* Patrick Lemoine, „Sănătatea mentală a marilor conducători”, traducere de Liana Haidar, Editura TREI (tel. 021/300.60.90), 240 p.
„Acești bolnavi care ne conduc”, „Istoria megalomaniei”, „Soțiile dictatorilor” sunt doar câteva titluri pe care vi le-am semnalat aici dintr-un șir lung de cărți care își propun să surprindă influența stărilor psiho-fizice asupra unor lideri politici marcanți din istoria lumii. Spre deosebire de lucrările istoricilor ce studiază și expun determinările obiective ale acțiunilor acestor conducători sau de romanele ce ficționalizează personaje și fapte reale din istoria universală, autorii genului de cărți la care mă refer sunt specialiști în domenii ale medicinei, psihologi, și explică „firea” unor personalități publice, reacțiile lor la provocările mediului social și la împrejurările istorice prin condiționări intime de natură biologică sau psihică. În genere, aceste „boli” care le dirijează acțiunile și le potențează aspirația de a supune contextul voinței lor sunt ignorate de protagoniști și ascunse publicului. Când asemenea personaje prind trenul istoriei și ajung să domine o comunitate, un stat, ele pot impune direcțiile lor de dezvoltare spre avansuri civilizatorii sau spre catastrofe. Patrick Lemoine e unul dintre cercetătorii de „cazuri” care descifrează cu mijloace științifice de specialitate evoluțiile pe scena lumii ale unor conducători vestiți prin consecințele benefice ori funeste ale deciziilor lor. Ca psihiatru, doctor în neuroștiințe și clinician, el se opune tendinței populare de a exonera liderii nu de metehne (orice om are metehnele lui mai mult sau mai puțin vizibile), ci de anumite patologii mentale, de parcă prin poziția prestigioasă la care au ajuns ar fi scutiți de ele. În toate cazurile din volum (cu o singură excepție, Charles de Gaulle) e vorba de „un grăunte de nebunie” și uneori mai mult decât atât. Diagnosticele lui Lemoine – explicate pe înțelesul profanilor, căci cartea lui e adresată marelui public – se bazează pe examinarea minuțioasă a biografiilor unor conducători fără de care „lumea ar fi arătat altfel”. Pentru asta a citit relatări ale istoriografilor, documente din arhive, memorii ale celor ce i-au cunoscut îndeaproape ș.a. Din toate a selectat faptele determinante pentru construcția personalității fiecăruia, dovezi privind temperamentul și intelectul lor, influențe ale mediului. Evaluările sănătății lor mentale capătă astfel consistență, fiecare dintre cele 14 cazuri alese fiind analizat ca și cum omul ar fi trecut pragul cabinetului său. Concluziile individuale sunt însoțite (cam comic) de tratamentul pe care el l-ar fi recomandat ca medic și cu predicțiile privitoare la traseele lor dacă l-ar fi ascultat. Pentru excursul său în miezul puterii (care perverteşte și dă dependență), Lemoine a ales atât personalități ale epocii larg denumite „moderne” (Ludovic XIV, Ecaterina cea Mare, Maria-Antoaneta, Robespierre, Napoleon, Churchill, Stalin, Hitler, De Gaulle), cât și ale epocilor „vechi” (Buddha, Alexandru Macedon, Iulius Caesar, Carol Quintul, Ioana d’Arc). Fiecăruia îi dezvăluie nevrozele și psihozele, tulburările psiho-fiziologice, dependențele ce le-au determinat acțiunile. Selecția e inevitabil limitată, pentru că sunt și mulți alți dictatori „nebuni” care au marcat profund viața popoarelor. Mao, Pol Pot, Amin Dada, Ceaușescu (primii care-mi vin în minte) aveau cu siguranță tulburări bipolare sau de tip paranoid. Dar și fără ei, panopticumul alcătuit de Lemoine e foarte instructiv. Sunt cu totul de acord cu concluzia lui finală că, pentru un „guvern ideal”, ar fi absolut necesară examinarea preventivă din punct de vedere medical-psihiatric a candidaților politicieni.
Romanian