mai mic. Iar profesorii care sunt acolo sunt tot români din Banatul sârbesc, care au terminat o facultate de profil în Timișoara sau în alte orașe din Româ­nia și care s-au reprofilat pe pedagogie.

„Pentru românii din Voivodina, România nu are defecte”

– Cum se raportează românii din Banatul sârbesc la România?

La patru ace

– Sunt mult mai patrioți decât românii din Ro­mânia. Poate că intervine și sentimentul de mino­ritate. Sunt foarte uniți și sărbătoresc toate sărbă­torile naționale și religioase împreună. Tânjesc me­reu la țara-mamă. Văd numai pozitiv tot ce este legat de România, o idealizează. Privesc România așa cum un bărbat îndrăgostit își vede iubita. Ro­mantic. Pentru românii din Voivodina, România nu are defecte. Este patria după care tânjesc și pe care o iubesc necondiționat. Adoră istoria Româ­niei, și subiectele istorice se dezbat mereu la me­sele lungi întinse de sărbători naționale sau de hramurile satelor. Trebuie spus că fiecare sat are ansamblul lui folcloric, fanfara lui, trupa lui de teatru, și la hramul fiecărui sat românesc vin cu mic, cu mare, de la oraș sau din alte sate. Noi, ro­mânii din Banatul sârbesc, avem un foarte pu­ternic sentiment de apartenență la comunitate și sun­tem foarte uniți. De exemplu, când doi tineri se că­sătoresc, se adună toată comunitatea de ro­mâni să le ridice casa. Eu, dacă m-aș însura mâine acolo, toată comunitatea ar veni să mă ajute să îmi ridic o casă.

„Sârbii nu au avut niciodată probleme cu românii”

– Care e condiția mino­ri­tarului român în Serbia?

– Este una bună. Evident că există, ca peste tot, oameni care au, în general, probleme cu alți oameni. Și în România exis­tă oameni care au pro­ble­me cu minoritățile ca, de alt­fel, oriunde în lume. Extre­miști găsești peste tot.

– Eu mă refeream la faptul că nu mai departe de anii ‘90, fosta Iugoslavie a fost măcinată de un cumplit război in­teretnic, un răz­boi fratricid.

– Sârbii nu au avut niciodată pro­bleme cu românii. Ura lor nu a fost niciodată orientată către noi, care suntem, ca ei, creștin-ortodocși. Lupta s-a dus între sârbi, croați și bosniaci, a fost și un război religios, pe undeva. Sigur că a fost cumplit, pentru că fuseseră cu toții cetățeni ai Iugoslaviei, compatrioți, vecini, a fost o vărsare de sânge teribilă. Iar românii de acolo, cetățeni iugoslavi fiind, trebuiau și ei să meargă la război, chiar dacă nu era în niciun fel lupta lor.

– Tu, copil fiind, veneai des în România?

– Până să vin definitiv, acum 8 ani, mi-am mai petrecut, cu pauze, alți 8 ani aici. Am făcut și școa­lă în București, când eram mic, până să se prăpă­dească mama, apoi am făcut un an de Medicină la Târgu Mureș, dar am renunțat, pentru că voiam să fac teatru. Și așa am ajuns în Galați, oraș despre care nici nu știam unde este pe hartă.

„Galațiul este a doua mea casă”

– Cum a fost prima ta întâlnire cu Galațiul?

– La prima vedere, m-am speriat. Veneam cu un microbuz dinspre Brăila, pe dig, în zare se ve­dea combinatul siderurgic, pe Dunăre – macarale, pe marginea șoselei numai țevi, mi s-a strâns un pic stomacul, pentru că mi-a dat senzația unui oraș cu totul și cu totul industrial. Dar apoi, când am tra­versat orașul și am ajuns în centru, la Uni­versitate, mi-a venit inima la loc.

– Și din 2012 ești la Galați…

– Da, încă din timpul facultății am început să co­laborez cu „Social Act Theater”, o trupă inde­pendentă înființată de Radu Horghidan și Florin Toma, am făcut apoi un proiect de licență împre­ună cu Răzvan Clopoțel, „Buzunarul cu pâine”, pe textul lui Matei Vișniec, spectacol care ne-a fost preluat de Teatrul Dramatic și, ușor-ușor, am intrat în alte proiecte ale teatrului, iar după șase spectacole, m-am și angajat.

– Și acum, cu ce ochi vezi Galațiul?

– Acum, Galațiul este a doua mea casă. Am decis să rămân aici, pentru că la teatru este o trupă extraordinară. Eu am încredere în colegii mei, simt că și ei au încredere în mine, așa că sunt sigur că vom reuși să creștem împreună.

– Ai mai colaborat și cu alte trupe?

– Singura mea colaborare externă, ca să zic așa, a fost cu Teatrul „Andrei Mu­reșanu” din Sfântu Gheor­ghe, unde am jucat Indianul în „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Și acolo sunt românii mi­noritari. Hahaha! Dar, din­colo de orice glumă, sunt niște artiști desăvârșiți și niște oa­meni cu un respect deosebit față de meserie, față de ei înșiși și față de oamenii din jur. A fost prima dată când am lucrat cu alți actori decât colegii mei. Eu cu gașca mea de la Galați ne cunoaștem bine, la Sfântu Gheorghe am fost la început un pic speriat, dar apoi m-am gândit că, dacă tot nu îmi cunoaște acolo nimeni defectele, pot să mă comport de parcă nici nu le-aș avea. Rolul a fost greu. Poate părea ciudat că spun asta. O oră jumătate sunt în scenă, dar nu scot o vorbă și nu am voie să mă uit la nimeni. E un personaj care se preface că e catatonic și atunci trebuie să fie prezent, dar și absent în același timp. A fost chiar greu. O oră jumate de priviri în gol, cu zero reacții.

– La Teatrul Național din București, când a fost montat „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, rolul indianului era jucat de Florin Piersic. Și toată lumea a spus că rolul ăla în care a tăcut jumătate de spectacol a fost cel mai bun al lui. Cred că pentru el, care e foarte vorbăreț, a fost mult mai greu decât pentru tine.

– Hahaha! Nici eu nu sunt un taciturn, dar cu vorbărețul Florin Piersic nu se poate nimeni compara. Sunt convins că a fost cumplit de greu pentru el să tacă atât de mult.

„Teatrul din Vârșeț are trupă de actori români”

– Cât erai de familiarizat, pe când locuiai în Serbia, cu ce se întâmpla în cultura română? În vestul României se prind posturile tv sârbești, tu vedeai la televizor programe românești?

Teatru fără cuvinte

– Nu, nu prindeam românii. Sunt mult în urmă în privința asta. La un moment dat, se vorbea în­tr-un grup despre o trupă de muzică rock româ­nească ultracunoscută, iar eu nu auzisem niciodată de ea. Am crescut cu muzica din vechea Iugosla­vie. Des­pre cultura română știam ce am învățat la școală, mai mult literatură. Am avut norocul de a avea ca profesor de limba română un autentic pilon al ro­mânismului în Banatul sârbesc, pe Ion Berlovan, care i-a fost profesor și tatălui meu. De la el am învățat multă poezie românească (el în­suși era poet) și tot el m-a îndrumat spre teatru. În­tr-o zi mi-a zis: „Forir, nu mai comenta și du-te la teatru. Vezi că se montează un spectacol și au ne­­voie de un băiat înalt.” Așa am ajuns să joc pen­tru prima dată și chiar într-un teatru profe­sio­nist.

– În limba română?

– Da, teatrul din Vârșeț are trupă de actori români, unii care au făcut după 1990 Facutatea de Teatru la Timișoara, și cei mai în vârstă, veteranii, care vin din vechiul teatru de amatori, oameni care au jucat teatru românesc de peste 30-40 de ani.

– Ai avut mulți colegi care după liceu au studiat în România?

– Majoritatea. Cei mai mulți au mers la fa­cul­tate în Timișoara, pentru că este la 70 de kilometri de casă, de Vârșeț.

„Aș vrea să îi conving pe politicienii români să îi ajute pe frații lor din Banatul sârbesc, pentru că ei chiar iubesc România”

– Sunt oamenii de acolo nostalgici ai co­mu­nismului?

– Sunt și au toate motivele să fie. Dacă în România auzi pe cineva că suferă după comunism, îți vine să îi dai una în cap, dar pentru cei din fosta Iugoslavie este cu totul altceva. Acolo, sub Tito, cu greu poți spune că era comunism. Oamenii aveau libertate de exprimare și, lucru foarte im­portant, libertate de circulație. Cetățenii Iugosla­viei puteau merge în America fără viză, și de muncit, munceau în toată Europa. Se întorceau cu bani acasă. Iugoslavia era Occident curat. Se trăia foarte bine. Bunicii mei erau oameni simpli, și tot câștigau echivalentul a aproape 2000 de dolari. Iugoslavia era prosperă și oamenii nu simțeau nicio presiune, nici politică, nici financiară. Acum, când merg acolo, mi se rupe sufletul. Oamenii sunt din ce în ce mai săraci, iar politicienii sunt mână în mână cu mafia. Interlopii merg pe stradă cu ar­mele la vedere și fac legea peste tot. Când am ve­nit eu în România, țările astea două erau cam la ega­litate. Acum, România este mult mai avansată, iar Serbia, la fiecare vizită a mea acolo, cam o dată pe an, îmi pare din ce în ce mai săracă. Și nu am eu nicio putere, dar aș vrea, dacă aș ști cum, să îi conving pe politicienii români să îi ajute pe frații lor din Banatul sârbesc, pentru că ei chiar iubesc România, mai mult chiar decât o fac românii din țară, prețuiesc limba română și o vorbesc cu mai multă grijă.

– Peste 20 de ani unde te vezi?

– Mă văd tot actor la Galați. Logodnica mea e gă­­lățeancă get-beget. Este educatoare. Suntem îm­pre­ună de patru ani jumate, la anul ne căsătorim. Am rea­lizat că este bine să am o parteneră din afa­ra tea­trului, că, vorba aia, nu e bine să fie doi ne­buni în casă. Ea este jumătatea mea mai echi­librată.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian