Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Miturile biblice și știința – Sodoma și Gomora

Foto: Shutterstock

Printre cele mai dramatice istorisiri ale Ve­chiu­lui Testament se numără cea a cetăților Sodoma și Gomora, pe care Dumnezeu a decis să le ni­mi­cească, pentru fărădelegile care se petreceau între zi­durile lor. Povestea începe de fapt cu Avraam, pri­mul din cei trei patriarhi din Biblia ebraică, și nepotul său, Lot, considerat strămoșul iordanienilor de azi. Cei doi au călătorit multă vreme împreună și, la un moment dat, au trebuit să plece din Ca­naan, care fusese lovit de foamete, și să caute adă­post în Egipt. Aici ei au acumulat averi im­pre­sio­nante, dar, când foametea din Canaan a trecut, cei doi au decis să se întoarcă. Fiindcă ambii aveau mul­te vite, „nu puteau să locuiască împreună”, din cauza spațiului limitat de pășunat. În aceste con­diții, Avraam i-a spus lui Lot că nu dorește ca între ei să se iște o ceartă și că ideal ar fi ca drumurile lor să se despartă. Iar atunci Lot s-a în­drep­tat către Sodoma.

Biblia oferă și o descriere a re­giu­nii, arătând că pe vremea aceea, îna­inte de dis­trugerea So­do­mei și Go­mo­rei, pă­mântul „era udat de apă, ca ra­iul Dom­nu­lui, ca pământul Egip­tului” – faimos pen­tru fertilitatea sa. Oa­menii din So­do­ma erau însă „răi şi din cale afară de pă­că­toşi”. Printre ma­rile păcate ale locui­torilor se nu­mărau lip­sa de ospitalitate față de stră­ini și maltratarea celor fără de putere. După o vreme, Dumnezeu i-a îm­păr­tășit lui Avraam că, dacă zvo­nurile privind fărădelegile locui­to­rilor Sodo­mei și Gomorei se confirmă, va dis­tru­ge cele două orașe. Avraam, care îl avea pe Lot în Sodoma, a negociat însă din greu cu Dumnezeu, convin­gân­du-l ca, în drep­ta­tea sa, să nu ni­micească cetățile dacă în ele se găsesc pâ­nă și „numai zece oa­meni buni”, aceștia neme­ri­tând să moară, doar pen­tru ca ceilalți locuitori să poată fi pedepsiți. Doi îngeri au sosit apoi la Sodoma și l-au avertizat pe Lot că orașul va fi distrus, cerându-i să fugă de­gra­bă împreună cu familia sa, fără a întoarce vreo clipă privirea înapoi. De îndată ce Lot și ai săi s-au pus la adăpost într-o mică cetate numită Țoar, „Domnul a făcut să plouă foc şi pu­cioa­să din cer” peste So­doma și Gomora. „Astfel, El a distrus acele cetăţi, toată câmpia, toţi locui­to­rii cetăţilor, precum şi ceea ce creştea pe pământ”, relatează Biblia. Ve­chiul Testament mai men­țio­nează că soția lui Lot, care se afla în spatele bărba­tului ei, curioasă de ce se întâmplă, s-a uitat, totuși, înapoi, fiind trans­for­mată într-un stâlp de sare. Prăpădul celor două ce­tăți este descris și prin ochii lui Avraam, care pri­vind în jos, spre câmpia pe care se aflaseră odi­ni­oară Sodoma și Gomora, „a văzut un fum gros ca fu­mul unui cuptor de ars, ridicându-se de pe pământ”.

Ce ne spune istoria despre Sodoma și Gomora

Versiunea lui Strabon

Povestea biblică despre Sodoma și Gomora le plasează undeva prin intervalul 2.000-1.900 î.H., într-o perioadă în care regiunea din zona Mării Moarte nu era aridă, ca în zilele noastre. Dimpotrivă. Apă dulce se găsea încă din belșug și, dat fiind că pământul era fertil, agri­cultura prospera, permi­țând dezvoltarea mai mul­tor cetăți. Biblia vorbește, în special, despre cinci, dar celebrul istoric antic grec Strabon a afirmat că odinioară au existat acolo nu mai puțin de 13 orașe, Sodoma fiind cel mai important dintre ele. Strabon credea că Sodoma s-ar fi putut ridica în partea sud-vestică a Mării Moarte, unde se înalță, astăzi, Muntele So­dom, care este de fapt un deal de 220 de metri înălțime, for­mat în proporție de 80% din sare. Din cauza stihiilor, unele porțiuni au fost rupte de corpul principal al dealului. Iar una dintre aceste formațiuni a pri­mit, întâmplător sau nu, nu­mele de „Soția lui Lot”.

Ipoteza cutremurului

Locul exact în care s-au înălțat odinioară cetățile distruse de Dumnezeu nu este însă cunoscut, neexis­tând încă dovezi care să con­firme cu certitudine o ipo­teză sau alta. „En­cy­clopædia Britannica” afir­mă că Sodoma și Gomora s-ar fi putut afla în partea de sud-est a Mării Moarte, într-o zonă care este astăzi acoperită de apele puţin adânci ale acestei mări, dar în care exista odinioară o peninsulă. Aceeași sursă afirmă că cele două cetăți antice au fost probabil dis­truse în preajma anului 1900 î.H., de un cutremur.

Ipoteza lui Graham Harris

Geologul britanic Gra­ham Harris, care și-a petrecut un deceniu lucrând în regiune, a apreciat și el că distrugerile descrise în Biblie ar fi putut fi provocate de un cutremur, care ar fi fost însă dublat și de o alunecare masivă de teren. Printre argumentele sale se numără numele antic al Mării Moarte, „ama schel Sodom” – „Marea lui Sodom” – și existența unor acumu­lări subterane de gaz me­tan, care ușura pro­ducerea unor incendii, în urma unui cutremur de pro­por­­ții. Regiunea era tot­o­dată bogată în asfalt na­tural, așa cum atestă in­clusiv Geneza: „Valea Sidim era plină de gropi cu smoală, ast­fel încât, atunci când re­gii din Sodoma şi din Gomora au fugit, unii din­tre oa­menii lor au căzut în ele”. În ceea ce privește soarta cetăților biblice, Gra­­ham Harris a apre­ciat că acestea au sfârșit în ape­le mării.

Potopul lui Noe

Biblia descrie epoca în care s-a produs potopul drept una extrem de îndepărtată, în care oamenii trăiau sute de ani, iar pe pământ existau încă uriași. În­tr-un subcapitol denumit „Stricăciunea oa­me­nilor”, Geneza relatează că „Domnul a văzut că ră­u­tatea omului era mare pe pământ şi că toate în­toc­mirile gândurilor din inima lui erau îndreptate, în fiecare zi, numai spre rău”. Dar nu numai omul avea probleme: Vechiul Testament afirmă că întreg „pământul era stricat; căci orice făptură îşi stri­case calea pe pământ”. Din acest motiv, Dum­ne­zeu a regretat că l-a făcut pe om și a decis „sfârșitul oricărei făpturi (…), fiindcă au umplut pământul de silnicie”. Dumnezeu a decis, totuși, să facă și o excepție. I se făcuse milă de Noe, „un om ne­pri­hănit şi fără pată între cei din vremea lui”, așa că i-a spus cum se poate salva de la potop. Dumnezeu i-a dat instrucțiuni precise pentru a construi o arcă în care să se adăpostească nu doar familia sa, ci și perechi „din orice făptură”, de la păsări la vite și „toate târâtoarele”. Iar apoi a urmat prăpădul: pe când Noe avea venerabila vârstă de 600 de ani, „s-au rupt toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis zăgazurile cerurilor”, ploaia căzând pe pământ vreme de 40 de zile și 40 de nopți. Biblia povestește că apele au acoperit toţi munţii înalţi. „Şi a pierit orice făptură care se mişca pe pământ, atât păsările, cât şi vitele şi fiarele, tot ce se târa pe pământ şi toţi oamenii”, cu excepția familiei lui Noe și a animalelor de pe corabia sa. „Apele au fost mari pe pământ o sută cincizeci de zile”, dar apoi „Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ şi apele s-au potolit”, iar apoi „s-au micșorat”. Ime­diat după aceea, Noe a sacrificat câteva animale în cinstea lui Dumnezeu. Simțind mirosul plăcut, Dom­­nul a decis că nu va mai face niciodată ceva ase­­mănător. „Nu voi mai blestema pământul, din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut”. Ba mai mult. Dumnezeu a încheiat și un legământ cu Noe, cu urmașii acestuia și cu toate viețuitoarele, pro­mi­țând că niciodată nu va mai veni un potop care să pustiască pământul. Iar semnul acestui legământ a fost și este curcubeul: „Când voi strânge nori dea­supra pământului, curcubeul se va arăta în nor; şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi şi dintre toate vieţuitoarele de orice trup; şi apele nu se vor mai face potop, ca să nimicească orice făptură”.

Ce ne spune istoria despre potopul lui Noe

Mitul biblic al potopului, despre care se crede că datează de pe la jumătatea mileniului I î.H., a de­rivat din alte legende asemănătoare, care au cir­culat prin Orient cu mult înaintea redactării Ge­nezei. În aceste mituri, în locul unui Dumnezeu unic, împărțit între dorința de a pedepsi și cea de a ierta, apar zei diferiți, dintre care unii urmăresc nimicirea oamenilor, iar alții se dovedesc milostivi.

Miturile potopului prezintă similitudini uluitoare

Printre cele mai vechi asemenea versiuni se nu­mără o poveste sumeriană, cunoscută de pe o tăbliţă păstrată fragmentar și datată în secolul 17 î.H. Prima parte a tăbliţei vorbește, ca și Geneza, despre crearea oamenilor și animalelor, dar și despre fon­darea primelor orașe. Aflăm apoi că zeii au decis să trimită un potop pentru a pedepsi ome­nirea. Zeul apelor și al înțelepciunii îl avertizează însă pe Ziu­sudra, conducătorul cetății Shuruppak, și îl ins­tru­iește să construiască o navă uriașă. După o săptă­mână, când teribila furtună se domolește, Ziusudra deschide o fereastră și sacrifică un taur și o oaie. Apoi alți doi zei îl duc să trăiască în Dilmum (un regat din actualul Golf Persic). Conform mitului, Ziusudra, un rege considerat a fi de origine divină, dom­nise vreme de 36.000 ani, înainte să vină poto­pul. După potop, a fost trimisă din cer o nouă con­ducere, al cărei centru a devenit orașul-stat Kiș, din sudul Mesopotamiei.

Un mit al potopului încă și mai cunoscut este cel relatat în Epopeea lui Ghilgameș. Acolo se po­ves­tește că mai mulți zei, în frunte cu cel al Vân­tului, au decis să provoace potopul, însă zeul apelor și al înțelepciunii a decis să-l pună în gardă pe un anu­me Utnapishtim, pe care l-a instruit să cons­tru­iască o arcă în care a urcat „toate făpturile vii” pe care le avea în posesie. Furtuna care a urmat a fost atât de teribilă, încât i-a înspăimântat până și pe zei, iar la finalul ei, Utnapishtim, ca și Noe, a sacrificat un animal (o oaie).

Asemănările dintre diferitele variante ale mi­tului potopului, care au circulat de-a lungul vea­cu­rilor în Mesopotamia, sunt atât de mari, încât sa­van­ții și-au pus inevitabil problema dacă nu cumva o catastrofă de acest tip chiar s-a produs. Cerce­tătorii înclină să creadă că mitul face într-adevăr trimitere la un fenomen real, dar că acesta nu a fost global, cum sugerează textele antice, ci lo­cal. Care ar fi putut fi însă fenomenul în discuție? Și când s-ar fi putut produce el?

Ipoteza privind erupția vulcanului din Santorini

Pornind de la datele oferite de Biblie, s-au pro­pus diverse date la care se presupune că ar fi avut loc potopul, acestea pla­sându-se în general în inter­valul 2578-2282 î.H. Ast­fel, au putut fi eliminate din start unele ipoteze, precum a­ceea că potopul descris în Ge­neză ar fi fost de fapt un tsunami pro­vo­cat de erupția vulcanului de pe Insula Santorini, acest eveniment având loc mult mai târziu, undeva pe la 1645-1500 î.H.

Ipoteza inundațiilor din Shuruppak

Mai credibilă este în schimb o altă ipoteză, pe care cercetătorii au lan­sat-o după ce săpăturile arheo­logice din Shuruppak au relevat că aici s-au produs, într-adevăr, inun­da­ții de proporții, datate de specialiști în jurul anu­lui 2.900 î.H. Inundațiile devastatoare de atunci s-au extins până departe, în nord, unde se afla orașul Kiș, care chiar a preluat hegemonia după această catastrofă naturală.

Ipoteza revărsării Mediteranei în Marea Neagră

O altă ipoteză, care este foarte populară în rân­dul opiniei publice, dar nu și printre oamenii de ști­in­ță, care au respins-o în marea lor majoritate, este cea a revărsării bruște a apei din Marea Mediterană în Marea Neagră pe la 5.600 î.H. Potrivit acestei te­orii, din cauza topirii ghețarilor și a creșterii nive­lului oceanului planetar, prin Bosfor s-ar fi creat un soi de cascadă, prin care ar fi ajuns să se scurgă zil­nic în Marea Neagră un flux de apă cam de două sute de ori mai mare decât cel al Cascadei Niagara. Această catastrofă naturală ar fi condus, în decurs de câteva luni, la inundarea a 100.000 de kilometri pătrați de teren și ar fi extins semnificativ țărmul Mării Negre către nord și vest.

Minunile Exodului

Una dintre cele mai spectaculoase și im­pre­sio­nate capitole ale Vechiului Tes­ta­ment se referă la fuga din Egipt a evre­ilor, care fuseseră transformați în robi. Po­trivit „Cărții Exodului”, populația is­rae­lită număra „aproape șase sute de mii de bărbați pedeștri, afară de femei și copii”, ceea ce, au soco­tit experții, ar în­semna în total cam două milioane de su­flete. Conduși de profetul Moise, toți a­cești oa­meni au plecat în căutarea „Pă­mântului Făgă­duinței”, respectiv către Canaan, al cărui teritoriu cuprinde și Israelul de azi. Călătoria, care a durat zeci de ani, a fost presărată de uriașe greutăți, dar și de minuni nemaivăzute. Seria acestora a început încă di­na­inte de plecarea evreilor din Egipt, când Dum­ne­zeu i s-a înfățișat lui Moise sub forma unui rug aprins, dar care nu se mistuia, cerându-i să-i eli­bereze pe evrei din sclavie. Apoi, când faraonul nu a dorit să le permită evreilor să părăsească Egip­tul, Dum­ne­zeu a trimis asupra poporului său ze­ce plăgi. Prima a fost prefacerea în sânge a ape­lor Nilului, urmată de invazia broaștelor, a muș­telor, tăunilor și a pă­duchilor, ciuma vitelor, văr­satul ne­gru, ploaia de pia­tră și foc, care a ars toate câmpu­rile, invazia lă­custelor, care au devastat vegetația rămasă, și întu­nericul de trei zile, care a scufundat tot Egiptul în beznă. Ultima și cea mai cruntă dintre plăgi a fost însă moartea tuturor în­tâilor născuți. Ca și în cazul altor plăgi care i-au lo­vit pe egipteni, și aceasta din urmă i-a ocolit pe evrei. Ei au fost instruiți să se protejeze mânjindu-și ușile cu sânge de miel, pentru a-i semnala astfel în­gerului morţii trimis de Dumnezeu să le evite ca­sele. De aici a apărut, de altfel, și cuvântul ebraic de Passover, din care a de­rivat apoi Paştele, precum şi obiceiul de a se tăia miei cu prilejul acestei sărbători. După ce și-a pier­dut propriul fiu, faraonul a cedat, în sfârșit, și i-a lăsat pe evrei să părăsească Egiptul, dar apoi s-a răzgândit și și-a trimis trupele după ei. Între timp, refugiații ajunseseră însă pe țărmurile Mării Roșii și nu mai aveau unde să fugă. Dar atunci s-a stârnit un vânt puternic, iar Marea Roșie s-a despărţit în două ziduri de apă. După ce evreii au trecut cu bine prin culoarul astfel format, zidurile de apă s-au pră­bușit, scăpându-i definitiv de egiptenii care se aflau pe urmele lor. Evreii au străbătut apoi deșertul, dar nu erau singuri: „Dom­nul mergea înaintea lor: ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze”. Pribegia evreilor a durat patru decenii, ei ajungând în cele din urmă pe Pă­mântul Fă­gă­duinței, țara care le-a fost pro­misă de Dum­nezeu, în Canaan.

Ce ne spune istoria: povestea Exodului, mai degrabă mit decât istorie

Oamenii de știință consideră că Exodul nu oferă nici pe de­par­te o relatare precisă a originilor israeliților. Arheo­logic vorbind, nu s-au descoperit dovezi cum că aceștia ar fi fost robi în Egipt sau că ar fi migrat prin deșert. Cei mai mulți istorici cred, de altfel, că israeliții au origini canaanite și că formau triburi de păstori nomazi, din­tre care unele ar fi ajuns în de­cur­sul pere­gri­nărilor lor și în zona Peninsulei Sinai ori prin alte re­giuni aflate la un moment dat sub stăpânire egip­teană. Cum rămâne însă cu mira­co­lele descrise în Exod? Există pentru ele explicații științifice?

Rugul aprins

Ca și alte minuni descrise în Exod, rugul care ar­dea, dar nu se mistuia, și din care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, a suscitat numeroase dezbateri printre oamenii de știință. Unii dintre ei au emis ipoteza că Moise a văzut, de fapt, o plantă numită Dictamnus albus (frăsinel), care e numită și tufă arzătoare, întrucât, fiind bogată în uleiuri volatile, poate lua foc ca din senin, mai ales în zilele cani­culare de vară. Alții au contrazis însă această teo­rie, amintind că frăsinelul nu crește în locurile des­crise în Exod. O altă explicație înaintată de cer­ce­tători a fost că zona Palestinei este bogată în re­sur­se de gaz, acesta putând ieși la suprafață și pro­vo­când ca prin minune un incendiu.

Cele 10 plăgi

Oamenii de știință au căutat explicații pentru fie­care dintre cele zece plăgi în parte. Înroșirea Nilului putea fi provocată de temperaturile înalte, care ar fi condus la „înflorirea algală” a apelor și um­plerea lor cu toxine. Toxinele ar fi putut pro­voca moartea peștilor și alungarea broaștelor din mediul lor natural. Din cauza duhorii provocate de peștii și broaștele moarte, s-ar fi produs ulterior și invazia diferitelor insecte care, la rândul lor, ar fi răspândit prin înțepăturile lor diferite boli grave printre vite și oameni. Piatra şi focul căzute din cer au fost puse în schimb în legătură cu erupția vul­ca­­nului din Santorini. Erupţia ar fi putut cauza toto­dată anomalii meteorologice, creând condiţii favorabile roirii lăcustelor. Întunericul care a căzut asupra Egiptului ar fi putut fi provocat de un nor de cenușă rezultat în urma aceleiași erupții vul­ca­nice, dar și de o eclipsă de Soare. Iar moartea în­tâilor născuți putea fi cauzată de niște microtoxine cu care ar fi fost infestate cerealele. Cum întâii năs­cuți erau primii care primeau pâine, ei ar fi fost și victimele predilecte ale toxinelor letale.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian