Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

OVIDIU NICULESCU (actor şi muzician): „Ce nebunie de vremuri, măi, oameni buni!”

– Ovidiu, ieri ai avut filmări, diseară ai concert, mâine, repetiţii la teatru… Cum faci să fii atât de ocupat în vremurile astea?

– Este întâmplarea profesiei mele şi, în plus, eu sunt un om deschis. Accept fiecare proiect inte­re­sant. Să nu mai spun că în pandemie, orice activitate dobândeşti ca artist este o adevărată gură de oxigen. Joc şi cânt – aceste lucruri le fac cu bucurie, şi sper că tot bucurie răspândesc. Uite, mare fericire am zi­lele acestea să lucrez în studio, la o piesă, cu ni­meni alta decât marea cântăreaţă de jazz Luiza Zan. Să aflu că ea este unul dintre artiştii care apreciază tru­pa noastră, White Mahala, este o surpriză incre­di­bi­lă. Melodia se numeşte „Am să trăiesc” (ver­siu­nea noastră a celebrei „I Will Survive”) şi face parte din­tr-un proiect mai amplu, în care cân­tăm alături de prieteni ai trupei noas­tre. Cânt şi solo, repet pentru tea­tru, dar lucrez şi la un spectacol teatral on­line, proiect început în izo­lare. Am co­optat colegii de la Teatrul Mic şi lu­crăm la un Richard al III-lea mai altfel…

– Spui toate astea cu mare re­la­xare. Nu-ţi este greu şi ţie, aşa cum se plânge toată lumea?

– Cum să nu?! Dar să dai cu pa­rul şi să te plângi sunt cele mai uşoa­­re lucruri. Eu, poate acum mai mult decât oricând, încerc să fiu cel mai bun cu putinţă, să dau plus valorii mele personale. Ştii cum mă gândesc: dacă seara un medic mă ascultă pe mine cântând şi-i voi da o stare bună, poate mâine va opera mai bine; poate doi tineri se îndrăgostesc mer­gând într-o seară la teatru şi o familie frumoasă va apărea în curând…. Toate lucrurile sunt între­pă­trunse, iar liantul lor e deseori arta. Sumedenie de mo­mente importante din istoria neamului omenesc s-au întâmplat având arta ca fundal. Acum e nebunia aceasta pe Internet, în care artiştii îşi aplică eticheta „Art is Work” (Arta e meserie), peste fotografiile de profil. Deşi este adevărat şi sunt alături de ei, totuşi nu sunt cu totul de acord cu sintagma în sine. Pentru mine arta e viaţă şi nu cred că se poate trăi fără ea.

„Când oamenii stau la distanță, ascunși după măști, nu se propagă bine emoția”

– Primeşte publicul cu aceeaşi intensitate bucuria pe care te străduieşti tu să o împarţi?

– Şi el se străduieşte la fel ca şi mine. Dar oricât ne-am dori amândoi, nu se propagă bine emoţia când oamenii stau la distantă, ascunşi după măşti. Simt asta şi la teatru, şi în concerte. Catharsisul de care vorbeau vechii greci nu se mai manifestă acum, deoarece pentru om nu este de ajuns să fie fericit acasă, singur, el trebuie să resimtă din când în când acest sentiment şi în societate. Or, asta se poate trăi doar împreună, catharsisul apare simţind ceva la comun, lucru foarte greu azi. Uite, până şi animalele se întâlnesc în pădure, stau împreună pe cărările lor. Sălbăticiunile se ocolesc unele pe altele doar de frică şi exact în acest punct este acum rasa umană: ne este frică de semenii noştri. Nu cumva să ne îmbolnăvim. Să trăim unii fără alţii este ceva de neconceput pentru mine şi sper să treacă totul până să mă adaptez la o asemenea oroare.

„Când se va termina totul, vom fi la fel de marcați ca ostașii proaspăt întorși de pe front”

– Cum facem să re­zis­tăm?

Tokyo, pisica mângâiată mai des

– Trebuie să ne ţinem mintea sănătoasă, să ne petrecem tim­pul în mod câştigător, creând, făcând mişcare. Putem să căutăm echilibru şi ve­selie fără să pierdem niciodată vigilenţa, conştiinţa vremurilor pe care le trăim. De asemenea, simţul umorului nu are voie să dispară. Asta nu înseamnă să fii hlizit toată ziua, trebuie să dai şi tu cu basca de pământ, ca orice om. Contează, însă, perspectiva din care o faci. Eu aleg să iau viaţa aşa cum e, doar că încerc să mă aşez pe o treaptă mai înaltă, de pe care să am o oarecare viziune de ansamblu. E pan­demie? Bine! Spaţiul ni s-a redus, pisica e mân­gâ­iată mai des, activitatea e minimă, dar spiritul şi cre­ierul tot acolo sunt şi trebuie puse la treabă perma­nent. E greu. Dar nu doar pentru noi, artiştii, e greu. E greu pentru toată lumea.

– Simţi că ne înrăim din cauza neputinţei şi incertitudinii generale?

– Lumea a fost mereu şi bună, şi rea. Nici acum nu e altfel. În plus, încă sunt pe pământ lucruri mai dure decât această pandemie, foametea şi bolile din Africa ar fi doar un exemplu. Nu cred că ne înrăim, ci doar ne arătăm adevăratul caracter. Măcar, pe virusul acesta încercăm să-l încercuim cu un vaccin, dar pentru caracterele umane nasoale nu există leac. Momentele de criză scot la iveală valoarea adevă­rată a oamenilor. Prieteniile acum se clădesc sau acum se testează, precum cele ale camarazilor de război. Ne bucuram până anul acesta că suntem generaţia fără război, dar iată că ducem unul interior la fel de dur. Când se va termina totul, vom fi la fel de marcați ca ostaşii proaspăt întorşi de pe front, că­rora le vine atât de greu să se readapteze păcii. Sin­cer, eu mă tem mai degrabă de efectul perfid, ne­vă­zut al pandemiei. Inamicul acesta invizibil lucrează în interiorul nostru, ne schimbă încet şi crunt. Să ajun­gem să ne fie jenă să dăm mâna cu cineva, să-l judecăm după un test negativ sau pozitiv – extrem de neplăcut. Nu ne vorbim pe stradă, parcă am fi într-un film mut. Suntem din ce în ce mai asemă­nători, pentru că purtăm mas­că. Ne vom dezvolta muşchii din jurul ochilor ca să redevenim expresivi, să înlocuim cu pri­virea zâmbetul gurii. Ce nebunie de vre­muri!… Măi, oameni buni, ce nebunie!…

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian